Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 542 din 25 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă - P. a II - a...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă ...  
  
Despre Ortodoxia lui Nae Ionescu în viziunea Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa în Revista “Rost” 
  
Aşadar, Nae Ionescu este ortodox, tot atăt de organic cum este Nae. Nu există aproape nici un articol sau curs universitar în care să nu fi făcut măcar o aluzie la credinţa lui creştin-ortodoxă. În rândurile care urmează nu ne propunem să facem o incursiune analitică în opera sa întreagă. Ne vom opri însă la Îndreptarul ortodox, spre a releva felul în care Nae Ionescu tratează marele teme ale creştinismului din perspectiva filozofului creştin. Voi începe (Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa) printr-o mărturisire: despre Nae Ionescu ştiam câte ceva încă din liceu, datorită profesorilor noştri care îi audiaseră cursurile - şi nu numai cei de filosofie - precum şi a unor studenţi care ne aduceau cursurile lui. Imediat după cel de-al doilea război mondial, Nae Ionescu începuse a fi citit şi se contura în înţelegerea noastră cu dimensiuni de legendă. Era atunci la modă existenţialismul şi noi îl socoteam pe Nae Ionescu un precursor al acestuia în România. Scrierile care circulau în taină printre noi erau: Logica, Roza Vânturilor, fragmente din cursul lui de Metafizică etc. Ca elevi, le citeam cu deliciul fructului interzis. Când am intrat în închisoare, legenda lui Nae Ionescu a crescut în ochii nostri, ai tinerilor de atunci, fiindcă toţi intelectualii pe care i-am întâlnit în detenţie, se socoteau elevii lui, chiar dacă unii erau ingineri, alţii contabili, alţii militari. Toţi vorbeau de el cu pietate. O generaţie superbă de intelectuali trimişi şi puşi după gratii şi sortiţi fără greş exterminării, pentru a face să dispară elementele de cultură "burgheză" din memoria comună a unei naţiuni. Toţi îşi trăgeau seva intelectuală şi preocupările filozofice, ca şi ancorarea în idealul creştin şi românesc de la Nae Ionescu. Mulţi dintre ei au murit în închisori, cu demnitate şi cu sufletul senin. După eliberarea din închisoare, n-am mai putut citi din opera lui Nae Ionescu, dar, printre teologi, circulau, mai mult sau mai puţin în ascuns, lucrările lui Nichifor Crainic şi am fost sedus de mistica lui. Mai sunt şi astăzi (anul 2003). Paralel, am fost ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae, pe care l-am urmat în toată poziţia lui dogmatică. Nu citisem niciodată, într-un bloc masiv, aşa cum este acest Îndreptar ortodox, toate articolele despre creştinism ale lui Nae Ionescu, pentru a mă lăsa influenţat de el.  
  
Despre influenţa nebănuită a lui Nae Ionescu din perspectiva Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa  
  
În anul 1987, mă aflam în Europa pentru un ciclu de conferinţe privind starea Bisericii în România. Au trecut doi ani de la venirea mea în vest şi un cercetător evreu m-a întrebat franc de ce în predicile şi studiile mele teologice apar atât de frecvent influenţele lui Nae Ionescu, aşa numitul trăirirism. Am rămas mut. Sunt sigur că omul şi-a închipuit că m-a prins cu ceva şi că îmi căutam o justificare. Nu cunoşteam decât vag poziţia lui Nae Ionescu faţă de Ortodoxie, în special, şi faţă de creştinism, în general. Eram consternat de faptul că eram influenţat de cineva pe care nu-l cunoşteam sub acest aspect. Mi-am mărturisit fără jenă ignoranţa în privinţa trăirismului naeionescian şi am afirmat că, dacă m-a influenţat cineva, aceia trebuie să fie Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Totdodată am hotărât să-l citesc pe Nae Ionescu şi am constatat o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el, fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment, chiar dacă raţională, în această lume supusă stricăciunii şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţuirii pe acest pământ, ci este un dat metafizic permanent, în sensul existenţei spirituale. Fiinţa umană are valoare numai în raportul ei cu Dumnezeu.  
  
Despre combaterea raţionalismului cartezian  
  
Îngrijitorii culegerii au intitulat-o Îndreptar ortodox. Din punct de vedere al Bisericii, acest titlu este cam pretenţios, căci Biserica nu şi-a dat girul în sensul unui indreptar. Pe de altă parte, nu am gasit vreo deviaţie de la credinţa creştină şi ortodoxă în cuprinsul volumului. Iar o carte creştină scrisă de un laic are îndeobşte un impact mai puternic decât una scrisă de un cleric. Nae Ionescu este persuasiv, uneori cu umor, alte ori grav, dar niciodată exagerat. Este un credincios practicant, iar un teoretician, în orice domeniu, este şi un propovăduitor. În articolul "Sufletul mistic", Nae Ionescu descoperă o renaştere a sufletului mistic între cele două războaie şi atacă analiza psiho-sociologică prin care Constantin Rădulescu-Motru caută să-i explice recrudescenţa. Constantin Rădulescu Motru credea că este o modă socială, că negustorii de idei "comercializau" fenomenul spiritual, în sensul speculaţiei şi, deci, aşa cum afirma Nae Ionescu, el confunda efectele cu cauzele. Sunt de acord cu acest lucru. Negustorii de idei, comercializatorii fenomenelor mistice apar după ce fenomenul spiritual s-a manifestat. Nu il declanşează, ci îl speculează. Ori, în cazul acela spiritul uman se zbătea să scape de sub oprimarea raţionalismului cartezian, care domina de secole şi care tăiase aripile sufletului. Marii mistici ai Răsăritului şi cei din Apus au făcut totdeauna casă bună cu raţionalismul adevărat, pentru că gândirea creştină nu este una absurdă. Raţiunea ne-a fost dată de la Dumnezeu, la creaţie, pentru a ne fi treapta iniţială de suire şi cârja de început în drumul spre cunoaşterea Lui. Nae Ionescu, filozof şi logician, nu s-a desprins niciodată de învăţătura Bisericii în această privinţă şi a combătut absolutizarea raţionalismului, ceea ce îmi pare un eroism neobişnuit la un profesor de logică. "(...) Noi nu facem decât să lichidăm raţionalismul; nu raţionalismul adevărat cu care misticismul a trăit totdeauna în cea mai bună pace, ci raţionalismul cartezian, care este o răsturnare şi, mai departe, o falsitate, prin unilateralitate, a celui adevărat. Îl lichidăm" Nae Ionescu indică toate căile prin care lumea modernă căuta să lichideze acest raţionalism.  
  
Despre ştiinţă şi teologie la Nae Ionescu  
  
Misticismul marelui profesor se exprima şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scărarul, Sfantul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înţeleagă total. "Schwarmerei" - bâzâiala neliniştită - o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, această căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducătoare. Este, fără îndoială, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mîna întîi afirmând superioritatea teologiei faţă de ştiinţă. O serie de teologi care încercau să facă acordul dintre ştiinţă şi teologie sucombau în moralism. Ei considera că religia este, în primul rând, un cod de comportament moral superior oricărei etici. Nae Ionescu a sesizat exact pericolul şi s-a ridicat împotriva lui. El face o distincţie netă între religie şi morală, într-un articol chiar cu acest titlu. Constată că un om religios adevărat este şi un om moral, dar moralitatea sa este numai o consecinţă a religiozităţii lui. "A înlocui religia printr-o predică morală - spune profesorul - înseamnă a crede.... că religia poate fi redusă la morală. Asta însă ne-ar îndepărta de la adevăratul sens al ortodoxiei şi ne-ar arunca iremiadiabil în lagărul unui

(pentru a intrebuinţa chiar termenul domnului Profesor Iorga)". Îmi aduc aminte că profesorii mei de teologie, în special Părintele Petru Rezuş, care preda Teologia Fundamentală, subliniau şi ei această distincţie netă, între morală şi religie, pe de o parte, şi între religie şi ştiinţă, pe de altă parte.  

  
Despre durere şi mântuire  
  
Ortodoxia vorbeşte de Kenoza lui Dumnezeu (umilinţa, dezbrăcarea de slavă la care a recurs Iisus Hristos când s-a întrupat în om pentru noi). Profesorului nu i-a scapat nimic din sensurile Ortodoxiei, deci nici aceasta. El scrie: "Primul act al vieţii lui (a lui Iisus Hristos) a fost de umilinţă şi de supunere. Şi-a recunoscut natura pământescă atâta vreme cât nu-i sosise încă ceasul: şi a acceptat legea firii în care se întrupase, înţelegând că ceea ce era dumnezeesc în El abia mai târziu trrebuia să lucreze". Toată această kenoză este însoţită de durere, de suferinţă. Nae Ionescu recunoaşte suferinţa drept un dat permanent al existenţei omului, o trăsătură aproape structural a lui, din momentul căderii în păcat. Într-o scurtă incursiune în gândirea filozofică şi teologică a lumii, el analizează poziţia principalelor şcoli şi curente faţă de durere. Bunăoară, budismul aşează durerea chiar la baza existenţei, afirmând prin aceasta caracterul ei de necesitate absolută. Din această stare, omul se smulge prin negarea existenţei, adică prin transgresarea din realitate, saltul la Nirvana. Dar această ieşire este un salt în gol. Nirvana este nonexistentă. Recunoscând inteligenţa şi frumuseţea construcţiei filozofice a moralismului negativ budist, autorul se întreabă retoric "această subtilă şi confuză dialectică, înfăţişată sub forma unei exagerate cosmogonii, este cu adevărat mai impunătoare decât recunoaşterea simplă, dar tragică a durerii, aşa cum o face creştinul?".  
  
Despre valorificarea suferinţei  
  
Nici o cultură, nici o filozofie trecută sau prezentă nu a putut ignora suferinţa şi durerea şi a căutat s-o rezolve într-un anumit fel. Lumea greacă, dincolo de estetismul ei senin şi de hedonismul afirmat, era profund măcinată de prezenţa durerii în lume, prezenţă pe care filosofii căutau s-o explice, s-o accepte sau s-o evite. Erosul grec era înfrăţit cu moartea, hedonismul era, de fapt, "expresiunea unei dorinţi crescute şi împuternicite de golul rece al durerii". Împotriva acestui estetism festiv şi fals, cinismul grec era o sfidare a suferinţei, fără să fie o rezolvare a ei. Cinicul nu aducea o soluţie umanităţii îndurerate, ci se însingura, se impunea printr-un prestigiu de orgoliu şi de dispreţ faţă de ceilalţi. Nici o soluţie. Pe de altă parte, epicureismul, pe care vulgul îl înţelege greşit ca pe o petrecere continuă pentru a evita suferinţa, era un sistem de purificare prin plăcere, până se ajungea la ataraxia lui Epicur, care însemna o evaziune în faţa suferinţei şi care trebuia să ducă, în consecinţele ei ultime, la sinuciderea teoretizată şi practicată de Hegesias cel întunecat. Acest faliment al gândirii greceşti dovedeşte că ceea ce urmăreau grecii cu atâta stăruinţă, izgonirea durerii din lume, era o imposibilitate şi că dincolo de seninul artei şi gândirii greceşti, sta ca o santinelă neagra şi terifianta suferinţă, "care se strecoară pretutindeni, acolo unde nevoia fericirii se face simţită". Spre deosebire de toate aceste atitudini prezentate până aici, creştinismului consideră durerea ca pe o realitate, dar nu caută s-o nege, ci s-o valorifice. "De la răstignire - afirma Nae Ionescu - lumea ştia că nu durerea sau bucuria, ca atare, sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau bucuria noastră, ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor". În felul acesta, autorul ajunge la convingerea profund creştină că durerea însăşi poate deveni un izvor de nesfârşită bucurie, dacă se îndeplineşte un rol şi dobândeşte un sens în efortul nostru de a atinge mânturiea. Pentru el, creştinismul este o dezlegare dumnezeească a problemei lui Iov, dreptul care suferă. 
  
Despre îndumnezeirea omului  
  
Cineva se poate întreba de ce se ocupă Nae Ionescu de aceste probleme, de ce nu se limitează la filozofie? Însă, el este un filozof creştin şi, în această caliate, este preocupat de problemele esenţiale ale gândirii şi destinului uman: existenţă, moarte, salvare, Dumnezeu, lume. Ca filozof creştin este normal să dea răspuns la toate acestea în sensul religiei creştine. Ataşat fiind de Ortodoxie, după cum am (mai) spus şi mai sus, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră creştină. Vom lăsa pentru altă dată consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie (sau predanie), catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o temă fundamentală a Ortodoxiei: Învierea Domnului. Iisus Hristos - Dumnezeu, devenit om deplin, învinge şi biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga făptură: Iisus Hristos - noul Adam. Prin Iisus Hristos ni se descoperă şi relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui dumnezeieşti. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa după cum spune Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 6:3). Filozoful analizează procesul de antropocentrizare a întregului univers, început de renaştere şi continuat, în forme schimbate, în epoca modernă. În felul acesta, fiinţa umană a fost integrată într-un sistem simplificator, mişcare pe o singură linie, care este cea a materiei. Dumnezeu, chiar dacă nu este negat, este scos în afara lumii spre a nu tulbura spiritele simplificatoare. Este foarte greu pentru omul de ştiinţă, ca şi pentru filozoful raţionalist să admită îndumnezeirea omului şi, prin el, salvarea întregii firi.  
  
Despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos 
  
Şi acum ajungem la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În articolele despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, filozoful Nae Ionescu lasă locul credinciosului. Textul "Paştele gândului şi celelalte paşte" are un conţinut de-a dreptul zguduitor. Paştele gândului este acela în care "te supui - ceară moale şi receptivă - tuturor sugestiilor transcendenţei; când te pregăteşti pentru coborârea harului, lăsându-te purtat pe unda caldă şi învăluitoare a cultului - minunata propedeutică la deschiderea cerurilor". Sunt minunate cuvintele lui Nae Ionescu; par rostite de un trăitor în pustie, cu pietatea şi cu tristeţea constatării că un duh protestant ameninţă să ucidă în noi Paştele gândului pentru a-l înlocui cu o celebrare a unui erou sau supraom. Tendinţa contemporană de a face din Iisus Hristos un erou şi din procesul şi răstignirea Lui un fel de "afacere Dreifus" este un pericol mai mare decât necredinţa. Se încearcă înlocuirea Adevărului cu un mit. Iar oamenii sunt mari amatori de mituri, cu atât mai mult cu cât sunt mai cultivaţi. Patimile, moartea, răstignirea şi învierea nu sunt simboluri, ci fapte. Ele nu înseamnă, ci sunt, fiindcă Paştele sunt dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Prin Învierea Sa, Iisus Hristos Mântuitorul ne-a dăruit Învierea. Nae Ionescu exclama învingător: "A înviat Iisus Hristos!" Într-un articol intitulat astfel. Şi spune că sacrificial, jertfa, moartea, învierea sunt miracole divine şi minuni dumnezeieşti care depăşesc puterea de înţelegere a minţii noastre, ca şi Sfânta Euharistie. În ciuda faptului că noi nu vedem decât pâine şi vin, realitatea este cea a credinţei: acolo sunt trupul şi sangele Domnului nostrum Iisus Hristos. Nae Ionescu distinge şi deosebeşte între obiectul investigaţiei şi metoda de cercetare adecvată: "Înseamnă că există mai multe planuri de existenţă şi că pentru fiecare din aceste domenii, noi trebuie să avem mijloace specifice de investigaţie. Că nu putem să înţelegem prin raţiunea noastră decât numai ceea ce cade înlăuntrul veacului nostru; şi că pentru ceea ce este în afara lui, avem nevoie de alte instrumnete, în speţă, de credinţă". În concluzie, Îndreptarul ortodox poate fi o călauză spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi a propriilor adâncimi sau profunzimi. Impactul cărţii asupra celor cu sensibilitate este puternic. Iar pentru sceptici şi agnostici, Îndreptarul este ca o probă de rezistenţă. - Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – Revista “Rost” – 2003.  
  
Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – doi mărturisitori ai creştinismului autentic şi propovăduitori ai cuvântului revelat 
  
Argumentarea apartenenţei la generaţia interbelică este, pentru Nicolae Steinhardt, în deceniile comuniste, o cale de afirmare a propriei identităţi. Educaţia în spiritul libertăţii, curajul afirmării prin răsturnarea şabloanelor de orice natură, conştiinţa grupului format prin aderenţă intelectuală sunt doar câteva aspecte pe care Nicolae Steinhardt le recunoaşte a fi ale generaţiei şi ale lui deopotrivă. Un argument inedit este prezentarea lui Nae Ionescu drept ascendent spiritual, drept model de atitudine intelectuală, ştiut fiind faptul că acelaşi profesor a marcat formarea personalităţilor culturale şi spirituale ale lui Mircea Eliade, Constantin Noica sau Emil Cioran. Filosoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trăirismului, manifestă convingerea că Europa trece într-o nouă etapă spirituală, menită a înlocui pustiul moral al unei lumi angrenate pe calea materialismului, a descoperirilor ştiinţifice şi tehnice. El identifică sursele spiritualităţii româneşti în Ortodoxie, factorul diferenţiator între România şi Europa catolică şi protestantă şi cel care stabileşte un curs de dezvoltare diferit acestei zone culturale şi spirituale. Nae Ionescu se bucură de o susţinere extraordinară în rândul tinerei generaţii de intelectuali care se maturizează în anii `20. Se remarcă cercul „Criterion", format din tineri cu idei convergente, nutriţi de sentimentul comun al nevoii de cercetare şi descoperire a unor noi teritorii spirituale încă neexplorate. 
  
Vocaţia de dascăl a lui Nae Ionescu se manifestă plenar prin impunerea sentimentului libertăţii în auditoriul său. Profesorul de logică, metafizică, teoria cunoaşterii şi filosofia religiilor evită programatic rutina, obişnuinţa, „lenea în gândire" şi nu se repetă niciodată. Cursurile sale sunt mobile, niciodată aceleaşi, îmbogăţite şi redimensionate, un permanent prilej pentru profesor de a duce înţelegerea proprie şi pe cea a cursanţilor săi la un nivel mai complex şi mai vast. Este un posibil motiv pentru care Nae Ionescu nu s-a oprit să scrie cărţi. Cugetarea lui dinamică, fertilă, cumulativă nu se sedimentează într-o formă voit permanentizată, dar se întipăreşte definitiv, ca prezenţă reală şi efectivă, în viaţa spirituală a generaţiei „trăiriste". Cursurile lui Nae Ionescu (16) sunt expresia unui om care trăieşte problemele intelectuale şi spirituale, analizându-le lucid şi vizualizându-le, implicându-se energic şi complet în înţelegerea lor şi în oferirea lor spre înţelegere. Ştefan Iloaie, în lucrarea de licenţă închinată activităţii lui Nae Ionescu, observă că „această manieră, cuprinsă în forme nesistematizate, încălzea inimile şi osândea la libertate în alegerea căii de soluţionare (căci nu era impusă în mod hotărâtor una singură), dar şi la personalizare, fiindcă te descopereai fiinţă necunoscută pentru ceilalţi şi pentru tine. De aici responsabilitatea ca simţ al vieţii şi al conştiinţei, cultura ca îndrumător al reflexiei şi ca dramă posibilă"(17). Simţul acut al presiunii timpului istoric, exercitată asupra timpului individual, porneşte de la acelaşi profesor. Intelectualii deceniilor interbelice învaţă a răspunde provocărilor istoriei şi a participa efectiv la coordonarea destinului istoric al neamului. 
  
Nicolae Steinhardt este prezent la asemenea cursuri în perioada anilor 1930-1931, fiind student al Facultăţii de Drept din Bucureşti (audia şi cursuri ale Facultăţii de Litere). În opinia lui, exprimată mult mai târziu, în anul 1984, profesorul Nae Ionescu i-ar întrece pe Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Constantin C. Giurescu nu prin talent oratoric, ci „prin darul acesta incomparabil de a transmite, a dovedi absoluta convingere că nimic nu este mai de actualitate, mai util, mai stringent, mai pasionant, mai bogat în consecinţe programatice decât cultura şi chipul ei paroxistic: filosofia. Nimeni, ca el, nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. El promova senzaţia cordialităţii cu şi dependenţei de cultură. Nu pentru că ştia mai mult, ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic"(18). 
  
Nicolae Steinhardt reţine coordonata esenţială a înţelegerii culturii la Nae Ionescu - „trăirea" culturii, implicarea etică şi intelectuală în înţelegerea fenomenelor culturale. Înţelegerea actului cultural se realizează prin participare activă, prin implicare „dramatică", deci prin asumarea unui rol în interiorul fenomenului. Prezentarea Profesorului Nae Ionescu este continuată în aceeaşi notă elogios-participativă pe care o adoptă Nicolae Steinhardt ca metodă critică. El însuşi se dezvăluie pe sine dramatizând, promovând „cordialitatea cu şi dependenţa de" imaginea „celuilalt", a profesorului. „Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Devenea, pentru cei care îl ascultau pe dascăl, un soi de opţiune definitivă între bine şi rău, între inepţie şi discernământ, o aventură, un risc. Chiar şi ceilalţi, oricât de ştiutori, de competenţi şi meşteri în ale expunerii, erau, în comparaţie cu el, reci şi abstracţi. Chiar şi Nicolae Iorga se dovedea că este mai ales artist şi mare povestitor. Nici umbră de academism şi profesorat scorţos (ori şi bonom) la Nae Ionescu. Ci numai flacără şi patimă, îngrijorare, nemilostenie, tehnică detectoare. Era crud şi usturător cu sine, cu auditoriul, cu doctrinele"(19). 
  
În anii interbelici, ai libertăţii depline, Nae Ionescu pare a descoperi reţeta educaţiei „întru libertate". Nicolae Steinhardt subliniază înţelegerea libertăţii, la Nae Ionescu, drept responsabilitate asumată, capitală, decisivă, „pe viaţă şi pe moarte". Libertatea este „cruzime" autoimpusă în evaluarea sinelui şi a celorlalţi, a doctrinelor şi ideologiilor. În aceeaşi prezentare, Steinhardt îşi recunoaşte neparticiparea la spiritul generaţiei în anii interbelici, poziţionarea sa exterioară faţă de atmosfera intelectuală „entuziastă" şi misionară a tinerilor săi contemporani. „Atunci pe loc în anii 30 nu mi-am dat seama. Abia mai târziu, mult mai târziu, după moartea sa, pe la sfârşitul celui de al şaptelea deceniu al veacului, am putut lua aminte la ce reprezenta un ceas petrecut în raza de acţiune a privirii şi glasului profesorului Nae Ionescu, abia atunci noua terminologie sociologică şi regizorală mi-a venit în ajutor spre a mă lămuri: un curs al lui Nae Ionescu era un happening. Ca şi genul acesta de teatru cu totul deosebit al trecutului, cursul profesorului cobora de la catedră în sală, de nu şi în stradă, în viaţă şi în cugetul neşcolăresc al ascultătorilor. Happeningul părăseşte scena şi se amestecă în traiul concret al spectatorilor, deveniţi şi ei acum actori. Nu se mai ştie ce e ficţiune şi ce este veridicitate"(20). 
  
Nicolae Steinhardt vede în Nae Ionescu, târziu în existenţa sa, dar revelator, profesorul şi modelul de atitudine faţă de cultură. În modul particular de înţelegere şi expresie al marelui dascăl interbelic el află cheia limbajului său critic. „Entuziasmul" devine la Nicolae Steinhardt „metodă critică", aşa cum observă Alex Ştefănescu: „Critica literară profesată de N. Steinhardt nu este convenţional-elogioasă, ci entuziastă. Nu este encomiastică, ci participativă. Criticul comunică într-o stare de efervescenţă spirituală cu autorul. Întâlnirea lui cu literatura reprezintă o sărbătoare. Nicolae Steinhardt nu oboseşte niciodată să sărbătorească literatura, aşa cum pomii nu obosesc să înflorească de fiecare dată, primăvara, chiar şi când sunt bătrâni"(21). Este firesc ca ascendenţa spirituală recunoscută în Nae Ionescu să se manifeste, la Nicolae Steinhardt, în special, prin publicistica susţinută din anii `70 şi `80. Profesorul înţelegea publicistica drept forma cea mai activă de implicare individuală în fluxul istoriei, drept calea dinamică de a trăi şi interpreta, prin prisma trăirii, faptul politic, religios şi cultural. Nicolae Steinhardt îşi va consuma energia intelectuală şi religioasă în scrierea unui număr impresionant de cronici, eseuri critice şi hermeneutice(22). El îşi asumă, de fapt, misiunea „apostolică" de a propovădui libertatea şi valorile care o fundamentează: binele, adevărul, iubirea, frumosul, într-un context politic şi social care anihila programatic tocmai aceste valori. Volumele de eseistică şi hermeneutică publicate cu mari strădanii de Nicolae Steinhardt între anii 1976 şi 1988 - Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întîi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988) -, dar şi cele editate de Virgil Bulat, Ioan Pintea, Ion Vartic, începând cu anul 1991 - Monologul polifonic (1991), Primejdia mărturisirii (1993), Cartea împărtăşirii (1995), Drumul către isihie (1999), Ispita lecturii (2000), Eu însumi şi alţi cîţiva (2001), Pledoarie pentru o literatură „nobilă şi sentimentală" - opinii despre generaţia ‘80 (2001), Drumul către isihie - inedite (2002) dezvăluie un critic lucid, surprinzător, nonconformist şi nesistematic, entuziast, liber şi responsabil. Trăsăturile pe care le observă Nicolae Steinhardt în cursurile lui Nae Ionescu - refuzul sistematizării, permanenta mobilitate şi redimensionare a noţiunilor şi a explicaţiilor, participarea prin trăire la explicitarea actului cultural, transferarea teoretizării în viaţa concretă, „în stradă", provocarea la înţelegere individualizată - pot fi recunoscute drept coordonate ale scrisului hermeneutic practicat de el însuşi. 
  
De la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt afirmă, de fapt, că preia mobilitatea şi libertatea deplină, personală, în alegerea operelor destinate actului hermeneutic. Hermeneutic şi nu (doar) critic, deoarece Steinhardt nu emite judecăţi de valoare, ci îşi ghidează receptarea, înţelegerea şi exprimarea acestei înţelegeri prin trăirea operei, prin „aplicarea" sinelui în operă, prin „aplicarea" lumii operei în lumea „reală", trecută sau prezentă. Lectura devine „întâlnire între două temperamente"8, act de (auto)cunoaştere „prin alţii". Tot de la Nae Ionescu, Nicolae Steinhardt pare a prelua implicarea „dramatică" în înţelegere. Cititorul entuziast devenit critic (chiar şi „diletant"(23)) joacă rolul deplin al participării, al trăirii lumii ficţionale. Astfel, eticul („laic" şi religios) revine în lumea esteticului şi decide valoarea sau nonvaloarea acesteia. Actul interpretativ devine un „happening", revelaţie şi participare deopotrivă, simultane şi interdependente. Prezentarea lui Nae Ionescu ia, la Nicolae Steinhardt, aspect de autoportret, devenind, indirect, argument al integrării sale în generaţia trăiristă. Înţelegerea personalităţii şi convingerilor profesorului interbelic devine mijloc de înţelegere a propriilor sale convingeri şi de identificare cu Generaţia: „Nae Ionescu a priceput, înainte ca existenţialismul să fi devenit o modă şi o doctrină cvasi-oficială, că suntem cu toţii osândiţi la libertate şi la alegere, că în filosofie insul şi duhul se iau la trântă pe răspundere, că disciplina aceasta zisă teoretică îţi stă nu mai puţin aproape decât îngerul păzitor, ori diavolul ispititor, că din pluralităţile ei nu poţi ieşi decât printr-un act de curaj bătând mai curând spre temeritate". Modul particular de a înţelege filosofia ca parte reală, activă a existenţei, ca suport de aplicare a spiritului în viaţa materială, cotidiană chiar, este rădăcina divergenţelor „de maturitate" dintre monahul de la Rohia şi filosoful de la Păltiniş, student al lui Nae Ionescu şi mentor riguros, la rândul său, semănător de libertate şi limpezime. 
  
Prezentarea-„autoportret" (spiritual) făcută lui Nae Ionescu este continuată de Nicolae Steinhardt: „Nae Ionescu te certa, te înşfăca, te cucerea, îţi punea cultura la îndemână ca pe o prăjitură minunată, ca pe un venin, ca pe un filtru al lui Merlin vrăjitorul, ca pe o spadă cu două tăişuri, ca pe un vârtej. Un lucru este sigur şi de aceea a fost Nae Ionescu un profesor-unicat: nu te lăsa apatic şi indiferent"(24). În acelaşi mod acţionează scrierile şi expresia autorului unui volum precum Între viaţă şi cărţi, volum care are ca posibil efect surpriza. Nicolae Steinhardt însuşi îşi propune să cucerească prin flexibilitatea raportării intelectuale la actul cultural. El doreşte să pună cultura la îndemâna cititorului, să anuleze apatia şi indiferenţa. Eseurile şi hermeneutica eruditului Nicolae Steinhardt nu se opresc la acte de literatură, ci trec liber, entuziast şi nesistematic la pictură (întunecatul Goya fiind un privilegiat), la muzică („scandalosul" Jesus Christ Superstar beneficiind de o interpretare inedit-creştină), la sculptură (Michelangelo producându-i reacţii şi trăiri revelatorii), la film (Demetrios şi Marcellus, personaje din producţia hollywoodiană The Robe devenind chei de înţelegere postmodernă a fragmentelor Bughi mambo rag din Jurnalul fericirii) şi teatru (O scrisoare pierdută şi jocul actoricesc blând, temperat, „creştin", la Teatrul Naţional din anii ‘20 fiind sursă de plâns cathartic şi de interpretare inedită în Secretul „Scrisorii pierdute"). 
  
Volumul publicat în anul 1983, la Editura Dacia din Cluj-Napoca, numit Critică la persoana întâi, este ilustrativ pentru mobilitatea şi lipsa de rigoare sistematică a lui Nicolae Steinhardt. Cuprinsul volumului relevă impunerea ca metodă critică a lipsei de sistem. Eseurile de teorie literară (Structuralismul, Structuralismul şi Boccaccio, Forma) se îmbină, conform unei raţiuni subtile, interioare, cu reportajul cultural (Parisul viselor, Metroul din New York), cu critica de întâmpinare (Ileana Mălăncioiu, Vlaicu Bârna, Vasile Igna, Liviu Ioan Stoiciu, Cinci tineri poeţi), cu interpretarea entuziastă şi inedită a personalităţii interbelicilor (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Sergiu Al-George), cu critica de film (Dan Piţa şi filmul Concursul) şi evocarea personalităţilor din lumea literară şi ştiinţifică europeană, a muzicii şi a artelor plastice din toate timpurile (Valery, Elytis, Albert Einstein, Mozart, Johann Strauss, Gustave Flaubert, Rene Magritte, Sigmund Freud, Heidegger). Asocierile de personalităţi puse sub analiză sunt surprinzătoare, Nicolae Steinhardt descoperind conexiuni dintre cele mai neobişnuite, graţie erudiţiei şi memoriei incontestabile. Marcel Proust este asociat cu Henry James, Serghei Esenin cu Ioanichie Olteanu, Mihail Sadoveanu cu Lucian Raicu, Charlie Chaplin cu Buster Keaton. 
  
Culegere de eseuri asumate responsabil, generate de „actualitatea" structuralismului şi de orientarea anti-structuralistă a autorului, Critică la persoana întîi neagă şabloanele şi modelele ca forme de înţelegere a literaturii. Înţelegerea se produce „aşezat", echilibrat, prin analiza temeinică şi pertinentă a unor opere ce au caracter individual. Nu interesează şablonul structural aflat la temelia operei, ci elementele particularizante care conduc la „misterul" operei. Spre susţinerea orientării anti-structuraliste, Nicolae Steinhardt parcurge, într-un amplu demers analitic, Craii de Curtea-Veche (recitită „de cincizeci de ori"(25)). Nu doar opera este cunoscută în profunzime, ci şi ceea ce s-a scris despre ea, criticul descoperind o manieră nouă de abordare a acesteia. Romanul lui Mateiu Caragiale este analizat în integralitate, ca „unitar clopot înlăuntrul şi la adăpostul căruia se oploşesc atât romancierul, cât şi cititorii, împărtăşindu-se din superbia unei aceleiaşi bogate şi darnice fantasme"(26). 
  
O altă problemă abordată de Nicolae Steinhardt este biografismul căruia îi neagă valoarea reală în interpretarea literară. Evitând, din modestie, generarea unei polemici, Steinhardt acuză ca nedreaptă şi nefructuoasă abordarea biografiei aceluiaşi Mateiu Caragiale de către Şerban Cioculescu. „Esenţial nu este de unde s-a pornit, ci unde s-a ajuns"(27). Dimensiuni critice inedite abordează Nicolae Steinhardt şi în ceea ce priveşte opera literară plină de semnificaţii filosofice şi religioase a lui Mircea Eliade, poezia „virilă" şi „nedichisită" a Ilenei Mălăncioiu, critica implicată, „sinceră, fierbinte, aprigă, zeloasă, geloasă, înverşunată" a lui Alexandru Paleologu în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu(28), dar şi literatura poliţistă în care coexistă inteligenţa şi poezia şi care, în mod regretabil, se pierde estetic-justificativ într-o societate „poliţienească", angrenată în violenţă gratuită. 
  
Nicolae Steinhardt observă posibilitatea surprinzătoare a limbii române de a se modela în procesul traducerii. Într-un eseu închinat lui Heidegger (Heidegger: Arta ca revelaţie) Steinhardt remarcă introductiv plasticitatea şi flexibilitatea traducerilor din literatura universală (Iliada, Odiseea, Divina Comedie, Don Quijote). Traducerea din germană a Originii operei de artă, realizată de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, se datorează acestei înalte „abstractizări" a limbii române, dar şi „prealabilei îmbinări a povestirii cu filosofia", potrivite cu tradiţia culturală românească. Steinhardt identifică relaţii profunde, subtile între „nativa sofie românească" (a fi om-în-lume, om-între-oameni) şi heideggeriana poziţionare a fiinţei (in-der-Welt-sein). Fiinţarea nu se poate face decât sub semnul fricii de moarte, manifestată progresiv ca teamă, angoasă, îngrijorare, ultima generând diferenţieri faţă de celelalte vieţuitoare. Opera de artă se naşte din această „îngrijorare", având caracter revelatoriu asupra adevărului fiinţei. Starea omenească (Da-sein) este, conform lui Steinhardt, prin filtru heideggerian, „de natură harică şi poetică"(29). De altfel, în încheierea amplului demers eseistic, sub forma unui declarat „bătrânesc" epilog, Nicolae Steinhardt rezumă propria concepţie despre artă: „nimic nu exprimă în chip mai lămurit secretul făuririi artistice decât parabola prefacerii apei în vin. Artistul adevărat aşa se şi cunoaşte: din apă (adică platitudine, banalitate, monotonie) deîndată scoate vin (adică putere, veselie, belşug). El, în conformitate cu textul parabolei şi-n înţelesul cel mai literal al vorbirii, binecuvintează. Iar apa s-ar zice că atât aşteaptă - că d-aia adastă acolo în vase de piatră - să se facă vin bun!"(30). 
  
Volumul prezentat este ilustrativ pentru că, dând la o parte contactul cu cenzura, este rezultatul deciziei autorului însuşi asupra ordonării textelor, asupra legăturii de conţinut stabilite între texte. Autorul dovedeşte, nu doar prin conţinutul eseurilor sale, ci şi prin dispunerea lor, o înţelegere „ionesciană" a culturii. Nicolae Steinhardt îşi propune să trăiască în cultură, să aducă manifestările culturale cele mai diverse în lume, „în stradă" şi în viaţă. Literatura, muzica, pictura, filmul şi teatrul sunt, aparent nesistematic, preluate spre analiză, sub puternica impresie a receptării şi prin filtrul intelectual al eruditului. Singura coordonată constantă în alegerea şi înţelegerea obiectelor culturale are sorginte moral-creştină şi este numită „dreaptă-socotinţă" (31). Statutul particular al eseistului Nicolae Steinhardt vine din maniera - unică în literatura română - în care îmbină interpretarea hermeneutică erudită cu etica religioasă. Declarându-se descendent al lui Nae Ionescu, el înţelege existenţa culturală ca formă de libertate. Particularitatea expresiei sale critice este rezultatul înţelegerii creştine a lumii şi a culturii. Destinul marcat de conversiune religioasă şi permanentă autentificare prin trudă lucidă se oglindeşte fidel în actul hermeneutic şi în literatura sa. 
  
Nicolae Steinhardt, asemeni lui Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Petre Ţuţea, îşi are rădăcinile spirituale solid ancorate în perioada interbelică, în pedagogia libertăţii ionesciene. „Trăirea" filosofiei în viaţă concretă, „trăirea" entuziastă a culturii şi dramatizarea lucidă a înţelegerii acesteia fac din Nicolae Steinhardt un discipol al lui Nae Ionescu, un perseverent continuator postbelic al libertăţii interbelice. 
  
Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor  
  
Arşavir Acterian - “Nae Ionescu a fost un vorbitor cu o putere de captare magnetică a atenţiei ascultătorilor, de altfel, ca şi în scris, neprecupeţindu-şi ironia, sarcasmul, spriritul polemic, dar şi capacitatea de sintetizare a problemelor şi de adâncire a consideraţiilor vizând miezul lucrurilor discutate...”  
  
Vasile Băncilă - “Într-o societate în care cei mai mulţi trăiesc cvasivegetativ, pe linii mai mult etnografice şi mai mult biologice, sau în care se trăieşte mica şi banala aventură exasperantă a arivismului de toate nuanţele sau mai degrabă fără nuanţe, Nae Ionescu aducea setea interioară şi nobilă a aventurii dramatice, organice, cu implicaţii metafizice, cu strălucire artistică şi cu coerenţa religioasă. (...) Activitatea la catedră a lui Nae Ionescu a produs chiar, într-un rând, un fenomen, un curent asemănător cu cel al lui Titu Maiorescu sau al lui Vasile Parvan. Despre el se poate spune că a fost cel mai viu învăţător filosofic de după razboi în ţara noastră”.  
  
Emil Cioran - “Am început să descifrez turburarea ce o inspira prezenţa Profesorului Nae Ionescu când mi-am dat seama că există în anumiţi oameni iradieri personale cărora ai vrea să le cazi victimă, să nu mai fii tu, să mori în viaţa altuia. Infinitul de vrajă personală te face să abandonezi orgoliul individuaţiei şi să încerci să devii totul în altul (...) Şi aş fi nesincer dacă n-aş spune că sunt atâţia între tineri care trăiesc în el.”  
  
Mircea Eliade - “Începând din anul 1922, studenţimea bucureşteană trăieşte sub influenţa spirituală a Profesorului Na Ionescu. Influenţă care se exercită şi dincolo de zidurile Facultăţii de Litere – la început prin cursurile la care participau foarte mulţi studenţi de la Teologie şi Ştiinţe, apoi prin ASCR, mai târziu prin articolele din ziarul Cuvântul, iar acum prin cursul de logica colectivelor. (...) Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuţi. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. (...) Prin Ortodoxie, prin viaţa creştină - cu marile şi ascunsele ei îndoieli – a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune de dragoste şi destin care este neamul. (...) Ceea ce se numeşte “politica” Profesorului Nae Ionescu este numai un exerciţiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceea ce este, a prevedea destinul formelor istorice care se nasc, a formula legile realităţii în termeni accesibili tuturora, a da o mână de ajutor celor care nu văd”.  
  
Virgil Ierunca - “În această dublă armură, a românismului şi a ortodoxiei, urzită din zalele în veci necanite ale omeniei, cavalerul acesta sceptic, dar vizionar, purcede la asaltul dificil al faptelor. La Univeristate, predă logica şi îndoiala, examinează certitudinea, învaţă virtutea. Primenitor de sisteme, el transformă cursurile în oracole. Catedra, ceva între alee şi altar. Pentru prima oară, Universitatea devine academie şi atelier. În ea, cuvântul dobândeşte ceva din puterile lui originare. În presă – Nae Ionescu este, ca şi Mihai Eminescu, B.P. Haşdeu, Nicolae Iorga, şi ziarist – ia în răspăr rutina, se războieşte cu edilii învârtelii – învârteala ca instituţie – pledează pentru metamorfoza politicianismului în politic, a demoagogiei în noimă, a ideologiei în idee, a personajelor în persoane. Prin el, gazeta trece din senzaţional în necesar. Editorialul devine învăţătura, faptul divers parabola, cronica eveniment, istoricitate aprinsă”.  
  
Mihail Sebastian - “Nae Ionescu a fost directorul nostru de conştiinţă. (...) Scrisul lui clarifică pentru noi unele lucruri esenţiale, pe care fără el le-am fi gândit confuz. (...) Era, în sfârşit, un om dramatic, fără certitudini asupritoare, fără intoleranţe, gata să înţeleagă o viaţă de om în toate îndoielile şi umbrele ei. (...) Pentru străini şi adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieţii publice, închis într-o voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei şi oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină şi ascunsă. Legenda lui sperie, indignează sau intrigă. Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu era însă dincolo de acest joc, un om neliniştit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă şi o inteligenţă împărţite între marile întrebări persoanle, cărora “succesul” sau “insuccesul” nu le putea răspunde în nici un fel”.  
  
Nicolae Steinhardt - “Nimeni ca el nu trăia cu atâta intensitate şi foc problemele, dilemele, implicaţiile, capcanele, chemările culturii. Cum adică, ma veţi întreba? Într-o facultate în care predau Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, numai el – sau, în orice caz, mai ales el – provoca senzaţia cordialitaţii cu şi dependenţei de cultură? Da, vă răspund. (...) Nu pentru că ştia mai mult ori pentru că vorbea mai frumos, ci pentru că era mai dramatic. Cultura pentru Nae Ionescu era o treabă pe viaţă şi pe moarte, urgentă, capitală, decisivă şi practică, de toate zilele! Prea subtil şi prea isteţ pentru a practica o maieutică aşa de rudimentară, a lăsat cu precădere exemplul unui foarte erudit, iritant şi cuceritor dascăl de nelinişte şi de profest al ideii că nu cultura este un produs al vieţii, ci – totdeauna – viaţa este o consecinţă şi o ampretă a unei modalităţi culturale”(32).  
  
Petre Ţuţea - “Definiţia lui Nae Ionescu este aceasta: meditaţia metafizică mutată la nivel cotidian. Ridicarea cotidianului la nivel filosofic. Nimeni n-a făcut asta în presă până la el, nici Mihai Eminescu. Totuşi, cel mai mare jurnalist tot Eminescu este. Deşi a fost un foarte mare gânditor, n-a filosofat ân publicistică”. “Nae Ionescu este dintre oamenii mari ai neamului nostru. Este un om care a murit pentru credinţa lui. Să fii autor principal al regenţei, al restauraţiei regelui şi... restauraţia, retragerea lui din singurătate, a lui Carol al II-lea, a avut drept agent principal Cuvântul lui Nae Ionescu. Şi să fie apoi ucis de regele care a fost restaurat pe tron de el...” * Fragmente culese din volumul omonim apărut la Ed. Criterion Publishing, Bucureşti - 1998, sub îngrijirea lui Gabriel Stănescu ...  
  
Referinţe bibliografice 
  
1. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, pag.16 
  
2. Nae Ionescu, Problema mântuirii în Faust a lui Goethe, pag. 128 
  
3. Dan Ciachir, op.cit., pag.24 
  
4. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.16 
  
5. Nae Ionescu, Teoria Cunostintei, pag. 85 
  
6. Dan Ciachir, op.cit., pag. 59 
  
7. Ibidem, pag.97 
  
8. Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicei, pag. 98 
  
9. Nae Ionescu, Curs de Logica, pag. 11 
  
10. Nae Ionescu, Grafologie, pag. 24 
  
11. Nae Ionescu, Prelegeri de Istoria Filozofiei, pag.6 
  
12. Dan Ciachir, op.cit., pag. 37 
  
13. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.10 
  
14. Dan Ciachir, op.cit., pag. 88 
  
15. Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, pag. 124 
  
16. Nae Ionescu, Fenomenul Legionar, pag.20 
  
17. Istoria logicii, 1924-1925; Filosofia religiei. Fenomenele actului religios, 1924-1925; Logică, cu specială privire asupra ştiinţelor exacte (teoria raţionamentului), 1926-1927; Metafizica. Problema salvării în Faust-ul lui Goethe, 1926-1927; Logica formală (Teoria judecăţii), 1926-1928; Teoria cunoştinţei metafizice; 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929; Istoria logicii, 1929-1930; Teoria cunoştinţei metafizice; 2. Cunoaşterea mediată, 1929-1930; Istoria metafizicii ca tipologie a culturii, 1930-1931; Curs de logică generală, 1934-1935; Logica colectivelor, 1934-1936. Între cursurile naeionesciene publicate după 1990 se numără: Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată. 1928-1929; Cunoaşterea mediată. 1929-1930, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Prelegeri de filosofia religiei, Ediţie îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1993; Curs de filozofie a religiei. 1924-1925, Prefaţă de Nicolae Tatu, Postfaţă de Mircea Vulcănescu, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2007. 
  
18. Ştefan Iloaie, Nae Ionescu şi ortodoxia românească. Cu bibliografie din şi despre Nae Ionescu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 20. 
  
19. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 35-36. 
  
20.  Ibidem. 
  
21. Ibidem. 
  
22. Alex Ştefănescu, „Entuziasmul ca metodă critică", în România literară, nr. 21, 28 mai 2003, pp. 10-11. 
  
23. Publicate constant, din anul 1973 până în anul 1989, în reviste precum Viaţa Românească, Teatrul, Secolul 20, Tomis, Familia, Vatra, Steaua, Astra, Echinox, Orizont, Opinia studenţească. 
  
24. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 71. 
  
25.  Nicolae Steinhardt afirmă, în convorbirile cu Ioan Pintea: „nu sunt creator, ci critic. Lucrez, aşadar, cu materialul clientului. Scriu numai dacă am despre ce scrie şi numai în măsura în care sunt în stare să înţeleg şi să iubesc sincer cartea (...) pe care o citesc. De altfel, spunând că sunt critic, nu rostesc adevărul, nici critic nu sunt, sunt doar un diletant, a cărui prezenţă în viaţa noastră literară cred că se datorează, îndeosebi, faptului că vârsta n-a răpit scrisului meu decât puţin din entuziasmul său juvenil" (p. 143). 
  
26.  Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 37. 
  
27. Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întîi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 18. 
  
28. Ibidem, p. 21. 
  
29. Ibidem, p. 25. 
  
30. 1978, reeditare 2006. 
  
31. Ibidem, p. 245. 
  
32. Ibidem, p. 268. 
  
Material documentar întocmit de Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă - P. a II - a... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 542, Anul II, 25 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!