Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Sergiu Găbureac         Publicat în: Ediţia nr. 119 din 29 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

FOST-AM LA PARIS! 5 ZILE ŞI 4 JUMĂTĂŢI DE NOAPTE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
File de jurnal parizian paranormal 
  
Où sont les parisiennes ... ?!?  
  
Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii şi gluma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii.  
  
La hotel, dau peste primii parizieni.  
  
N’Boko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină, ne fac în trei minute formalităţile de cazare.  
  
Rapid un duş şi în oraş.  
  
La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă - un lungan negru-negru. Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru-cenuşiu, ea mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii ... o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori ! Îmi plac la nebunie multicolorii parizieni.  
  
Nu mă refer la cohortele de turişti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gări, metrou (mamă ce reţea !), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publică, restaurante, instituţii, salubritate etc. etc. N-am pătruns în imensele construcţii din La Defense, care adăpostesc mii şi mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo ...  
  
Unde sunt parizienii e similar cu Unde sunt bucureştenii ?  
  
Diferenţa e că locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mări şi ţări, care şi-au însuşit bunele maniere de pe Sena.  
  
Să nu ne-audă nimeni ! M-au scos din sărite cu politeţea lor non stop ! La început am crezut că e artificială. Nu, deloc, ăştia chiar se bucură că muncesc, că trăiesc !  
  
Pe când locul bucureştenilor neaoş (dacă or fi existat vreodată !?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniţi, cei mai mulţi, în scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, şi la noi, tot mai mulţi coplanetari estici, care se transformă, fulgerător, în mitici de diferite grade !  
  
Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasă, altfel nu se explică adaptarea instantanee !  
  
În aglomeraţia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, încerc un "S’ il vous plaît !” pentru a lăsa o doamnă să treacă. Mă trezesc cu o hârtie verde fluturând spre buzunarul de la cămaşă. Vin şi vorbele din urmă: „O, mon professeur, Serge !”. Salt ochii şi dau, nas în nas, cu un ţigan elegant, tot de vreo doi metri, păr lucios, bine ras, cu un bayan în spate. Ochii îi jucau a uimire şi a extremă bucurie ! ...  
  
?!?  
  
„Valea Mare !?! ... Ivăneşti !! ... Vaslui ?!?”  
  
Brusc, la auzul parolelor, se face lumină în tunelul în care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce îmi blocase trecerea. Era Jean, pişpirică care rupea doba la balurile, pe care le împăcam sâmbăta, în timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei / lună !).  
  
Alde Bregovici & Co. nu se născuseră pe când noi, suplinitori ai anilor ‘60, băteam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica suptă de la sânul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care făceau cerurile să intre în vibraţie iar norii să se ascundă prin cotloanele sufletelor nostre tinere şi optimiste.  
  
„Mă scuzaţi că nu am mai mulţi. Ştiţi, abia acum am ieşit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan !  
  
Ne întâlnim tot aici. Eu muncesc până spre miezul nopţii.” Dau un mda, din cap.  
  
Mă îmbrăţişează şi dispare. În mai puţin de jumătate de oră, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens (3), aud acordurile minunatului baian cu ... Dragoste la prima vedere. În faţa tăcutei catedrale a lui Quasimodo.  
  
Cum să nu fii mândru cu asemenea romi români !  
  
Expliquez moi, s’il vous plait !  
  
Duminica e simplă la parizieni. Dreapta merge la biserică, stânga pe Câmpul lui Marte, la grevă / greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, rânduri-rânduri, sute, mii de grevişti.  
  
E plin, uriaşul parc, de sunete stridente şi lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori să fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate în prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la ... 62 de ani ! Scandalul e monstruos ! Însă dacă treci linia zonei de grevă iei nişte bastoane de nu te vezi !La români s-a trecut direct la 65, deşi speranţa de viaţă la noi, după pensionare, este la o treime faţă de cei din hexagon ! N-a ieşit niciun dâmboviţean la ţepe în Piaţa Victoriei !  
  
Tot de prin provincie au venit ! Mă întreb tot mai mult: A cui Victorie ? Noroc cu spectrul suspendării, şi Băse a făcut doi paşi înapoi ! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemănător. Abia dacă mai reţin, îl chema. Ilici !? Dacă acesta o fi fost numele real ?! Cu numele astea de cod, cine mai poate şti adevărul ?!  
  
In timp ce cuplu Sarkozy îşi căuta strămoşii prin peştera de la Lascaux, unii se întrebau, pe la tv, dacă ţiganii din România, sunt cu adevărat un peril ? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru că, practic, nu am văzut niciunul. Erau mulţi închişi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait ! Asta timp de cinci zile şi patru jumătăţi de noapte trăite pe malurile Senei, cu trecere temporară prin cochetul hotel ? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidoşenii ridicate acum 120 de ani, ajunsă brand al Parisului, al Franţei, al Terrei !...  
  
Dar nu acest lucru mă preocupă prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e ruşine în Europa ! L-am găsit, de altfel, clonat şi pe la Madrid, la Roma sau la Viena ... Cântă băieţii, de-ţi vine să-i chemi pe orice mare scenă a lumii ! Şi mulţi chiar îi cheamă !  
  
Altceva mă frământă. Nu am văzut, în tot Parisul, un ambuteiaj. Măcar, unul mic, mic ! Maşinile, şi ele mici, mici, nici nu respiră. Trec pâş-pâş, din stop în stop, într-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarmă de poliţie ! Culmea, doar două salvări, în cinci zile şi patru jumătăţi ..., în care tot am umblat pe străzi, cu nişte sirene anemice, de parcă îşi cereau scuze pentru că trebuiau să treacă prin zonă şi să strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a părut chiar gol de autoturisme, deşi les grandes vacances se terminaseră demultişor !  
  
*  
  
Vă veţi întreba, paranormalul ? Ei bine, există ! Era dimineaţă, chiar pe Champs Elysée în preajma locului de muncă al preşedintelui. Franţei. Parizienii erau deja la muncă. Deodată, 2 (două) maşini însoţite de doar 2 (doi) poliţişti motociclişti, fac dreapta, fără pic de zgomot. Se deschid lin uşile masive de fier forjat ale grădinii palatului şi apuc să-l văd, câteva clipe doar, pe însuşi cel care ne-a trimis compatrioţii romi acasă. Pe anumiţi romi. Nu era deloc încruntat. Chiar mi s-a părut vesel. Încearcă şi piratul nostru ceva în sensul ăsta, dar prin gesturi mârlăneşti. Nelalocul lor, într-o Europă civilizată. Şi imitatorul boc, tot după el ! Cum se face Ardealul de tot râsul cu un asemenea doctor în constituţional !  
  
Alt paranormal. Pe străzi erau  
  
de câteva ori mai mulţi pietoni decât  
  
maşini !?! Nu e vorba de turişti. Şi ăştia erau „câtă frunză, câtă iarbă !”  
  
E vorba de cei, care se duc / ies  
  
de la muncă, şi merg cu sutele de metrouri, ce vin într-o cadenţă de unul la două minute, uşor aglomerate.  
  
Am auzit că parizienii, care circulă singuri în propria maşină, plătesc o taxă de confort. La avariţia lor vestită, ar putea să fie, asta, explicaţia numărului redus de automobile, la orice oră din zi şi noapte ! Nu am văzut niciun paysan parizian dându-şi ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele oraşului-lumină.  
  
N-au trolee, n-au tramvaie ! Să nu mint, există o linie prin josul Parisului. Şi nu pot spune că m-am învârtit doar prin centrul istoric. O uşoară satisfacţie. Autobuzele lor sunt mai puţin frumoase ca ale noastre ! Dar şi aici alt paranormal. În staţiile, unde autobuzele o iau în direcţii diferite, şoferii se aşteaptă, unii pe alţii, pentru a prelua călătorii ce coboară pentru a merge în acea direcţie. Profesioniştilor noştri de la RATB, nici prin cap nu le trece aşa ceva. Din contra, li se citeşte pe chip satisfacţia închiderii uşii în nas şi pierderea legăturii cu un alt autobuz. Merde !  
  
Muze, muzee şi alte alea  
  
De ce m-am dus la Paris ? În primul rând, pentru că, o asemenea ofertă, doar dacă ai o problemă a la têtê, poate fi refuzată ! Era timpul să văd Parisul. Poate, cam târziu ! Mărturisesc. Mi-a fost, puţin, frică că o să mă dezamăgească ! După tot ce văzusem prin marile odăi ale casei europene. Am avut o documentare solidă. La viaţa mea, nu prea mi-a plăcut beletristica (fiction-ul). Dar îmi place să citesc în continuare, să mă informez. Deformaţie profesională !  
  
Şanse de a călători, prin mileniul trecut, la români, nu prea erau. De visat, însă, eram tot timpul pătruns de vastele spaţii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizaţii. Mai târziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3 / 5). Aşa că, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de călătorii. Fie ale alogenilor, puţine convingătoare (ideologia antedecembristă sau frica se simţeau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvriştilor). Cu excepţiile, sclipitoare, care confirmă o anumită regulă (?!?): Grigorescu, cu siguranţă ştiţi care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu ..., fie ale străinilor, lipsiţi de constrângeri de sistem, mult mai spectaculoşi, nu neapărat şi credibili.  
  
Aşadar, Parisul te copleşeşte cu producţia la hectar de muzee, case (a lui ..., a lui ...), biserici, monumente, palate, străzi, cartiere celebre ...  
  
La Paris, până şi parcurile, pieţele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de … parizieni, în frunte cu regele şi consoarta au fost ghilotinaţi, într-o zi de ianuarie, de les vrais revoluţionari !?! Se vede, acum, unde sunt ei cu integrarea ? Să vedeţi ce ţeapă monolitică, de 230.000 de kg şi înaltă de 23 m, au pus acolo ! Adusă tocmai din Egipt ! Ca să aibă Champollion de lucru şi acasă ! De fapt, ţepe găseşti cam prin toate pieţele mari. Ale Parisului. Nu se joacă băieţii. Am văzut pe câmpul marelui războinic ce fac francezii când sunt supăraţi ! Nu conga, nu leapşa, nu versificări şi strigături de doi lei …  
  
Trebuie să ai mare grijă să nu cazi pradă emoţiei, ispitei, chemărilor văzând o săgeată, o firmă, o placă, un afiş şi să urmezi mesajul subliminal: Vizitează-mă ! Hai, vino şi la mine ! Durează doar câteva minute ! Ai, de multe ori, şansa, să pleci doar când te dau afară gazdele.  
  
Pot să mă laud. Tot nu mă crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmând strict (aiurea !) planul făcut de-acasă, decât dacă aş fi dat curs tentaţiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscătorilor. Şi a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, însă extrem de multe şi vizibile de la distanţă.  
  
Muzeele dau măsura tuturor lucrurilor. Chiar şi a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Rămân, însă suficienţi catici super la dispoziţie. Uneori 24/24 !  
  
Luvrul, o fortăreaţă medievală, e copleşitor. Culmea, nu-i atât de prăfuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneşte (!?) ştim noi cine ! Poate şi faptul că nu e îngropat, ci pus într-o stare de levitaţie continuă, stârneşte energii negative în jur ! Civilizator sau călău ?! Văr cu vesticul … şi cu esticul … ! Discuţii, parainterpretări, verdicte, ipoteze şi după mai bine de două secole ale încrâncenaţilor slujitori ai lui Clio !  
  
Luvrul e mult mai uşor de parcurs decât mi-am închipuit. În două zile, câte două-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele şi exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, în acele zile cu un superb soare de toamnă. Câteva frunze, ruginii, proaspete, am întâlnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Lângă orăşelul Versailles.  
  
Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar şi aglomeraţia are farmecul ei. Am avut vaga senzaţie că multe capodopere sunt replici. Prea sunt lăsate la îndemâna vizitatorilor. Prea le pipăie toţi ! Toţi pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu ... ciuta în mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, acceptă zâmbind părerile admiratorilor !  
  
Se fotografiază în neştire, deşi peste tot apare binecunoscuta interdicţie, în cele trei-patru limbi cu care ne descurcăm, azi, de bine de rău, pe toate paralele şi meridianele. Să vedem ce o să facem la întâlnirea de gradul III ! Dacă nu cumva unii, deja, conversează cotidian !! Informaţiile pe care le am, din surse sigure, mă determină să admit o asemenea realitate, colportată inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox …)  
  
La muzeul din gara d’Orsay, modernizată de nu o mai recunoşti, în timp ce vroiam să-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care îmi spune sec: Pas de photos ! Dau să zic, ca la noi: Da, ceilalţi ?! Urmează un şuierat nervos Je vous ai dit ! Noroc că mai aveam un aparat ! Ce ştia, bietul abanos !?! Îl vedea doar pe cel de la piept.  
  
Nici albumele, executate ireproşabil, ca şi biletele de intrare, nu au preţuri prohibitive. Problema e că sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiză.  
  
După cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolată şi securizată. Faţă-n faţă cu giganticul tablou al ... Distanţa mare, mai bine aşa, elimina orice comparaţie. Între geniu şi prostia umană (curaj, vitejie !) pusă pe zeci de pânze sau ecrane (tot pânză). Bătălii peste bătălii. Noroc că nu le-a venit ideea să o aşeze între giganticele capodopere cu Napoleon Ier.  
  
Trebuie să recunosc că totul e organizat inteligent. Puţin speculativ. Piesele din Top 10, starurile marelui muzeului, sunt  
  
amplasate în aşa fel, încât e imposibil să nu vizualizezi o bună  
  
parte din cele peste 35.000 de achiziţii diverse, amplasate pe  
  
cele patru nivele, în câteva sute de săli şi coridoare. Atenţie la trecerea dintr-o aripă în alta ! Pădurea Letea e mult mai uşor de traversat !  
  
Nu cumva să te jenezi ! Întreabă parizienii ! Te vor duce de mână, până vor fi siguri că nu o iei într-o direcţie ulterioară ! Aşa era să ratez L’Orangerie cu preferaţii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care ? Cel cu patru uşi.) Toulouse-Lautrec (2-0) ... şi mai puţin simpaticul Picasso.  
  
Asta e ! Am şi lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke şi Cadâr (persoane fizice) pe uliţele Bârladului, apoi, pe la poale de Ceahlău cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem şi marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum să-i iubesc miile de opere executate la foc automat ?!? Doar pe două-trei ! Mai ales Capra.  
  
Cu riscuri asumate. L-am zărit, o clipă, şi pe Leonardo. Ori era Rafael !?! Nu sunt sigur ! Era cam departe. Nu pot băga mâna în foc. Poate mi s-a părut. Dar, ce să caute ei la Paris !? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins.  
  
Probabil, din cauza luminilor !  
  
Parisul şi ... Micul Paris (1)  
  
La Tour Eiffel domină oraşul. Mai ales noaptea. Ziua e o grămadă de fierăraie (10.000.000 kg înşirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversă scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu mă aşteptam la ing. Gustave Eiffel să fie atât de domn cu Gheorghe Pănculescu, inginerul român, care i-a furnizat şi tehnologia necesară construirii monstrului, atât de contestat. Atunci.  
  
Azi cu o alură atât de modern pariziană ! Poţi urca treptele, fără număr, fără număr sau lua lifturile. Parisul de sus, mi s-a părut la fel de anost ca şi Londra ! „Părerea mea !” (citat din NV – biblografia la final – n.m). Nu ştiam de ce mi se pare atât de cunoscut. Abia când m-am dus la Braşov, după, am văzut că plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stâlpi, ce poartă sutele de kilowaţi, cu o structură asemănătoare. Chestie de tehnică şi de rezistenţă a materialelor ! Pentru asta trebuie să ştii o altfel de carte.  
  
Bucureştiului, nu întâmplător, i s-a spus Micul Paris în perioada interbelică. Unii merg la cacealma, şi în zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenuşii şi cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar câteva zone mă fac să cred că înaintaşii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufocă, prin tot felul de complicităţi (cu temelii de şpagă grea), cu excrescenţe de prost gust, apărute peste noapte.  
  
Administraţia pariziană interzice un asemenea amestec arhitectural, acordând perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se află şi cele patru cărţi deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Naţionale Franceze.  
  
Întâmplarea face ca la numai o săptămână după expediţia pariziană, să merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urât mirositoare, deschise mulţimilor doritoare de aer West !  
  
Câtă dreptate avea Eugen Barbu în Principele său dâmboviţean ! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viaţa de week-end se derulează printre gropi, gunoaie, dărăpănături şi o faună pestriţă. Nu se vede vreo viziune stradală, culturală, comercială ... Toţi vor doar să împuşte francul … local ! Până la euro, e cale lungă ! Suntem abia în purgatoriu !  
  
Politeţea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca mârlănia şi suficienţa dâmboviţeană. Fie la bugetari, fie la privaţi. Nicio deosebire, ca stil de viaţă ! Aici, avem marea problemă, extrem de greu de rezolvat, în condiţiile răsturnării scării valorilor. N-am văzut, ziua, un măturător sau utilaje de măturat / strâns gunoaie pe străzile Parisului. Spre seară, hârtii, în bătaia vântului, sunt şi la Paris. După miezul nopţii, apar echipajele. Ultratehnicizatele.  
  
Fantomele, care păstrează prospeţimea, strălucirea şi viaţa străzilor, parcurilor, pieţelor pariziene dispar înainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigături, cuvinte de bezna nopţii …  
  
Reclamele sunt postate, în cea mai mare parte, în subteranele metroului. Ca şi în alte mari oraşe ale Europei. La suprafaţa rămân doar afişele cu conţinut predominat cultural, postate pe suporturi speciale cu un design aparte, de perioadă interbelică. Tot mai multe rame electronice. Un afiş, un anunţ, o hârtie postată în altă parte, decât unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac ? Simplu !  
  
Inspectorul se pozează cu afişul. Pe clişeu apare data luării imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lăsarea în continuare a afişului aduce noi profituri primăriei, până când ciumpalacul face curat în zonă.  
  
Nu Primăria ! Atenţie ! Pentru fiecare afiş în parte. Simplu. Făcând un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primăriei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de … euro !  
  
La nivelul metropolei peste un miliard ! Curat, paranormal !  
  
Efectul, aplicării de amenzi usturătoare, pentru fiecare afiş, anunţ... lipit unde vrea muşchiul căutătorului de profit rapid (nu poate fi vorba de neuron), ar fi devastator, stimaţi consilieri municipali ! În mai puţin de un an am avea un oraş european !  
  
De ce nu luăm exemplu de la Marele Paris ? De ce suntem caprine ? Dacă tot ne ţinem de ţară francofonă, deşi ne englezim pe la toate colţurile !  
  
PARISUL, Micul Paris şi ceva sfaturi  
  
Când proiectul Vedem Parisul ?!?! a căpătat substanţă (bilete de avion, cazare hotel, asigurări de toate felurile, inclusiv meteo ...) începi documentarea. Am vrut să aflu câteva lucruri esenţiale pentru un sejur reuşit la Paris. Unii mi-au spus să vezi aia, alţii să nu cumva să nu te duci la ..., să nu ratezi ... , acolo, degeaba te duci … Unul nu mi-a atras atenţia asupra unor lucruri mărunte, care pot duce la ratarea unor obiective planificate. Spre exemplu, că la Paris, timpul curge cu totul şi cu totul altă viteză decât în oricare altă metropolă de pe Terra.  
  
Trebuie să înţelegi, de la bun început, ce vrei să faci. Pe ore.  
  
În primul rând, îţi faci un plan riguros de acasă şi, mai ales, să te ţii, mort-copt, de el. La Paris poţi merge la orice bibliotecă publică şi vei găsi un modul de informare turistică, dotat cu ce vrei şi ce nu vrei. Pliante, oferte, fluturaşi, reviste, ghiduri, hărţi, albume ... La aeroport şi în câteva locuri din Paris vei vedea chioşcuri de informare turistică, tot ale Primăriei, cel de la Notre Dame fiind extrem de accesibil. Peste tot informaţia turistică e gratuită. Şi la Bucureşti e la fel. E drept, lipsesc din peisaj vreo 40 de biblioteci-filială la Metropolitana noastră dragă, dar celelalte îţi pot satisface, acum, orice cerere de informaţie. Mai puţin dotarea cu pliante, hărţi, oferte … Cei direct interesaţi, beneficiari ai fluxului de turişti (primărie, teatre, muzee, agenţii de turism, restaurante, baruri, cluburi, hipermarketuri, ong-uri) ar trebui să le aducă în aceste instituţii, abilitate oficial, cu informarea şi lectura din orice domeniu …  
  
Planul oraşului să-ţi fie permanent la îndemână cu traseul propus pentru acea zi. Îmbrăcămintea cât mai comodă. Nu prezinţi moda la Paris ! Nu te vede nimeni ! Încălţămintea la fel. Trotuarele sunt retro cu piatră cubică spartă sau de râu. Nu te duci în cluburi, baruri şi restaurante cu program ... locuri captive, care îţi rad şi câte un sfert din timp. Nici la cinema, teatru, nu intri în librării … Ştiu că sună ciudat. Cinematografele sunt extrem de proaspete şi ispititoare iar marile librăriile sunt ca-n Kafka. Ai intrat, eşti pierdut ! Poate cu a doua ocazie. La prima, nu ! S-ar putea să fie şi ultima ! Teatrele, Opera, Filarmonica, cabaretele îţi propun, discret, o întâlnire de neuitat. E greu să rezişti tentaţiei ! În Micul Paris, la relansarea, de la Capşa, a Moftului român, am văzut noua firmă a primului teatru de revistă al României (proaspăt renovat) de peste drum. Cred că marelui Tănase nu-i vine a crede ochilor, când îşi vede scris numele său. Mare. Cu portocaliu. Deh, altă politichie !  
  
Foloseşti reţeaua metroului sau cea pentru autobuze doar pentru distanţe mari. Parisul e una dintre puţinele metropole văzute, cu o semnalizarea atât de bună. Şi la suprafaţă şi în subteran. Unui călător străin, la Bucureşti, i se arată cu insistenţă, unde este Republica (bineînţeles, undeva la margine Bucureşti, ca şi str. Democraţiei), dar nu i se pune vizibil, la intrare, staţia care urmează.  
  
Atenţie ! Prin sutele de tuneluri, ale metroului parizian, e bine să ştii, tot timpul, în ce direcţie o iei. Datorită reţelei extrem de dense, tunelurile de intrare, pentru diferite linii, sunt foarte apropiate şi uşor o poţi lua greşit.  
  
Apropo de denumirile staţiilor. Faci o adevărată incursiune în cultura franceză, doar citind numele staţiilor prin care treci. În Micul Paris, aflăm că nu este loc pentru staţia Eminescu. Există numai o stradă de doi lei. În schimb avem staţia Muncii, într-o ţară unde piaţa muncii este o altă fata morgana postdecembristă ! Paranormalul, la el acasă ! Şi tot în Micul Paris, există Bd. Ferdinand I, deşi istoria românilor nu l-a consemnat, vreodată, pe un al II-lea ! Marele om politic liberal Take Ionescu a devenit, peste noapte, Str. Tache Ionescu iar prenumele (pre numele) multor personalităţi apare după nume (Str. Arghezi Tudor sau Creangă Ion). Numele unor străzi emană un cult postdecembrist, în exces, cu personalităţi de mâna a treia, a patra. Şi când te gândeşti că există atâtea cuvinte frumoase şi plăcute auzului.  
  
Pe ce stradă stai, puiului ? Pe Strada sld. erou Ion Ion ! Săracu Ion, ajuns erou fără voia lui !?!  
  
O situaţie paranormală, în Micul Paris, e cu denumirile unor staţii la suprafaţă. În loc să fie reper pentru zonă, s-au dat, de multe ori, nume fără nici o implicare în orientarea rapidă a cetăţeanului sau care măcar să aibă o valoare culturală deosebită ... Ni se povesteşte de staţia Viitorului (?!?) în loc de Biserica Precupeţii Vechi, de Şcoala Tunari în loc de Teatrul Metropolis, de Şos. Mihai Bravu 86, în loc de Liceul Iulia Hasdeu, de dr. Grozovici (personalitate, fără îndoială), în loc de Spitalul Colentina. Repere mult mai cunoscute şi, mai ales, utile tuturor. Se vede că primarii noştri, postdecembrişti, au avut consilieri culturali de primă mână !!! Permanent preocupaţi doar de a crea imagine Bucureştilor şi, mai ales, de a fi în slujba cetăţeanului. Scuze, m-a cam luat valul !  
  
La prânz, te retragi, la hotel, pentru un duş şi înapoi în marele furnicar. Nu pierde timpul cu hrana ! La Paris, mănânci (ca să trăieşti) dimineaţa la hotel, apoi, seara, într-unul din celebrele cartiere, cu sute de oferte culinare, 5-10 euro, în preţ fiind inclus şi mirificul spectacol al străzii. La închiderea muzeelor, multe biserici îţi oferă, în fapt de seară, emoţionante concerte de orgă (de cca 30’), după care oraşul începe să-şi dezvăluie parte din celebrele sale mistere.  
  
Turnul Eiffel aruncă raza laser la fiecare sfert de oră. La fiecare 40’ se aprinde, ca un rug imens, timp de zece minute, din care sar miliarde de scântei. De la Trocadero se vede ca-n palmă. Zeci de acoperişuri ard feeric în noapte !  
  
Poţi circula, ca pieton (na, era cât pe ce să zic ca şi – vezi ce fac tembeliziunile mioritice, cu vedetele lor isterico-agresivo-apocaliptice ?), până la miezul nopţii fără nicio oprelişte. La ora unu, e bine să fii prin preajma hotelului. Duş fierbinte. Frecţii, aspirină şi culcarea. Trezirea la 6 şi treci la îndeplinirea planului fixat, şi aprobat de ştim noi cine, pentru ziua ce mijeşte..  
  
Dacă ai pierdut un obiectiv nu te mai întorci la el ! A bientôt !  
  
Parisul şi ... Micul Paris (2)  
  
Nu am văzut o sală de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. În Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri în toată ţara ! Putin a desfiinţat două mii de cazinouri la Moscova, spaţiile fiind date bibliotecii publice moscovite şi altor instituţii de cultură ! La Paris sunt însă amplasate, marea majoritate, ca şi sex-shop-urile, precum şi alte minuni de mare efect şi atracţie, într-un singur cartier. Numai pe o singură stradă, celebră, ce duce spre Place Pigale am numărat vreo 30-40 de asemenea stabilimente de isterizare a fiinţelor dominate de instincte animalice. Până şi ciudaţii lor aveau un comportament decent, în acel fapt de seară, când abia se aprinseseră luminile. Moulin Rouge e la fel de strident luminată. Ca o prostituată rujată în exces. Oricum, în Montmartre, a fost şi singurul loc unde am văzut mulţi poliţişti. Ba, mint. Am mai văzut la spectacolul Greva. Poate, mult mai mulţi ! Dar nu cred că ăia erau poliţişti. Prea semănau a Robocop ! Apropos, greva pensia la 62 de ani s-a terminat cu demisia, în direct, a unui înalt funcţionar. De stat. Ce-a urmat se ştie.  
  
O amică dâmboviţeană, mi-a spus că la Paris, c’est a dire în Franţa, e dictatură curată ! Înclin să cred că aşa e ! E dictatura bunului simţ, a conştientizării responsabilităţii liber asumate şi a comportamentului civilizat.  
  
Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, în care se vând băuturi alcoolice sau ţigări minorilor, are, automat, retrasă autorizaţia de funcţionare. Simplu ! E foarte grea democraţia franceză ! La americani, în unele state, se merge cu interdicţia până la 23 de ani !?!  
  
Nu am văzut, nici la tv sau în altă parte mârlani băsescueni şi nici mârlandeze udreniene spunând că sunt de neînlocuit. Ironiile parizienilor sunt supertăioase, spuse cu zâmbetul pe buze şi direct în faţă. Fără menajamente. De-ţi vine să te ascunzi în gaură de şarpe, când eşti vizat. Arma de apărare cea mai eficientă: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exerciţiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primărie. Fără nici o îndoială, e vorba de Franţa !  
  
Şi pe la vecinii hexagonului am sesizat exerciţii de voinţă unilaterală. Fără oi pe dealuri, tras de şireturi cu Mondialu’ şi gogoriţe în direct , la oră de vârf !  
  
Mi s-a tot spus că Parisul e un oraş scump. Nimic mai neadevărat, dacă elimini magazinele de lux pentru turiştii snobi, precum şi anumite zone fierbinţi de distracţie (!?).  
  
În rest, preţuri obişnuite pentru o capitală europeană. Şi, de nu de puţine ori, mai mici decât în Micul Paris ! De un singur lucru am rămas intrigat. Corcoduşele coanei mari de la Bârlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe când merele 1,50 ! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris !!! 10 kg = 45 de euro, 100 = 450, o mie ... ! De 18.000 de ori pensia ei anuală ! Cum nu ştiu, unii, să facă afaceri ?!  
  
O seară în vulcanicul Cartier Latin sau în liniştitul Montparnase e mult mai ieftină decât în zonele de fiţe dâmboviţene. Distracţia e asigurată la tot pasul. Gratis. Spectacolul străzii, repet, e demenţial. Fără piţipoance sau vedete fără susţinere neuronală, ci artişti autentici. De toate naţiile.  
  
Nu ştiam ce înseamnă clasa de mijloc. Aveam o cu totul altă percepţie. Mă urc zilnic pe uşa din mijloc a autobuzului, deci fac parte ...  
  
La ei am aflat. Un parizian cu un salar mediu, poate economisi, lejer, jumătate din banii cu care este răsplătită munca lui pentru o lună ! Nu dau cifre, ca să nu aveţi coşmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (naţionali) sau comunitari (locali). Aici nu funcţionează principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca să înţeleagă toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite şi tot mai fără pene.  
  
Eşti angajat al primăriei madrilene cu studii superioare ! Tânăr, bătrân, doctor, profesor, inginer, nu are importanţă ! Pleci, automat de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie cca 1.800 de euro ! În rest, faceţi Dumneavoastră câteva calcule. Ai călcat strâmb, nu te mai învârţi prin zona bugetară o viaţă ! Puţini calcă strâmb. Au nişte trotuare ca-n palmă, cu camere video de mare definiţie.  
  
E clar ! Şi la Paris, atât instituţiile civilizatoare (biserică, şcoală, biblioteca publică, medic de familie, poliţist, justiţie...), cât şi serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apă ...) funcţionează la nivel profesionist. Servicii în slujba parizianului ! Şi nu numai ! La Paris, are dreptate amica ! Dictatură. Curată !  
  
Literatură şi disidenţă  
  
Un subiect dezbătut în media pariziană era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume ? Mai pe înţelesul nefrancofonilor, cum se trăieşte din creaţia beletristică în Franţa. Se dădeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir şi Violette Cabesos cu La promesse de l’ange, roman vândut (2004) în peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete în 200.000 de exemplare. Iată, un posibil model de a-ţi asigura existenţa de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de mulţi (însuşi Papa de la …), drept realităţi cifrate. Deşi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre această creaţie browniană s-au scris alte câteva zeci de cărţi, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.  
  
Îmi amintesc cum în Micul Paris, mulţi ciocli literari (= critici) aborigeni şi-au făcut un nume de temut în epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretările personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generaţii de elevi şi studenţi ! Dacă nu reproduceai mot-"-mot la şcoală sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Părerea elevului sau a studentului, uneori chiar a scriitorului însuşi nu conta. Răstălmăcirea lor însemna totul. Deseori mai rea decât cenzura vremii. Nulităţi profitoare, azi trecute într-o binemeritată şi adâncă uitare.  
  
Discuţiile nu făceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric … la literatura care are un public ţintă precis conturat. Unde ceea ce se tipăreşte se şi vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbătute cauzele scăderii dramatice a tirajelor celor mai multe creaţii beletristice.. Astfel un titlu care se vinde, în prezent, în 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. La Paris. Bineînţeles, excepţiile sunt excepţii. Cei mai bine vânduţi scriitori formează un club minuscule . În capul listei se situează Marc Lévy a cărui creaţie Les Echos a avut o cifră de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se află Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obţinuţi din produsele creaţiei lor beletristice. Mai sunt nominalizaţi Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se închide.  
  
În realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o altă sursă de venit care Ie asigură existenţa decentă. Paranormalul. Unii ar putea să trăiască de pe urma scrisului, dar preferă, în paralel, să practice o altă meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupă diverse posturi bine plătite în viaţa publică, cu trimiteri mai mult sau mai puţin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de poziţia ocupată în viaţa social-politică. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obţinute pe memoriile sale (!) şi cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vândute. Între noi fie vorba, asta nici nu e beletristică pură (fiction). Având în vedere şi anvergura persoanelor implicate, succesul de librărie era previzibil. Indiferent cine le-ar fi scris … memoriile !  
  
Mă întreb: Ce succes de librărie ar fi avut Tony Blair dacă şi-ar fi scris memoriile acum ?!  
  
Sunt în posesia unui clasament al celor mai vânduţi scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu cireşarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith şi pe locul zece … William Shakespeare (un nimeni !). Nu seamănă cu scara noastră de valori, dar ce mai contează !?!  
  
O situaţie similară şi în Micul Paris. „Cu excepţia admirabilului Cărtărescu, condeierii noştri sunt muritori de foame”. Adevăr trist şi dureros. Poate de aceea, creatori români valoroşi şi mulţi de mâna a doua, a treia sau de nicio mână, au făcut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care să le dea posibilitatea să-şi pună pe hârtie inspiraţia. Diurnă sau nocturnă.  
  
Stelian Tănase afirmă că majoritatea scriitorilor români sunt nevoiţi să trăiască din gazetărie şi profesorat. Alţii pe la Bibliotecă. Pe o carte, autorul român obţine, în medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceşte ani de zile. Şi atunci cum să nu fi acceptat să se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau cerebralul Pleşu sau lucrativul Liiceanu sau lunecosul Patapievici sau … ?  
  
Meseriile scriitorilor români ? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiraţie în realizarea unor adevărate capodopere. Vezi I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura ...  
  
Costurile unei cărţi de cuvinte este, acum, mai mult decât accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor !  
  
Concluzia. În Franţa sunt puţini scriitori de beletristică, care să-şi asigure un trai îndestulător din propriile creaţii. Paralela cu Bănelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net în defavoarea creatorului de artă. În România ! Întrebaţi pe dl Google despre veniturile artiştilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor noştri informaţiile sunt subţiri, subţiri. Invizibile, aş spune.  
  
Atenţie ! Recent, cultura românească a fost redusă la o singură zi, prin instituirea Ziua Culturii Româneşti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului Naţional ! Alţii zic că din contra.  
  
Îmi amintesc de Decada Culturii Româneşti cu mari manifestări pe tot cuprinsul ţării şi planetei ! Pe când Ora Culturii Româneşti ?  
  
Să nu uit ! La Paris au trăit, unii o viaţă, mari disidenţi, intelectuali de elită ai României în perioada totalitară şi postotalitară. Din nou, întrebări la mister Google.  
  
[Dicţionar: DISIDENT, Ă (DIZIDENT, Ă) – (persoană) care îşi declară disidenţa.  
  
DISIDENŢĂ (DIZIDENŢĂ) – acţiune, situaţie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autorităţi stabilite sau care se separă de comunitatea (politică, religioasă etc.) căreia îi aparţine.]  
  
Despre o disidenţă serioasă în România, după 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenţa din anii ‘50 mulţi se jenează să vorbească deschis. Sunt în viaţă, încă, mulţi complici la uciderea zecilor de mii de români care nu acceptau şenila sovietică. De asemenea, există urmaşii zeloşilor ucigaşi comunişti. Azi, erijându-se în mari democraţi. Socialişti sau liberali. Alte javre !  
  
De ce nu accept o disidenţă reală după 1985 ? Simplu. Pentru că odată cu lansarea programelor kremliniene perestroika şi glasnosti, doar tâmpit să fi fost ca să nu-ţi dai seama că urma schimbarea. E drept, nu credeam într-o schimbare atât de dramatică pentru români !  
  
Cei care mai cunosc şi puţină istorie ştiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta şi durata lui de valabilitate. Îmi permit să adaug un amănunt deloc de neglijat. Fiind un popor creştin, dotat genetic cu o mare doză de lasă-mă să te las, am preferat să bem paharul până la capăt. Lichelele împreună cu cei care au primit sarcina să fie disidenţi (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales după ce principiul dominoului a fost declanşat. Ştim noi de cine !  
  
Disidenţii autohtoni fuseseră deja răspândiţi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toată ţara. De aşa manieră încât „disidenţa” lor, mimată, să fie cât mai vizibilă. Bine întreţinută şi apărată de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de bună credinţă sau de bine. Se lucra cu sârg la răspunsul pentru mult uzitata întrebare postdecembristă „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani ?”  
  
În realitate, a fost mult mai periculos să fii disident român la Paris, München sau pe alte paralele, decât la Piatra-Neamţ, Tescani, Focşani şi, mai ales, în Micul Paris de România, cu BBC-ul lângă tine. 24/24 sau 7/7 ! Repet, nu se punea, nici un moment, problema dispariţiei fizice după 1985. Şmecherii de şmecheri au simţit asta şi s-au dat în stambă.  
  
Căci livoluţia bătea la uşă ! Livoluţia lor !  
  
Nu cred în disidenţa indigenă predecembristă. Poate nu am dreptate, dar am trăit asta. Ştiu.  
  
Paranormalul ?! În ciuda pregătirii minuţioase, pentru preluarea puterii după căderea lui ceaşcă şi ai lui (prima linie), grupul de comunişti români, perestroikişti 100%, a pierdut startul Revoluţiei, declanşată aproape spontan, pe unde nici nu gândeşti. Şi nu de tineri, cum se tot dă cu bla-bla-ul, pe la comemorările cu tot felul de soboare, ci de cei formaţi pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel păunescian. Mi-amintesc că mulţi dintre aşa zişii disidenţi, cu aprobare specială, au fost alungaţi, de la locul faptei, de revoluţionari, prin mai toate marile localităţi ale ţării. A fost Revoluţie, timp de vreo 72 de ore, până când tovarăşii şi-au pus noua blană, de democraţi, mai curată, mai … (pe naiba plină de mult sânge nevinovat – sic !) şi au preluat, prin metode specifice, puterea. Terorism, dezinformări crase, manipulări de joasă speţă, minieri...  
  
„Nu ne vindem ţara !” Las’ că o furăm noi.  
  
Muşuroiul a rămas aproape intact.  
  
Îi regăsim, începând cu repetata Duminică a Orbului, în posturile fixate încă din noiembrie ‘89 (sic !). I-au neutralizat sau cumpărat, rând pe rând, pe unii lideri revoluţionari şi s-au înfipt la bucate. De atunci, biata Românie este distrusă sistematic, în mod premeditat de vânzători de ţară şi de neam, cum afirmă mulţi analişti. Analfabeţi, cinici şi plini de aroganţă. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiară, a intelectualilor pupincurişti (fără a mai fi, măcar, obligaţi de cineva sau să existe o minimă ameninţare din partea cuiva !). La care se adaugă trădătorii de partide, traseiştii (mai nou, zeloşii uneperişti). De fapt, miile de conserve plantate cu grijă din timp, de servicii, în mai toate partidele. Cum să nu avem cozi de topor cu atâtea păduri ? Vezi cazul de referinţă al ţărăniştilor.  
  
Însuşi disidenţilor, de după 1985, le este jenă să vorbească despre actele lor rezistenţă din perioada de temniţă grea cu pâine şi apă, bătăi sălbatice din partea securităţii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi îi ascultam cu îngrijorare la BBC, Europa Liberă) etc. etc.  
  
Recent, unii l-am făcut praf pe Păunescu. „Şi cu asta ce-am făcut ?” Vorba lui Tănase. Alo ! Marele Constantin Tănase. Cel cu firma portocalie la Teatrul Naţional de Revistă ! Adrian Păunescu nu s-a declarat vreodată disident. Doar chiorii pot nega modul său inteligent, uneori complice, în care îşi manifesta disidenţa. Spre binele multora. Genii sau lichele.  
  
Mergând pe principiul cârcotelii, tip Mitică, la câţi diseminatori şi devoratori de bancuri cu Bulă erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel puţin, vreo zece milioane de disidenţi. Acceptaţi, atunci, tacit de securitatea optzecistă. În regimul tov. Traian, erau, în 2009, vreo cinci. Milioane. Declaraţi prin vot. Şi vreo două-trei milioane pe afară !  
  
AP a fost speranţa mea de libertate ! Prin multe dintre poeziile sale şi prin componenţa cenaclului ca o flacără. M-am simţit liber într-o închisoare pe care nici nu o conştientizam prea mult. „Prin gări de câmpie, mici ...”. Eram tânăr şi optimist. Aşa am rămas. În ciuda vremurilor. Şi să dea Domnul să trec dincolo tot aşa !  
  
AP nu este un erou. Nici vorbă de aşa ceva ! Dar nici licheaua perfectă, cum zic hahalerele tinere, crescute şi promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. În vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).  
  
Decăderea morală s-a tot accentuat. Corupţia s-a generalizat. Lichelele s-au tot înmulţit. În ciuda multiplelor apeluri. Ale unora către celelalte şi ale tuturor, din patru în patru ani, către ... ţărişoară ! Cu ţărişoara a fost simplu ! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile creştine. Cu o zi naţională pusă, cu ana-sâna, tot în plin post. Vedeţi cîte popoare creştine şi-au pus ziua naţională în plin post hibernal ! Mai o căldare, o pereche de adidaşi cu numele preşedintelui şi minciuni cât cuprinde. Flux continuu. De mă tot mir că nu a venit gerul global în luna lui cuptor. Adrian Păunescu rămâne un poet de şase stele, orice-ar zice casandrele. Păcat că s-a implicat în politică, imediat după 1989 ! Aş vrea să avem, acum, un AP naţional. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care să ne facă să simţim că trăim din plin segmentul de viaţă hărăzit !  
  
Astăzi este extrem de simplu să-şi declari disidenţa faţă de actualele javre, care se tot perindă la putere în numele poporului. Dar ce să te faci cu un popor adus în stare de legumă. Un popor de asistaţi. Rămânem acelaşi popor vegetal. Tot mai mult, o populaţie.  
  
Parcă a mai spus, cineva, astea !?!  
  
Muzee, muze şi alte alea (2). Versailles&Trianon  
  
O zi superbă de mers pe jos. În gară la Versailles, nori grei acopereau cerul, fără a fi frig. Cohortele de turişti se îndreptau într-o direcţie precisă. Nici nu mai trebuie să întrebi unde sunt vestitele construcţii. Cardul ICOM ne salvează, şi aici, de la o coadă incredibilă. Datorită lui am câştigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea sălilor are loc în pas domul. De la încet la încetinel. O clipă rămân stupefiat uitându-mă la capodopere moderne plasate aici, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevărate monstruozităţi, subiectul fiind mult dezbătut. Atât de turişti, cât şi de media pariziană. Te faci că nu le vezi şi totul intră în normalul secolelor trecute, când viaţa pulsa aici.  
  
Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muşchetari, conţi, viconţi ... şi foarte mult parfum. Cu apa era mai greu în acele timpuri. Nu că nu s-ar fi găsit. Doar o alergie în masă. Existau chiar şi băi. Mici, mici ! Nu ca la Roma !  
  
Ce vrei, lume multă ! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau şi alte madame ... ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate ... Misterele Parisului … Cu siguranţă, dacă ar trăi, ar fi pline de invidie faţă de blondele curtezane dâmboviţene.  
  
De aceea, poate, au şi cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce în ce mai rafinate, de ai senzaţia că tragi în piept miros de apă chioară. Eco. La preţuri de neimaginat ! Fost-am la Paris şi n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris] ! Mici răutăcisme !  
  
Avem inspiraţia să mergem la Trianon pe jos. Străbatem liniştitul orăşel Versailles. Biserica, primăria, şcoala, biblioteca publică, magazin filatelic, o florărie superbă, poliţia ...  
  
Începutul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zăreşte Micul Trianon. Norii se destramă şi soarele ne mângâie cu razele sale aurii. Răscolesc primele frunze ruginii şi gândul îmi zboară la Chiţocul de odinioară. La biserica singuratecă de la marginea pădurii seculare, cu un tablou şi policandru asemănătoare cu cele văzute cu numai o oră în urmă ! Şi de aceeaşi vârstă !?! Chiţocul era în Europa. Atunci.  
  
Mă trezesc în faţa porţilor din fier forjat. Clădirea, de mici dimensiuni, cu încăperi ca nişte celule. Aici vor fi fost ţinute delegaţiile care trebuiau să semneze celebrul tratat ?! Parcurgem sălile în tăcere, fiind îndrumaţi apoi spre Marele Trianon. Suntem nerăbdători să vedem mult pomenita sală, căreia îi datorăm existenţa zdruncinată de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense şi rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici în ziua de astăzi. Doar timpul e de partea noastră. E un palat, în toată regula. Trecem din sală în sală, citim poveştile afişate sau ascultate în cască... Brusc, apare ieşirea.  
  
Mais, où est la salle ? O muzeografă drăguţă ne spune scurt: Ici. Şi arată, cu degetul mare, uşa din spatele ei. Vrem să o vedem. Pas posible ! Era închiriată pentru o recepţie. Emoţii, adrenalină, nervi. Bine, bine, dar noi suntem români ! J’ai cru que vous êtes hongrois ! (sic !). Nu era prea departe de adevăr. Şi uşa se deschide pentru câteva secunde. Un vifor trece prin noi şi uşa se închide la fel de repede. Zeci de curioşi vroiau să vadă. Să nu le scape ceva. Reuşesc poze ale interiorului, prin laterala dreaptă. Acasă văd că mi-a ieşit un efect fantastic. Paranormal !? Mulţi ani mi-am închipuit că parcurile englezeşti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copăcel, arbust e plantat după nenumărate măsurători.  
  
Nicio floare, fir de iarbă nu creşte fără voie de la grădinar. Aiurea. Aici, la Paris, să vezi parcuri şi grădini. Ordine şi aranjamente ! Florale. Totul parcă e făcut de prietenii mei de la Politehnică. Cu rigla, compasul, teul, şublerul ... Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strâng saci de hârtii. Acolo e voie să calci iarba ! Chiar e indicat.  
  
Capodoperele contemporane, plastic şi aluminiu eloxat, erau prezente şi în spaţiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul îşi dă mâna cu arta !  
  
Trenuleţul aşteptă, ca un aligator la pândă, să ne ducă prin vastele grădini. Coadă. Cardul nu a are, aici, putere de seducţie. Şi totuşi, şoferul ne ia în ... cabina lui. Sunt convins, şi acum, că ne-a mirosit că suntem români. După ce confirm, mă turie tot drumul cum „un ţigan de-al vostru m-a tăiat pe obraz, la metrou, în Paris” şi, apoi trece, fulgerător, la marile probleme din ... România. Că din cauza noastră o să sufere toată Europa !... Că suntem aşa, că facem aşa, că nu ne purtăm aşa ... La sfârşit, a fost enchanté că ne-a cunoscut !  
  
Sunt la fel ca taximetriştii din Micul Paris. Cu o diferenţă. Ai noştri te informează doar despre starea internă. Şi ce-au făcut echipele de fotbal cu certificate de naştere pe la Kremlin, urmărite de blestemul sovromului şi de complexul tătucilor de care nu au cum scăpa până la schimbarea la faţă. Nu-s internaţionalişti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cât pe ce să cred că era român, dacă nu vorbea atât de repede. Auzi ! Să nu ne primească ăştia în spaţiul Schengen ? Să rămână ei fără ştiri fierbinţi ? Pas posible !?!  
  
Părăsim masivele construcţii cu imense grădini pline de secolele de istorie între pereţii şi pe aleile înconjurătoare. Sub clar de lună sau pe vijelii, când muşchetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile.  
  
O bună parte din cărţile şi filmele copilăriei aveau decorul pe care l-am revăzut în zilele şi nopţile petrecute pe aici, pe malurile Senei plină de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, ce păstrează, încă, urmele potcoavelor bidiviilor purtători de nelinştiţii muşchetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rău, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries !  
  
O luăm, încet-încet spre gară. Adio, Aramis, Porthos, Athos şi d’Artagnan ! La RER, băiete !  
  
Soarele strălucea şi ne pregătea o altă seară de vis în Marele Paris.  
  
Parisul turistic  
  
Nu am întâlnit, până acum, vreun alt oraş mai bine semnalizat. Orientarea e atât de bine realizată, încât e imposibil să te rătăceşti. Fie că eşti în Montparnase, fie că eşti în Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reţeaua metroului e ca o sită, încât deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru pătrat ai, la dispoziţie, cel puţin cinci-şase staţii. Transferul de la o linie la alta te poate face, însă, să baţi kilometri buni. Pe sub Paris. Eşti, însă, recompensat, ascultând tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor bărbătesc ucrainian. Suna celest. Pentru staţiile centrale, autorizaţia, pe diverse genuri muzicale, înseamnă examene grele. Dar care staţie nu e centrală ? La Paris. Un viorist român, da, român, cânta muzică clasică la staţia Champs Elysée. Verificaţi, s’ il vous plait !  
  
Tot prin tuneluri îţi poţi clăti privirea cu mii de reclame. Multe, adevărate realizări artistice.  
  
E păcat, însă, să mergi cu metroul sau autobuzul ! La Paris. Doar dacă ai obiective de văzut, undeva, la periferie sau în afara lui. În zona centrală, pe o rază de cinci-şapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea să le vadă orice planetar. Am spus, fără o bună documentare, picioare zdravene şi un bun simţ de orientare, în timp şi spaţiu, poţi avea uşoare probleme. Repet. Îţi stau la dispoziţie zeci de mijloace de transport, care fac turul oraşului în tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene îţi oferă toate informaţiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informaţii, pliante, hărţi, reclame, oferte ... îţi stau la dispoziţie. Gratis ! Ai vreo problemă, întreabă ! Nu pe cei care sunt cu harta în mână. Îţi vor veni imediat două-trei răspunsuri, însoţite de zâmbete înţelegătoare. Din păcate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecând şi scurtând cuvintele. Gramatica pentru mulţi e o mare necunoscută. La fel ca şi multilateralele noastre vedete naţionale, care se dau, nonstop, în spectacol pe canalele din Micul Paris ! Obişnuit cu dicţia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 înţelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau să spună. Lăsam soţia să discute cu ei. Între timp, vedeam, deja, indicatorul, săgeata, panoul ... Paranormalul ?! Deşi fac atâtea scurtături faţă de DEX-ul lor, nu sunt deloc grăbiţi. Nicăieri. Nici în magazine, nici la restaurant, bodegă, bistrou şi, mai ales, pe stradă ! Au o plăcere vizibilă de a comunica. Cu oricine, oricând !  
  
Parizienilor nu le plouă tot timpul, ca-n Micul Paris. Deşi am auzit că, la Paris, burniţează mult mai des ! Ori te grăbeşti, ori nu, vorba înţeleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Străuleşti ajungi ! După caz. Nu e cinism. Pragmatism.  
  
Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunăre, la Budapesta. Igen !? Din cauza malurilor înalte, pe alocuri, Însă reţeaua fluvială superdezvoltată te atrage cu oferta diversificată. După aceea, tragi singur concluzia ! Nema gulaş, nema Tokay !  
  
E clar ! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele grădini cu arbori seculari, bulevardele cu adevărat bulevarde şi vastele pieţe mobilate cu splendide fântâni cu poveşti fermecătoare. Iluminatul rareori la înaltă înălţime, mai mult la nivel mediu. Cu lămpi de epocă şi stâlpi cu o personalităţi distincte. În funcţie de cartier, de stradă, de clădirile din jur ...  
  
Stâlpii, banalii stâlpi cenuşii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzându-se pe după copaci. Care cresc liber pe străzi. Fără a fi hăcuiţi în fiecare primăvară. Se vede că au specialişti în conducerea arboretului. Au specialişti şi în plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea oraşului. Clădirile, extrem de variate arhitectural, par a fi văruite ieri. Nici o clădire nouă, fără stridenţe. Un variat mobilier stradal, la care se adaugă bistrouri, berării, braserii, restaurante cu mii de mesuţe aşezate direct pe trotuar fără să deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet !  
  
Parizieni, ce vreţi ?  
  
Parisul în 5 zile şi 4 jumătăţi de noapte  
  
BUCUREŞTI - PARIS - BUCUREŞTI de joi până luni.  
  
Ziua I. Ora 7. Bucureşti. Iancului → Otopeni – formalităţi, decolarea la 9,25 → Aeroport Charles de Gaulle ora 11,35 → bilete se ia RER-ul linia B - schimbare la staţia St Michel → La Tour Eiffel pe jos 10-15’ - Hotel (ora 14,00). Ora 15. Hotel pe jos → Şcoala Militară (1751) → Domul Invalizilor (1671-78, Louis XIV; cavou Napolen, Muzeul armelor) → Bd. Invalizilor → Bd. Montparnase → Parcul Montsouris → Galeriile La Fayette (I) → Turnul Montparnasse (56 de etaje pe 210 m) → Atelierul de Arte Frumoase → Palatul şi Grădina Luxembourg (1570; muzeul închis; sculpturi, Fântâna Medici, Lacul Octogonal, raţe, flori) → Cartierul Latin → Panteonul (dedicat Sf. Geneviève în 1744 de Louis XV, bolnav de gută; fronton, vitralii, în centru pendulul lui Foucault; după Revoluţie dedicat marilor oameni: Voltaire, Hugo, Zola, Dumas père, Braille, Marie Curie...) → Saint Etienne (biserică superbă) → Musée de Cluny (foste terme galo-romane; muzeul naţional de artă feudală, tablouri, tapiserii (Doamna cu Licornul), sculpturi; grădina ...) → Sorbona (1253, R. Sorbon, preotul lui Louis IX; aici a studiat Dante) → Saint Suplice (sec. XVII, fresce de Delacroix, turle) → Pont de Montebello → Ile de la Cité: Notre Dame → Saint Gervaise (1601; concerte la marea orgă) → Tour Saint Jacques (52 m)→ Primăria (a ars în 1871, reconstruită; în faţă era spânzurătoarea - instituţie civilizatoare vreo cinci secole) → Conciérgerie (închisoare până în 1914; aici a fost închisă Marie-Antoinette; muzeul Revoluţiei) → Piaţa Delfinului (1607; pentaque – joc naţional cu bile) → Palais Royal (1629, azi Administraţia de Stat) → Pont Neuf (1607, cel mai vechi; 275 m) → cheiul Senei (lumini şi umbre, jocurile străzii) → Hotel (ora 1).  
  
A doua zi. Ora 8. Metrou La Motte Picquet → Staţia Kleber - Arcul de Triumf (dedicat victoriilor lui Napoleon; 50 m Î şi 40 m L) de aici pe jos → Champs Elysées (magazine, magazine) → Palatul Elysée (preşedinţia) → Grand Palais (galeriile naţionale) → Petit Palais (colecţii de artă din antichitate la 1900)→ Podul Alexandre III (o vedere superbă spre Domul Invalizilor) → Plaçe de la Concorde (8 ha, obeliscul egiptean - 23 m, 230 t; fântânile) → Grădina Tuilleries (sec. XVII; Louis XIV; 28 ha; sculpturi de A. Maillol&Co) → Arcul Caroussel → Louvre (1190, fortăreaţă; din 1700 se ridică palatul, Napoleon îl transformă în muzeu – intrare prin controversata Piramidă: Codul lui Hamurabbi, plagiat cu sârg de Napoleon, apoi de toată planeta, Ramses II, Scribul, Venus din Millo, Mona Lisa, Diana, Dantelăreasa, Augustus, Bonaparte + alte 35.000 de piese de pe Terra, din antichitate până la 1848) → La Defense (construcţii gigantice moderne, viitorul centrul comercial şiu admnistrativ - Marele Arc (110 m înălţime) pe axa Arcul de Triumf - Louvre – Biblioteca Naţională → La Motte-Picquet (ora 16). Ora 17. La Motte-Picquet metrou → Abbaisses (cea mai adâncă staţie din Paris, luaţi liftul pentru a ieşi la suprafaţă, apoi urcaţi scările monumentale; există şi funicular) → Sacre Coeur (stil romano-bizantin; mozaicul cu Iisus Hristos; terasa, panorama oraşului; 9-18) → Montmartre (cartierul marilor artişti: Plaçe Pigalle, magazine speciale, Moulin Rouge (1889, Toulouse-Lautrec; cabaretul number one al Terrei: French Cancan, 60 de fete - o mie de costume; locuri la mese, cină rafinată, diverse meniuri de la 150 la 180 de euro, dar şi 80 fără) – străduţe, oferte comerciale de nerefuzat, scene imprevizibile → Opera Naţională (Garnier - capodoperă de sec. XIX) → Madeleine → Olympia (altă scenă celebră unde au jucat şi cântat mari artişti) → cheiul Senei spre Turnul Eiffel → Podul Alexandre III (cel mai frumos pod) → Hotel (ora 2).  
  
A treia zi. Ora 7. La Motte-Picquet metrou – Bercy → Ministerul Finanţelor → Biblioteca Naţională (arhitectură modernă impresionantă; sunt stocate miliarde de informaţii, scrieri din toate domeniile cunoaşterii păstrate pe diverse tipuri de suport) → Gara Austerlitz → cheiul Senei → Musée d’Orsay (1900, iniţial gară; din 1977 muzeu de artă modernă 1848-1914: Van Gogh, Manet, Monet, Renoir, Gauguin, Matisse, Toulouse-Lautrec, Millet, Klimt, Delacroix; Rodin) → Le Pont Neuf → Jardin de Tuilleries → Sainte Chapelle (în interiorul Palatului de Justiţie; la 1246 de Louis IX; cea mai frumoasă biserică pariziană; vitralii; aici erau relicvele lui Iisus înainte de fi mutate) → Notre Dame de Paris (1163-1334; capodoperă gotică; inima Franţei, vitralii, fragmente din cruce şi coroana de spini a lui Iisus; panorama oraşului din turn) → Pont de Montebello → Palais Bourbon (MAE, MAN) → Hotel (ora 14) Ora 15. La Motte Picquet metrou → Plaçe de la Concorde pe jos → vestitul Maxim → Madeleine (1764; biserică superbă tip templu grecesc cu 52 de coloane; uşile cu cele 12 porunci) → Centrul Pompidou (1969; arhitectură şocantă; muzeu de artă modernă şi contemporană cu cca 60.000 de piese, multe excentrităţi: aici este expusă celebra ie românească a lui Matisse; bibliotecă publică, cinematograf, centru cultural ...) → Muzeul Brâncuşi (atenţie, poţi trece pe lângă el fără să-l vezi) → Halele → St Eustache (1532-1637, stil gotic, imită Notre-Dame, orga – 7000 de tuburi) → Bursa → Bd. Haussman (magazine, inclusiv filatelice, mari magazine: La Fayette II, Le printemps) → cheiul Senei → Palais de Chaillot → Trocadero (palatul, esplanada spre Turnul Eiffel; fântâna, jocuri de lumini ) → se trece Sena pe Pont d’ Iena → La Tour Eiffel (1889; 300 m+20 m antena; 10.000 t; scări, lift - panoramă)→ Champs du Marte → Hotel (ora 1).  
  
A patra zi. Ora 9. Paris (RER) → Gara Versailles (10-15’ pe jos) → Palatul Versailles (Louis XIV începe modernizarea în 1661; curte regală din 1682 până la 6 octombrie 1789; apartamentele regale, marea galerie, grădini, fântâni ...) → Oraşul Versailles (1 h pe jos)→ Domeniul Marie-Antoinette (oferit de Louis XVI în 1774)→ Trianonul Mic (ridicat între 1763 şi 1768 pentru Louis XIV) → Trianonul Mare (1687-1688; rafinament şi fantezie; sala unde s-a semnat tratatul din 1919) - trenuleţ) → Palatul Versailles (10-15’ pe jos) → Gara Versailles (RER) → Paris (ora 16). Ora 17. La Motte Picquet → Plaçe de la Concorde pe jos → Madeleine → Grădina Botanică (1626)→ cheiul Senei (muzeul de scultură în aer liber) → Bd. Saint Germain → Cartierul Latin (cină; spectacolul străzii) → cheiul Senei → Podul Alexandre III → Hotel (ora 1).  
  
A cincea zi. Ora 7. La Motte Picquet metrou → Plaçe de la Concorde → Orangeria în dreapta intrării în Grădina Tuilleries (uriaşul ansamblu al Nimfelor lui Monet + alte 144 de pânze semnate de Renoir, Modigliani, Fragonard, Cézanne, Matisse, Derain, Picasso... din colecţia Walter-Guillaume) → Cheiul Tournelle (buchinişti; ilustrate vechi)→ Podul Concordiei → Adunarea Naţională - Camera Deputaţilor → Quai d’Orsay (gara fluvială) → Podul Alexandre III (privire spre Domul Invalizilor ş.a.) → Biserica Americană → La Tour Eiffel (ultimele cumpărături)→ Hotel. Ora 13. Bagaje. La Motte Picquet, metrou cu schimbare la Cluny-La Sorbonne → RER-ul linia B → Aeroport CDG. Pentru a evita orice surpriză, chiar dacă aveţi trecut pe bilet terminalul, întrebaţi, la primul ghişeu de Informaţii, de unde pleacă avionul.  
  
Mi s-a părut că, de aici, începe Micul Paris !  
  
16,20 decolarea → 20,10 sosire Otopeni.  
  
N.B. 1. E bine să ai: card ICOM. Scuteşte statul la cozi şi nici accesul gratuit, cam la toate muzeele, nu e de neglijat; card Orange sau carnet cu 10 călătorii metrou / autobuz / RER + 2 bilete RER speciale (aeroport-Paris şi retur); medicamente de uz general şi pentru efort fizic. Şi multă, multă bună dispoziţie !  
  
N.B. 2. Ai fost la Paris ! Nu arunca planul oraşului, pe care l-ai folosit în acele zile. Cercetându-l, din când în când, vei trăi emoţii nebănuite. El păstrează toate temerile, emoţiile şi bucuriile tale. Fiecare îndoitură, fiecare pată te duce instantaneu în acel loc déja vu.  
  
Data viitoare vei lua unul nou ! Mai sunt atâtea şi atâtea de văzut. Şi revăzut ! Á bientôt !  
  
PARIS (romanii bat pe parisi în 52 I.H.; anul 450 - hunii, 476 - francii).  
  
MICUL PARIS (1459 - Vlad Ţepeş). De aici începe totul.  
  
GSM - 2010, sfârşit de toamnă  
  
Voiaj asigurat de două cabinete de avocatură bucureştene,  
  
cu prilejul zilei aniversare. Le mulţumim şi pe această cale.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FOST-AM LA PARIS! 5 ZILE ŞI 4 JUMĂTĂŢI DE NOAPTE / Sergiu Găbureac : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 119, Anul I, 29 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Sergiu Găbureac : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Sergiu Găbureac
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!