Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Melania Cuc         Publicat în: Ediţia nr. 214 din 02 august 2011        Toate Articolele Autorului

Fragment de roman, Femeie in fata lui Dumnezeu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
___________________________________________ 
  
FEMEIE IN FATA LUI DUMNEZEU 
  
În vagonul corodat de lumina ca staniolul uzat, de pe bancheta de lemn slinos, faţă în faţă 
  
cu femeia aceea foarte frumoasă şi suficient de tristă pentru a-şi aduna lacrimile în batistă, 
  
proprietara coşului acoperit numai în parte de o basma mare şi înflorată vorbea întruna, cotcodăcea 
  
ca găina stăpână pe toată ograda. Se ridica, se aşeza, iar se ridica ... trosnindu-şi 
  
încheieturile degetelor boante, dar încărcate de inele multe şi grele. Îşi strunea din instinct 
  
gesturile şi toate cuvintele, pe care ba ... părea a le strivi în măsele, ba ... le salva şi ridica pe 
  
vârful limbii cu lipici de femeie care nu se lasă roasă de gânduri nici dacă ar avea de gestionat 
  
Universul. 
  
– La Munte urc; alde a' meu îi om cu sânge, nu cu lapte de capră în vine. Nu trece 
  
săptămâna că şi dă telefon după mine. 
  
Mi s-o lipit singurătatea de perină în vreme ce el umblă după cai morţ' să le vândă 
  
potcoavele. Îmi zice că afacerea lui nu-i bragă şi că, într-o zi, va da sigur norocul şi peste 
  
dânsu'. Ai auzit despre comoara Regelui, de purcoaiele de aur păzit cu străşnicie de vâlve, de 
  
aurul căcălău, după care umblă, pe care îl caută toţi nebunii? 
  
Văz că nu scoţi vorbuliţă pe limbă şi nu-ţ' bag de vină, nici nu te grăbesc cu răspuns; noaptea 
  
asta-i lungă şi cleioasă-i ca mierea, dar ... drumu' ţi-l văz clar, fără zăplazuri. 
  
Cealaltă femeie, cu lacrimile abia zvântate pe obrazul îngust şi cu cearcăne de fard de 
  
bună calitate, zâmbi din instinct, fără control, surâse candid pentru prima dată de când, după 
  
ani de îngenunchieri de tot felul, îşi demonstrase că era capabilă nu doar să iubească, să ierte, 
  
dar şi să-i trântească uşa în nas bărbatului obişnuit ca ea, femeia, să-i stea dinainte cu mâncare 
  
caldă pe masă şi pat în lenjerie de mătase. 
  
A aruncat mai apoi la gunoi şi trandafirii de Olanda, şi bileţelul pe care, el, într-o clipă de 
  
slăbiciune desigur, caligrafiase cuvântul ,,Iertare!”. Şi-a abandonat un mod de viaţă, traiul pe 
  
,,picior mare”, iar restul a venit de la sine. A tras sau ... nici nu a închis yala securizată de la vila 
  
elegantă şi aşa, fără bagaje, fără acte de identitate, a ajuns la casa de bilete, unde a cerut bilet 
  
către o destinaţie pur întâmplătoare. În cele din urmă, nu mai ştia, nu-şi mai amintea şi nici nu o 
  
interesa dacă optase pentru Orient Expres sau doar pentru ,,mocăniţa” aceea vetustă şi fără 
  
permis de acces în gara metropolitană. 
  
Realiza doar, treptat şi cu indiferenţă contagioasă, că evadase din oraşul cu asfalt 
  
expandat de anvelopele automobilelor de clasă Zero, că, în locul ei, altă dansatoare, poate mai 
  
norocoasă şi mai tânără, avea să intre în scenă, altă artistă va deveni celebră peste noapte şi 
  
va executa dansul vieţii şi al morţii pe scândura care, sigur, acelea, ,,oportunistei” nu-i va 
  
recunoaşte nici ritmul inimii, nici sarea din stropii sudorii. Îi va juli rău de tot genunchii şi coatele! 
  
Apoi ... se va da alarma generală; luminile scenei se vor stinge singure, poliţia civică va 
  
interveni cu strategii unice şi costisitoare pentru ,,detectarea” fugarei. Dispăruse Dacia Diugan, 
  
singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu 
  
sănătatea, nu viaţa, ci ... picioarele! 
  
Dar ce mai contau banii şi faima în secunda în care, trădaţi fiind, toţi fanii, în cor, o vor 
  
fluiera, înjura, calomnia? 
  
,,Se droga! vor ţipa, o vor acuza, – altminteri cum ar fi reuşit ea, o căţea, să se desprindă 
  
dintre noi, din noroi??? ... ” 
  
– Nu-ţ' mai bate capu' acela frumosu' cu ce-o fost, cu ce ... ai fost! Tu eşti numai' o 
  
rostogolire din ,,roata” trenului ăstuia, care taman pentru femei ca noi o fost conceput ... Zise şi 
  
nu pentru sine, oacheşa corpolentă, apăsând din două în două silabe şi crişcând din măsele ca 
  
şi cum ar fi fost bărbat în putere şi nu o biată femeie. 
  
De la locul ei, cu obrazul ascuns în spatele celor cinci degete frumoase şi fără inele, cea 
  
mai vestită dansatoare a Secolului XX se trezi chicotind ca o adolescentă atotştiutoare: 
  
,, Iaca, vorbi şi Proasta-noastră! Ce poate şti ea, o ţigancă ignorantă, despre ,,concepţie” 
  
şi ,,concept”!? 
  
– Fie cum zisei; îs proastă şi albă doar în podu' de palmă, da' nici tu nu eşti mai brează. Te 
  
văz pe dedesubt de colbul acela de pudră şi ... jur că eşti Eu în persoană, aia din vremea în 
  
care eram tânără, amorezată şi fără minte destulă. 
  
Starul planetar abia acum simţi un solz micuţ şi rece de teamă, alunecându-i pe sub 
  
cămaşa de bumbac – vestimentaţie ecologică şi la modă în vara aceea caniculară. Era aproape 
  
convinsă că ţaţa obraznică i-ar fi putut citi, de ar fi vrut, în palmă, aşa cum ea, Diva, îşi punea 
  
secretarea particulară să-i citească toate scrisorile sforăitoare, de felicitare şi asta de fiecare 
  
dată când era tristă şi cam nesigură pe clipa următoare. 
  
Se cutremură ca dinaintea unei ghilotine. De când se ştia îi fusese frică animalică de ceea 
  
ce nu înţelegea în întregime. 
  
Zâmbi tâmp, gest salvator doar într-o societate convenţională, arătându-şi degeaba dinţii 
  
din porţelan, un implant scump şi care, ştia că i se potrivea perfect pe maxilarul fragil. 
  
– Phii, da slăbuţă-n carne şi os mai eşti, fato hăi! Parcă nu ai fi una de-a noast'ă, care suie 
  
Muntele şi nu doar în vacanţă. 
  
Eu miros omu' de la o poştă şi văz cine-mi eşti cu adevărat. Tu ori eşti foarte, foarte 
  
deşteaptă, ori năroadă de tot ... Da', hai, să-ţi dea baba-n cărţi! Nu-ţi cer bani, că nu ai nici 
  
poşetă darmite portofel. Îţi spun trecutu' şi viitoru' cum mă vezi, cum te văz! Iote, eşti o femeie 
  
dulce-n miez ca harbuzu'de septemvre. 
  
–Adică?! ... se auzi întrebând tânăra, dezmeticindu-se pe dată şi, cu nările fine fremătând, 
  
adulmecând pericolul ca o iapă ce naşte în sălbăticie. 
  
Trăia, pentru prima dată şi pe viu, o stare de excitare, emoţională, de un primitivism ocult şi 
  
care îi exacerba funcţia neuronilor. Ea, raţionala, femeia cu minte, care nu crezuse nicicând în 
  
magie, acolo, de unde îşi luase lumea în cap fără să lase urme, acum se simţea atrasă, 
  
hipnotizată şi foarte curioasă să-şi afle nu trecutul, nu prezentul, ci viitorul. 
  
–Păi, eşti aşa, taman ca poama gata coaptă, la care dau năvală toate furnicile şi bărzăunii. 
  
–Aha!! 
  
Exclamă nepermis de uşurată de cum evoluaseră lucrurile şi ea, cetăţeanul cu educaţie 
  
darwinistă, expertă chiar şi în materie de ,,comunicare”, uită pe dată toată ,,eticheta” savantă şi 
  
trucurile învăţate în universităţile şi saloanele marii civilizaţii; se dădu în stambă dinaintea 
  
analfabetei, făcând-o pe ,,deşteapta”. Se credea mai bună, mai inteligentă, mai superioară, din 
  
toate punctele de vedere, unei ,,matroane” care îşi ,,semna” sigur facturile cu tuş aplicat pe 
  
buricul degetului. 
  
– Nu te mai hlizi, bre, la mine! Uite, ţi se arată schimbare. Ia, trage o carte! Aşa. Astea se 
  
numeşte Taro' ... şi le am de la mama Salamandra ...  
  
Oho ho, da' nu se poate să-mi faci cacialma, Doamne???! Pupa-Ţi-aş tălpile, fereşte-ne pe 
  
noi, nişte femei slabe, de toanele Tale! Amin! 
  
Io-te, surioară, eşti şi nu eşti tu aci, în carte, întinsă ca o gazetă peste năsălie! Nu 
  
te-ngălbeni-n obraz, că nu-i Moartea ai' de te vrea de însoţitoare. Tu nu eşti numa' din carne, 
  
oase şi sânge, alte forţe, bune si nebune, se bat între ele să te câştige. Cum anume? Nu ştie 
  
baba a-ţi spune. 
  
Da' cărţile nu-m' frige la de'şte şi-n inelele degeaba! Află de la mine: ceva va fi sigur şi ... nu 
  
cu mine! Eu sunt în etate şi ştiu, am învăţat cum să umblu, cu binişoru', prin lume. 
  
Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine ...  
  
Poate ele, hainele de porţi, e de vină. Eşti femeie născătoare şi nădragii nu-s pentru pântec de 
  
prăsilă şi nici pentru şale cu osânză moale. 
  
În cărţi te văz cu şal alb şi lung cât balauru'. Şi cu păru'n cosiţă mi te arată ... cartea asta. Io-te 
  
aci, în gură la mine! Nu, mai bine nu te uita, că te sperii de ce ai să vezi, sigur! 
  
– Babo, dacă ţi-ai propus să bagi ,,dracii” în mine, află că nu-ţi ţine! Nu-s superstiţioasă, nu 
  
cred în vrăji, nu mă las pe mâna soartei! Omul e Om, animal suficient de evoluat cât să fie capabil 
  
să-şi facă singur şi cum doreşte el viitorul. Uite, eu de exemplu ... Dar, ce te holbezi la mine? Arăt a 
  
stafie călătorind cu bilet şi ... chiar nu de clasa-lux?! ... Eşti o caraghioasă, babo, mă auzi! 
  
Babo, în sus, Babo, în jos! Alt nume, mai de scofală, nu ai? Cum te alintă bărbatul ...  
  
– Pe mine nu mă mădăreşte nimenea pe pământ. Toţi îmi zice Chiva. 
  
– Lipsă de imaginaţie în ţigănie la voi! Sigur, nu mă aşteptam să te fi botezat chiar 
  
Maria-Terezia, dar colo, Panseluţa, Minesotta ... ceva mai ,,modern” ţi se potrivea sigur. Eu sunt 
  
Daciana, la fel ca mama, ca bunica ...  
  
– Ţîîîî! Tu eşti Dacia! Aşa ţi s-a zis la cristelniţă, aşa eşti înpotrocolată şi acolo, în Cer. 
  
6 
  
Dacia-i numele tău! o puse Chiva la punct, cu o fermitate pe care nu i-ar fi bănuit-o nimeni. 
  
– Aşa-i. Dar ce contează un nume acum când trăim doar ca să ... nu murim? 
  
Clima se schimbă, OZN-urile şi asteroizii cad peste noi ca guliile; de ce aş fi eu mai cu moţ 
  
decât alţii ... ?! Uite, îmi schimb culoarea la păr, nuanţa de ruj, parfumul şi ... din când în când, 
  
chiar şi numele; doar am imaginaţie de scriitor! 
  
Babo, crede-mă pe cuvânt; eu sunt o ,,fabrică” şi nu una de ciocolată cu lapte, sunt o 
  
,,manufactură” de poveşti incredibile! 
  
Uite, dacă-mi dai un măr, promit să-ţi fac loc în nuvelă! Tu-mi dai hrană trecătoare, eu te 
  
fac, în schimb, nemuritoare! Ce zici? insistă aproape prosteşte dansatoarea, poate şi pentru că 
  
îşi aminti că în ziua aceea nu băuse decât o cafea şi aceea fără strop de zahăr, iar glicemia-i 
  
scădea, era prinsă într-o foaie de transpiraţie rece. 
  
– Zic, că ... minţi! Scri'toru' e om cu cruce întreagă şi nu o femeiuşcă fără vlagă! 
  
Că şi la noi, la chiristigii era unu', bun scriitor. Îi zicea, cum îi zicea ... ?? Florică, aşa, bre! 
  
Florică! El scria buştenii-n registru, îi socotea în cubici. Niciodat' nu a greşit. 
  
Bărbaţii e deştepţi, bre! Pă mine degeaba mă pui să socotesc cât face o ţigară cu un băţ de 
  
chibrit ...  
  
Tu, fato, bre, eşti d'a noastră; hartistă maaaree ... mare cât Turnu' Londrei! 
  
– Doamne, mă fereşte! Turnu–i din piatră şi cu gratii de fier; e închisoare ...  
  
– Poate. Da' cărţile nu mă minte pe mine. Şi tu eşti Mare! Uite, valet de verde, inimă 
  
neagră ...  
  
Phi, da fâşneaţă-mi eşti; ca libelula; nici pe apă, nici pe cer, nici pe pământ nu ai loc de 
  
odihnit. 
  
Lumea toată ţi-o stat la picioare, da' nu ai ştiut, maică, ce să faci cu dânsa. Ai lăsat prinţi şi 
  
amirali cu buza umflată. Zi-mi că nu-i aşa! Nu prea pui preţ pe nimenea în viaţă. 
  
Da' ia aminte la baba; tinereţea-i ca floarea, se scutură când ţi-e lumea mai dragă şi dacă 
  
n-ai pus sămânţă sub ,,brazdă” ... , mori la poarta azilului. 
  
– Dar de unde ai aflat dumneata ceea ce nu ştie nici mama, săraca?? 
  
– Păi se vede ...  
  
– Pe ce se ,,vede”? Doar nu pe obraz şi, mai ales, nu în lumina asta chioară, ca de gaz 
  
lampant. 
  
– După cum te mişti în papuci, da' mai ales după linjirii ...  
  
– Care ,,linjerii”!? Nu port nici sutien, nici ...  
  
– Ia, mai tacă-ţ' gura aia spartă şi ascultă la baba! Rău faci că-ţi scoţ' buricu' la lume şi că 
  
nu suporţ' pe piele decât mătăsuri din ălea fine. Da' ai să-ţ' schimbi năravu' şi gustu' subţire. 
  
Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de 
  
mătasă. 
  
– Nici nu-i nevoie. Eu dorm goală puşcă ... Se împăună copilăreşte Dacia, dar, când văzu 
  
sticlirea din ochii ţigăncii, icni, zicându-şi: M-am ţicnit! Eu, Diva, celebra Dacia Diugan, îmi pun 
  
mintea cu una care, sigur nu are habar nici ce-i aia ,,globalizare”?! 
  
– Mă vezi aşa, zdreanţă şi cu riduri pe faţă, da' am fost şi eu ,,cineva” la viaţă. 
  
Nu aveam anii tăi când m-au alungat cu tinichele de coadă din mahala. M-au gonit în lume 
  
fără un pol de pâine, fără prieteni şi fără ghete în picioare. Aoleo de vieţişoara mea, cum a mai 
  
fost ea!!! 
  
Acuş îs o doamnă; am pus mâna pe unu' cu biştari şi care îi gata să-m' ridice palat de 
  
cleştar, nu în mahala, în buricu' târgului chiar! Numa' de bat din picior şi el se face preş dinaintea 
  
mea.Uite, ce rochie plisată-i pe mine şi ce cizme cu fermoare-s pe gioalele astea nebătute de 
  
soare! În gură, tot dinţi din aur am, nu de nailon, ca tine ...  
  
Numa' pe salba asta aş putea încasa milioane ... Da', nu-m' trăbe mie banii Satanei; auru' 
  
ăsta-i de leac, nu-i de vânzare! 
  
Aproape că-şi ţipă ultimele cuvinte, cu un soi de răutate congenitală şi, cu degetele acela 
  
boante şi fără manichiură, îşi zornăii îndelung şirul de monede legate între ele cu zale, acolo, 
  
direct peste sânii flasci şi acoperiţi doar în parte de piepţii unei bluze stacojii şi croită în pliuri 
  
foarte ample. 
  
7 
  
* 
  
* * 
  
Scrâjnete de roţi blocate brusc în boghiuri, apoi de osii anchilozate la un semnal letal i se răsuciră 
  
Daciei în timpane, astupând de tot sunetul aurului vechi şi toate vorbele ţigăncii. 
  
Nu realiza încă şi nu se temea că tot ceea ce mai rămăsese din amintirea ultimului tren de lux din 
  
secolul trecut era un biet vagonet împotmolit în nămeţii care creşteau, îl năpădeau de sus şi de jos. 
  
Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era 
  
amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor 
  
de odinioară. 
  
Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de 
  
carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să 
  
astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar ... fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care 
  
se credea detaşată de lumea din care plecase. 
  
Dacia nu ştia, nu o interesa dacă intra în tunel CFR sau în dimensiuni paralele. 
  
Noaptea era ca o caracatiţă şi o resimţea agasantă, greţoasă, aşa cum înainta, cum venea peste 
  
ea, cum i se apropia ... de ajungeau în cele din urmă, respiraţie în respiraţie, gură în gură. 
  
Şi în pofte era noaptea aceea nebună, nesătulă ca femela gestantă. Sorbea, lingea respiraţia 
  
condensată pe geamul sub care, pe plăcuţa cât o aşchie de fildeş vechi, cineva ... cândva ... scrijelise 
  
cuvântul ,,..sporgenssis”. Acum, silabele acelea nu mai avea nici o semnificaţie. 
  
Dacia se dovedi a fi curajoasă, în timp ce, Chiva ţipă de trei ori, ca bufniţa speriată, şi dispăru, 
  
fusese poate extrasă prin vrajă. 
  
Pe locul ei, pe laviţa încă încercănată de presiunea cărnurilor osânzoase, o monedă subţire şi cu 
  
circumferinţa inelarului, mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă. 
  
Dacia nu rezistă tentaţiei, întinse dreapta, atinse metalul ca o mătase, apoi prinse, între sfârcurile 
  
a două degete, piesa rară şi care şi-ar fi avut sigur locul într-o colecţie muzeală, nu în salba ţigăncii. 
  
O simţi zvâcnind ca un jet de sânge ţâşnit din pieptul puiului de rândunică. Apoi, o furnicătură 
  
sublimă se porni singură, urcă înspre cot, spre umărul stâng, se lăsă către inimă. 
  
Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa 
  
tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva 
  
din şira spinării, dar ... osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de 
  
bunăvoie. 
  
Pipăi din instinct şi ramura cu frunza acantului antic, reversul monedei de aur, apoi strânse 
  
bănuţul acela tare, tare ... până îl simţi spărgându-i epiderma ca pe un miez de migdală coaja 
  
ţăndărită în zeci de ciocane. Pumnul nu obosise, doar se albise de atâta încordare. 
  
Dacia regreta pentru prima dată în viaţă că nu o interesa numismatica, că Sergio era, sau 
  
fusese, cel care îşi ,,băga” toţi banii într-o monedă care, ei, Divei i se păruse mereu fără valoare 
  
din moment ce nu putea fi pusă în circulaţie bancară. 
  
Acum, avea, deţinea un fragment din comoara regală şi despre care îi vorbise ţiganca, ori ...  
  
doar citise undeva, prin ziare. 
  
– N-am să mă întreb cum de a ajuns un koson în salba pirandei, nici dacă ea, năroada, 
  
realizează ce valoare are. Dacă ... mă pune la încercare? Nu, nu cred!, – zise ceva mai sigură 
  
pe sine, pe situaţia în care, după ce privi în dreapta şi în stânga, fără să descopere martorul de 
  
ocazie, strecură moneda, în buzunarul pantalonilor ei de denim albastru şi mulaţi perfect pe 
  
fese, pe pântece. 
  
Simţi arsura în carne, inhală fumul subţire şi ... lovi disperată, cu palma, cu pumnul, 
  
hotărâtă să stingă din faşă, incendiul, combustia acea stranie. 
  
După lupta de-o secundă cu flăcările, deşi biruitoare, Dacia se simţi înfrântă ca o armată în 
  
retragere. Bănuţul ei de aur se topise, se prelinse ca un abur în aer. 
  
8 
  
* 
  
* * 
  
Nu mai era ţipenie de om în tot trenul, apoi nu mai era nici tren şi nu era gară pe afară, nici 
  
peron cu felinare dincolo de albul zăpezii ce se repezea-n pământ cu furie de câine în turbare. 
  
Dacia fusese un punct singular în peisajul hibernal clar, o femeie în blugi americani, cămaşă 
  
după moda estivală şi cu papuci brodaţi într-un atelier din Pakistan, puşi direct pe picioarele goale. 
  
Pe umerii-i înguşti, peste părul negru şi retezat abrupt, de jur împrejurul ei ... fulgii se înhăitau, se 
  
aşezau ca nişte cărămizi de piatră ponce, în zid. 
  
Lângă ea, odată cu ea ardea, se dematerializa ultima linie ferată a continentului care fusese 
  
cândva Europa. 
  
Liniştea grasă ca bobul de linte în apă, numai ea-i rezista ispitei, germina, da cârcei, creştea, 
  
se întindea, se prindea cu ventuze de franjurii fularului foarte alb, care apăruse aşa, de niciunde, şi 
  
cu care, ea Diva îşi acoperise picioarele, - două membre inferioare cotate la bursa celebrităţii la 
  
milioane de lire sterline. 
  
Simţise încleştarea reală ca pe o sufocare, aşa cum simte fetusul când spintecă placenta ... tot 
  
stări improbabile, dar foarte reale, obţinute prin administrarea de amintiri tragice şi nu de pilule cu 
  
efecte secundare. 
  
Acum nu o mai deranja nimic, nici chiar izul de tabac acru impregnat în cionturile de lemn 
  
din mobilierul sărăcăcios. 
  
Ele, lemnele, trăgeau cu urechea la discuţia unor pasageri care au fost, apoi ... se afişau 
  
clare şi aproape obscene, acolo nişte proteze de invalizi de război, - cârje ajutătoare cărate cu 
  
vagonul cazon, duse în depărtare ... tot mai departe de spitalul iluzoriu de campanie. 
  
Dar războiul umanităţii deştepte trecuse, numai umbra durerii soldaţilor morţi mai ieşea încă 
  
la linie, ca o mumie ieşea şi era toată în fleandurile de pluş scump ale draperiilor din vagonului 
  
în retragere, biete steaguri de state beligerante. 
  
În colţul ferestrei cu urme de diptere neînregimentate ca specie, Dacia îşi privi ochii, nasul, 
  
gura; faţa pe care şi-o vedea, admira mereu şi pe panourile de publicitate mari cât Capitoliul. 
  
Nu mai era ea, nu mai semăna defel cu Diva care fusese simbolul unui veac în care nici 
  
oamenii şi nici caii nu mai visau să le crească aripi. 
  
Liniştea rea îndrăznea, i se prindea de gene şi sprâncene, de clavicula stângă şi de cea 
  
dreaptă, intra, se înşuruba în inima care doar ea, muşchiuleţ harnic, dar fără pretenţii, se 
  
încăpăţâna să se zbată, să bată ...  
  
Părea că o maşinărie ireversibilă fusese pusă în funcţiune de un nebun şi el, cel fără de 
  
minte, o accelera chiar cu propria-i viaţa; ei doi, în echipă, mergeau mână în mână spre 
  
distrugere sigură. 
  
I se făcuse frig şi fierbinţeală deodată, ca şi cum ar fi locuit într-un tub cu mercur fără 
  
formulă precisă. 
  
Apoi auzi, pipăi, simţi cum trenul se reîntrăgea şi se desfunda din troiene. Era un balaur 
  
foarte bătrân; fără a fi viu, dar nici mort încă. 
  
Fără linie ferată sub roţile în mişcare, fără impiegat de serviciu, trenul fantomatic bâjbâia ca 
  
orbul prin ceaţă. 
  
Ddung-u-dun-dung ... ! Duuung ... ! Venea, se apropia de ea furios ca berbecele; se retrăgea-n 
  
marşarier, scrâjnind, virând, trecând nepermis peste linii şi ţăndărind podul unui curcubeu de 
  
emailuri sprijinite doar pe două puncte de oxid de fier, extrem de friabil. 
  
Dung!!!dungggg ...  
  
* 
  
* * 
  
Din singurătatea care călăfuise cu omăt nou, puţinele poteci, pe care treceau la apă 
  
oamenii şi sălbăticiunile, nu se mai desluşeau decât răzleţe şi ca suind din adâncuri, urletele 
  
haitei de lupi. 
  
Dar preţ de un zbor de corb doar, dincolo de spinarea ascuţită a crevasei şi luând în răspăr 
  
crivăţul, câteva pâlcuri cu jnepeniş îşi îndesau cetina printre pietrele crescute acolo, direct pe 
  
9 
  
acoperişul pământului. 
  
Între rocile acelea se prăbuşise, apoi ... se ridicase şi dansase ca să nu moară îngheţată 
  
femeia cu pletele-i negre resfirate în vânt şi pleoape vinete sub sprâncenele în forma a două 
  
aripi ca de pasăre. 
  
Îşi lepădase unul câte unul veşmintele cu care venise de pe Lumea Nouă în Lumea 
  
Străveche şi se mişca aşa, goală pe sub şalul alb de caşmir, ce-i acoperea doar în parte umerii, 
  
sânii şi pântecele. Epiderma-i era pieliţa de prună, dar încă mai emana parfum scump, şi nu de 
  
floare de munte. 
  
Era îngheţată bocnă şi muşchii, şi oasele poate ar fi trebuit să-i fie casante ca sticla de lampă. 
  
Avea şi bură de gheaţă pe gură, iar sângele i se mai zvârcolea doar dintr-un tipar din 
  
memorie. 
  
Se lupta cum ştia, dansa cât putea, apoi ... iar se prăbuşea în convulsii; se zbătea, lăsând 
  
pe omăt forme contorsionate de heruvimi jalnici. 
  
Dacia nu se temea, nu întreba unde ajunsese, cine mai era sau dacă Era. Se împăcase cu 
  
de-toate acolo, în tihna imaterială care aproape că o subjugase. 
  
În ignoranţa-i lumii din care purcese, într-o vreme chiar aşteptase Salvamontul, Poliţia 
  
Montană, ba chiar şi dansatorii din trupa ei, de la Gloria Mundi. 
  
Şi pe Sergio îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească. Vedea sticla de 
  
şampanie veche în frapieră, lumânările gata aprinse în sfeşnicul de pe piatră. 
  
Oh, şi faţa aia de masă albă şi uriaşă cât o zăpadă fără capăt, şi ... aşternuturile-n 
  
nămeţişuri spulberate de boarea aparatului de climatizare ... Sergio o lua sigur în braţe, o 
  
arunca o dată şi încă o dată, la nimereală, în patul cu dantele de Flandra, printre pernele cu 
  
monogramă ...  
  
Tot obiceiuri perimate şi lucruri stupide, dar fără de care ea, Diva, fusese o vreme convinsă 
  
că merita să moară, dacă nu, să ucidă. 
  
Degerase sigur, dar nu mai era în stare să gândească, să-i pese că ... după ,,salvare” urma 
  
spitalul, unde un chirurg beţiv avea să-i amputeze degetele de la mâini şi, poate, şi de la 
  
picioare. Picioarele Divei, pentru care plătea consecventă rata de asigurare. 
  
Nu tuşea încă, nu făcuse febră, strănuta doar şi era tot mai convinsă că întâmplarea aceea 
  
nu ţinea de ea ca persoană, doar de realitatea-altuia şi în care nimerise ca proasta. 
  
– Blestemul lui Sergio ... Îi miji gândul, vina ce ar fi trebuit mai apoi s-o terfelească, dacă nu 
  
chiar s-o omoare. 
  
Dacia realiza fragmentar că nu plecase definitiv din lumea circuitelor integrate, nu i se 
  
retezase de tot cordonul ombilical, frâul de argint ce o lega încă de Acasă. 
  
Auzea clar cum o lătra, o chema canişul ei alb, de acolo, de dincolo de uşa astupată de 
  
zăpadă, cum scheuna presimţind primejdia, cum o căuta de-a lungul şi de-a latul terasei 
  
suspendate peste bulevardul acela cu reclame violente şi sute de oameni, pe care nu îi văzuse 
  
niciodată la faţă. 
  
Ea, Dacia Diugan se simţea bine în propria-i singurătate, dar ... nu şi acolo, pe un capăt de 
  
lume necunoscută din filmele de acţiune. 
  
–Piki! Îşi strigă câinele, credinciosul patruped, pentru care achita fără să socotească la 
  
centimă, factura de la ,,Centrul de Relaxare Canină”. 
  
De dincolo de monolitul cuarţurilor de munte nu-i răspunse nimeni. 
  
De când dispăruse Chiva, a ştiut, a intuit că avea să fie pusă la caznă iniţiatică. 
  
În acea ecuaţie doar aparent simplă, ea era sclavul, ea era stăpânul. 
  
Îi era totuşi teamă. De cine? Nu avea relevanţă, se cădea să reziste fără lamentări, fără 
  
vise imposibile. 
  
Nu mai aştepta nici oportunităţi de salvare sigură, nici răsplată pentru încercărie la care 
  
fusese înhămată, ca o iapă pur sânge la grapă. 
  
Ea, Dacia Diugan, nu era un om oarecare, era o artistă! aşa că îşi juca, până la căderea 
  
definitivă a cortinei, rolul Vieţii, în pereche perfectă cu moartea. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Fragment de roman, Femeie in fata lui Dumnezeu / Melania Cuc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 214, Anul I, 02 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Melania Cuc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Melania Cuc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!