Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 1121 din 25 ianuarie 2014        Toate Articolele Autorului

Fragment din romanul
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fraţii mai mari încă nu se întorseseră de la şcoală, iar tata întârzia să vină de la muncă. Probabil că echipa lui trebuia să termine de reparat încă o navă, înainte de termenul fixat, pentru a putea fi numită echipă fruntaşă pe întreprindere. Şi se ştia, cu planul stabilit de partid, nu era de glumit. În sobă, focul ardea molcom şi Arina se apucase să-şi termine desenul, pe care-l avea ca temă pentru a doua zi la şcoală. Şterse cu grijă o linie care i se părea mai tremurată, adăugă încă două, trei tuşe şi în sfârşit îl privi cu mulţumire. Învăţătoarea, cu toată exigenţa pe care o manifesta faţă de ea, mai ales de când făcuse imprudenţa de a-şi arăta şi de a-şi apăra propriul punct de vedere, nu ar mai fi avut ce să-i reproşeze. Dar nici Arina nu mai încercase de atunci să o contrazică şi lucrurile păreau să fi intrat într-o aparentă normalitate, chiar dacă, Arinei, nedreptatea făcută i se părea de neuitat.  
  
Îşi amintea totul, de parcă se petrecuse doar cu o zi în urmă. Observase de mai multă vreme, că învăţătoarea îi sancţiona prompt orice greşeală cât de mică şi-i scădea nota, cu mult mai mult decât o făcea când era vorba de celelalte eleve. Aşa că, odată, când, la ora de limba română, una dintre elevele mereu notată cu „foarte bine” se exprimase incorect, fără ca greşeala ei să fi părut a fi observată de către învăţătoare, ea ridicase repede mâna ca să o corecteze, bucuroasă că ştie şi aşteptându-se chiar şi la o laudă.  
  
Însă nici nu terminase bine ceea ce avea de spus, că putuse observa cu uluire, cum pe chipul învăţătoarei se conturase o expresie acră, după care aceasta o întrebase cu un ton ironic, cum îşi poate închipui că tocmai ea, „o lipoveancă”, poate cunoaşte limba română, mai bine decât colega ei – „româncă” - accentuase ea cu asprime în voce şi, măsurând-o încă o dată cu o privire de gheaţă, îi întorsese spatele, trecând cu nepăsare la un alt subiect al lecţiei. Iar suspinelor sale pline de obidă, în voia cărora se lăsase doar acasă, mama le răspunsese doar cu un: „lasă mamă, lasă, trece şi asta...”, trecându-şi a mângâiere mâinile prin părul ei.  
  
Liniştea din cameră, măsurată de tic-tacul micului ceasornic de bronz, adus de tata de pe front, cădea în frânturi egale. „Atâta nu te-am vrut... atâta nu te-am vrut...” – se auzi deodată molcomă, vocea mamei, care căzuse pe gânduri, cu privirile aţintite spre fereastra pe care se strecurau deja umbrele serii de toamnă, în timp ce lăsase în poală împletitura, pe care până atunci mâinile ei, parcă în joacă, o făceau să crească de la o oră la alta. Se apropia iarna şi pentru că puloverul rămas de la sora mai mare, se subţiase tare mult şi rămăsese mic, mama se văzuse nevoită să-i încropească Arinei, din cele câteva gheme de lână colorată, păstrate pentru cine ştie ce neaşteptate nevoi, într-o cutie, un pulover nou. Spre el se furişau cu nerăbdare privirile fetei, când auzise spusele mamei, aparent fără nicio legătură cu ceea ce mai discutaseră puţin mai înainte. 
  
Arina îşi ţintui mama cu priviri întrebătoare. Şi mama răspunse privirii cu un zâmbet blând, apoi continuă: „Uite, eşti destul de mare acum, ca să îţi răspund la ceea ce mă tot întrebai de mică... Ştii, de când cu glumele acelea nesărate ale mătuşii”... adăugă ea, ca pentru a risipi nedumerirea fetei. Arina nu-i răspunse. Tot corpul i se încordase, cuprins de o aşteptare plină de teamă nelămurită. Rămăsese nemişcată, privindu-şi mama cu ochii măriţi. Şi aceasta continuase cu voce scăzută: „Tu te-ai născut în plin război... tocmai începuseră să înmugurească sălciile, arinii... Cândva, ţi-am mai povestit cum familia noastră, ca şi atâtea altele din mahalaua asta, pentru că eram de origine rusă, fusese deportată din oraş, undeva spre centrul judeţului, pentru că aici, fiind prea aproape de graniţă, se presupunea că noi lipovenii am fi putut colabora cu ruşii. Eram consideraţi ca şi duşmani şi, dacă ar fi fost doar după nemţi, ar fi trebuit să fim mulţumiţi că suntem lăsaţi în viaţă”. Zâmbi cu tristeţe. Umerii îi păreau apăsaţi de o nevăzută povară, Îşi ridică apoi privirile blânde spre Arina şi continuă: 
  
“După ce ne-au scos din oraş, ne-au despărţit; tata a trebuit să plece în spatele frontului la săpat tranşee, iar eu am rămas împreună cu fraţii tăi. Ce foamete am avut de îndurat, cum ne-au mai mâncat păduchii... Şi, nu după multă vreme, mi-am dat seama că urma să mai am un copil. Eram disperată. Cum, cu ce aş fi putut să te cresc, când nici pentru noi nu ajungea mâncarea? M-am sfătuit cu câteva dintre vecinele care erau cu mine acolo şi până la urmă, m-au convins şi ele că era prea riscant să mai aduc pe lume - şi ce lume! – încă un copil. Câte nu am încercat, ca să scap de sarcina pe care nu mi-o doream, însă... ai avut zile. Nu îmi mai rămăsese decât să mă rog, ca să te naşti normală... Şi se pare că Cel de Sus mi-a ascultat rugile şi am avut noroc amândouă. Mai ales pentru că, până să te naşti, am fost trimişi înapoi la casele noastre, aşa că am putut măcar să te nasc acasă. Dar erai tare mică şi slabă. Erai aşa de slabă, încât pielea ta avea o nuanţă albăstruie, aproape negricioasă. Şi pentru că nici eu nu avusesem cu ce să mă hrănesc mai bine şi eram slăbită, laptele cu care te-am hrănit, era puţin şi subţire... De aceea, am fost multă vreme îngrijorată în legătură cu tine; mi-era teamă ca nu cumva să iasă la iveală, în timp, vreo anormalitate, dar, slavă Domnului, că ţi-a purtat de grijă şi, uite că până la urmă, nicio temere nu s-a adeverit... Şi, cu atât mai mult mă bucur, draga mamii, când văd că eşti şi un copil silitor şi inteligent... Încă mă mai rog, seară de seară, să îmi ierte domnul păcatul de-atunci... Aşa că, tu să n-o mai iei niciodată în seamă pe mătuşa, cu toate răutăţile ei”.  
  
Arina îşi privi mama, întrebătoare. „Doar ai văzut şi tu de atâtea ori, cât este de invidioasă pe oricine are ceva ce nu are ea – răspunse mama întrebării mute. Şi, oricâte ar avea, ceea ce-o roade cel mai mult, este că nu i-a dat Cel de Sus şi ei copii, ca să fie şi ea în rândul celorlalte femei”. Mama tăcu o vreme şi apoi adăugă încet şi rar, de parcă şi-ar fi rupt cu greu vorbele: 
  
”Ştii, pentru că atunci, în plin război, era tare greu să creşti trei copii, iar ea, de câte ori venea în vizită, făcea ce făcea şi tot suspina că nu are şi ea măcar unul, ne-am sfătuit cu tata şi ne-am gândit să i te dăm ei... să fii copilul ei... aşa, ar fi fost oarecum, tot ca în familie” – se grăbi să adauge mama sesizând licărul de spaimă din ochii Arinei. „Însă ea pusese ochii pe sora ta, Dora, că era mai dolofană, avea pielea albă ca laptele şi era rumenă în obraji – copilul ăsta, nu ştiu ce soi era, că îi pria orice; se îngrăşa şi dacă mânca o coajă de pâine – spre deosebire de tine şi de fratele tău. Aşa că mătuşa s-a strâmbat când a auzit propunerea pe care noi i-am făcut-o, doar cu gândul că astfel va fi şi ea fericită, şi că ne va fi şi nouă mai uşor, pentru că totuşi urma să rămâi în apropierea noastră. Dar ea a tot insistat că o vrea doar pe Dora, că tu eşti prea mică, prea slabă, prea negricioasă, ba chiar, a spus ea... urâţică. Şi asta m-a supărat aşa de tare, că am încheiat discuţia pentru totdeauna şi când, după o vreme, a revenit hotărâtă să te ia măcar pe tine, am refuzat-o. I-am spus, că n-are decât să o întrebe pe Dora, dacă vrea asta. Oricum, Dora era deja mare, ştia cine-i sunt părinţii şi ar fi suferit dacă ar fi fost dată din familia pe care deja şi-o cunoştea, pe când tu erai doar un sugar, pentru care cu greu făceam rost de laptele de care aveai nevoie, că puţine mai erau pe atunci familiile care reuşiseră să-şi păstreze vacile şi de multe ori, erau şi ele împovărate cu multe guri de hrănit. Tot Cel de Sus a avut grijă şi încet, încet, lucrurile au intrat în normal şi am reuşit să vă creştem pe toţi trei. Însă mătuşa - mama zâmbi amar – se pare că nu mi-a iertat niciodată refuzul... deşi tot ea a fost cea vinovată. Mereu a reacţionat ca un scorpion, căutând să înţepe, de câte ori avea ocazia. Să nu o mai iei niciodată în seamă – repetă mama - să nu îţi amărăşti sufletul, că nu merită”.  
  
Din curte, se auzi deodată poarta trântită şi paşi fugărindu-se. Aproape imediat, uşa se deschise şi Dora năvăli în cameră cu obrajii în flăcări şi respiraţia întretăiată. „Primaaa!” - răsună victorios glasul ei. După ea, cu haina descheiată şi şepcuţa gata-gata să-i cadă de pe cap, intră Igor. Bosumflat, îi aruncă Dorei pe sub gene o privire neprietenoasă şi-i răspunse: „Ai trişat ca de obicei şi ai luat-o la goană înainte de a termina eu de numărat”. „Nu-i adevărat!”, se indignă Dora şi se ridică revoltată de pe scaunul pe care căzuse, obosită de alergătură. ”Gata, gata, copii! Hai, spălaţi-vă pe mâini şi veniţi să mâncăm. Dar înainte de masa, aş vrea să aud şi eu ce note aţi luat astăzi la şcoală”.  
  
Dora zâmbi bucuroasă şi imediat, începu să turuie despre ora de matematică şi extemporalul la care se descurcase foarte bine, în timp ce Igor, pe faţa căruia apăruse o expresie de aparentă nepăsare, îşi împinse cu piciorul ghiozdanul spre colţul patului şi se întinse să tragă de coadă, pisica ce moţăia încolăcită pe preşul din apropierea sobei. Aceasta mieună prelung şi într-un singur glas, Arina şi Dora se grăbiră să îl dojenească. Hărmălaia era în toi, când în cadrul uşii ce se deschisese, se ivi silueta tatălui. Arina şi Dora se grăbiră spre el bucuroase, apucându-l fiecare de câte o mână, urmărite de privirea repede ascunsă pe sub gene a lui Igor. 
  
Cei doi părinţi se priviră cu înţeles. „Cum a fost astăzi la şcoală, Igor?” Încă ţinând mâna tatălui său, Arina se întoarse şi privi şi ea spre Igor. Chipul, şi vocea tatălui zâmbeau, însă nasul băiatului se aplecase în jos, dar înainte ca genele să-i acopere privirea, aceasta lunecase tăioasă, peste chipul Arinei. Îşi ascunsese repede mâinile la spate, strângându-şi pumnii. „Bbb... Bine...” – cuvântul ieşi până la urmă exploziv printre buzele strânse şi Igor, încercând să pară nepăsător, adăugă imediat: „Încă n-am luat nicio notă”. O umbră ca o părere umbri ochii bărbatului, care se apropie de băiat şi, mângâindu-l pe creştet, îi spuse:  
  
„Dacă spui că-i bine, mă bucur; ar fi păcat să-ţi iroseşti şansele de a învăţa, mai ales că tu eşti, aşa cum te ştiu şi mi-a spus şi doamna dirigintă, un băiat inteligent. Ştii şi tu, că eu, cât voi fi în putere, o să mă străduiesc să te ajut să-ţi poţi termina şcoala. Rămase o clipă cu gândul dus departe şi adăugă: „cât de mult mi-am dorit, pe când eram copil, să pot urma şcoala mai departe, însă... n-a fost să fie... Dar, haideţi să mâncăm; tare lungă a fost ziua de astăzi şi am cam flămânzit”. Strecurându-se prin spatele tatălui, Igor se aşeză primul la masă şi înainte ca ceilalţi să-şi termine rugăciunea, după ce-şi furişă privirea şi spre farfuriile fetelor, comparând din ochi cât erau de pline în comparaţie cu a lui, rupse un coltuc din pâinea bine rumenită şi începu să o mestece lacom. 
  
(Fragment din romanul “Arina”) 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Fragment din romanul Arina / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1121, Anul IV, 25 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!