Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 541 din 24 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă - P. I...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă ...  
  
Introducere - Nae Ionescu, profesorul unei noi elite 
  
Moto: " În istoria culturii româneşti moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet". (Mircea Eliade) 
  
Mai mult decât simplul elogiu al unui discipol către maestrul său, aceasta afirmaţie exprimă un adevăr care a fost multă vreme contestat. Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu "luceafarul poeziei româneşti " nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist, persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de către regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică ca deşi a fost trecut la index de către regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din anul 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un număr festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în anul 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica , I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica, II, 1944. Această activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul statului. După razboi apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri - autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În anul 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selectie si note de D. C. Amzar. În anul 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logică şi Metafizică. În anul 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Librăria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vânturilor, la editura omonimă. După anul 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România. 
  
Despre personalitatea lui Nae Ionescu 
  
Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la Noua Revistă Română, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913), Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în ţară din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la Ideea Europeană (1919-1925), al cărei director era de asemenea Constantin Rădulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. Va scrie sub pseudonimele: Mihai Tonca, Niculae Ivaşcu (după numele bunicului său), Skytes, Calicles, Nemo, Verax, un prelat, un universitar, un preot de ţară (1). 
  
În această perioadă are preocupari teologice; în numărul din 4-11 aprilie 1920 publică articolul "Pascalia", o primă formă a textului său de referinţă "Juxta Crucem". Articolul, care tratează problema suferinţei în creştinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecţia de deschidere a cursului său universitar, intitulat "Funcţia epistemologică a iubirii", publicat postum în revista Isvoare de filosofie, I, 1942. Un alt text de referinţă, "Suferinţa rasei albe", va fi publicat în anul 1924. Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada anilor 1926-1933, perioadă legată de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef (2). În anul 1928 ziarul devine proprietatea sa, între anii 1929-1934 şi în anul 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de către Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapare pentru o scurtă perioadă în anul 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul "lipsei de activitate ştiinţifică", iar între anii 1938 şi toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oară în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima dată a fost închis acolo după uciderea lui I.G. Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a Cuvântului (1933-1938), în anul 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critică teologică Predania, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe să-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicei, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, încă din anul 1937 Profesorul va urma indemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale). Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul şi loialitatea elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti "ucenici", remarcăm existentialiştii de la Criterion-ul anilor 30, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzar, Gheorghe Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la Vremea, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura românească, o elită studioasă. 
  
Profesorul Nae Ionescu „Ne-a învăţat să gândim” 
  
Este absolut firesc şi normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroae scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă (Ulysse printre sirene. Amintiri universitare), Constantin Noica, Emil Cioran (Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în "Vremea", 6 iunie 1937), Măriuca Enescu (Cantacuzino) şi chiar Nicolae Iorga (în O viaţă de om, aşa cum a fost), dascălul şi modelul său declarat. De altfel, ca înălţime şi aristocraţie a spiritului, Nae Ionescu poate fi aşezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, dar dintre aceştia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveşte rezultatele strădaniilor sale în generaţie, prin influenţa pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceştia îl considerau pe maestru realist şi mistic în acelaşi timp, el însuşi spunând că cele două merg mână în mână şi pronunţându-se hotărât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de "trăirismul" lui Nae Ionescu, care spunea că "O metodă creşte cu un om...", ca despre o soluţie răsăriteană (3), care respinge reţeta şi standardul. De altfel, unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înţeles cu greu în Occident, el aparţinând spaţiului oriental, balcanic, cu preocupări teologice, legate de ortodoxia "dură şi pură". Concepţia creaţionistă este foarte clar şi limpede exprimată în toate cursurile sale. Ideile de forţă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urmă fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc (4). Aceste idei apar clar exprimate în Teoria cunoştinţei, care are privilegiul de a fi primul curs de această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului (5). Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un uomo universalis (6). Era un anti-provincial. Pe de altă parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul. Dădea dovadă de universalism, scriind în anii ‘20 despre teatru, cinema, făcând cronică dramatică, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazicea tonul şi tempo-ul epocii. Într-o prefaţă din anul 1951, Mircea Eliade şi Gheorghe Racoveanu declară că: "Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l oferea de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul şi agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă" (7). De fapt toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea că: "Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră". Iată ce spunea Profesorul însuşi: "Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor deci înaintea dumneavoastră. (...) ...eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi apoi să ridic zăgazul realităţii, pentru ca, aşezându-vă dumneavoastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care vă este propriu" (8). 
  
Despre Nae Ionescu aflat sub influenţa lui Constantin Rădulescu-Motru 
  
S-a spus despre cursurile sale că erau "regizate" şi că ele constituiau un "spectacol". Poate. Numai că recitite, reduse la stadiul de text, rupte de fascinanta personalitate a vorbitorului, ele îşi păstrează vioiciunea spirituală. Este adevărat că ceea ce îl defineşte pe Nae Ionescu cu adevărat este stilul socratic, ca ipoteză a oralităţii, fiind precedat de Titu Maiorescu şi continuat de Constantin Noica şi Petre Ţuţea. Concepând filosofia ca filosofare, spre a dobândi un echilibru spiritual cu lumea şi cu sine, acest "Socrate al românilor" a refuzat să-si tipărească lucrările (elevii săi au litografiat 12 cursuri, 4 fiind tipărite între anii 1941 şi 1944). În ceea ce priveşte legăturile româneşti ale gândirii lui Nae Ionescu, se observă influenţa incontestabilă a profesorului Constantin Rădulescu-Motru, influenţă pe care Nae Ionescu nu a negat-o de altfel niciodată (9). Dincolo de aceste influenţe, interpretările sale erau cu adevărat originale (vezi cursul despre Faust). Profesorul spunea: "Importă ca fiecare dintre noi ... să gândească personal -- cât de greşit, indiferent - dar să gândească..." Considera că este important ca cineva să restructureze şi să reinterpreteze opera altcuiva, aducând astfel o contribuţie originală, lucru practicat de multe ori de Nae Ionescu şi care a stat la baza acuzelor ulterioare de plagiat. În legătură cu stilul său (şi iarăşi un motiv de critică pentru unii contemporani în ceea ce priveşte seriozitatea sa) sunt preocupările legate de grafologie. El publica în Ideea Europeană (an V, nr. 137, 27 ian. - 3 febr. 1924, pp. 1-3), sub pseudonimul Nemo, excursul publicistic "Puţină grafologie". Ideea va fi reluată în broşura Grafologie. Scrisul şi omul, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, Editura "Tiparniţa", 1926 (49 pagini şi o planşă), tot sub pseudonimul Nemo (Reeditare în anul 1936, Editura "Bibliofilia", Bucureşti). De data aceasta este vorba de un adevărat studiu de psihologie. Nae Ionescu s-a preocupat de scris nu doar ca profesor şi ziarist, ci şi de scrisul ca atare, de personalitatea omului în scris. El a folosit grafologia ca pe o cale de cunoaştere a personalităţii umane, a vieţii şi a firii omului; îl interesa scrisul ca gest şi atitudine (10). Şi legat de acest aspect al activităţii sale, putem remarca un fapt interesant: există multe probleme tehnice legate de tipărirea cursurilor profesorului, care, în majoritate au fost stenografiate; oralitatea, care i-a făcut farmecul la catedră, devine un handicap în momentul publicării cursurilor (11). 
  
Despre Nae Ionescu – ziaristul 
  
Stilul lui Nae Ionescu era direct şi ţinea de oralitate. Cursurile sale erau mult mai impresionante vorbite, decât scrise. Ştia să electrizeze audienţa (foarte numeroasă de altfel). Ştia însă la fel de bine să faca acest lucru şi în scris, în limbajul vioi şi incisiv al ziaristului. Era recunoscut pentru originalitate şi pentru articolele sale sarcastice ori fulminante. Stilul său se remarca prin lipsa de emfază şi prin simplitate. Încă de la primele articole din Noua Revistă Română se observa siguranţa de sine, concentrarea, lipsa de timiditate sau stângăcie (12). Ca ziarist, activitatea publicistică de bază este legată de ziarul Cuvântul. Activitatea sa de ziarist a fost prodigioasă. A fost redactor-şef şi apoi director şi proprietar al Cuvântului. Pe lângă publicaţiile deja amintite la care a activat, mai putem aminti că a colaborat la peste 20 de alte publicaţii (între care Studii filosofice, Revista de filosofie, Gândirea, Societatea de mâine, Vestitorii, Vremea, Buna Vestire) şi că a condus revista Logos (1928). Este autor a peste 2000 de articole, în care a tratat cele mai diverse problematici: de la articole politice pamflet sau de analiză, până la cronică dramatică. Nicolae Iorga îl considera pe Nae Ionescu cel mai mare ziarist al nostru şi "apostolul neamului" nu poate fi bănuit de vreo simpatie faţă de directorul Cuvântului (13). Nae Ionescu a fost, neîndoielnic, alaturi de Ion Eliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga unul dintre cei mai mari ziarişti români şi un dascăl de gazetărie mereu actual. El aplica în gazetărie o metodă filosofică de explorare şi înţelegere a realului şi a unei metode de expunere care sintetizează. Şcoala pe care Nae Ionescu a creat-o în ziaristica românească nu este mai puţin strălucită decât posteritatea lui filosofică. Publicistica lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constatntin Noica, Petre Pandrea, Gheorghe Racoveanu stă mărturie. Să amintim numai redacţia de la Criterion. Este interesant de observat Nae Ionescu în ipostaza managerului de ziar, ipostază pe care trebuia să o împace cu cea de redactor-şef, omul care trasa linia ziarului fiind tot Nae Ionescu. Chiar dacă stilul său original nu era uşor de receptat în păturile largi ale societăţii, ziarul avea tirajul pe care probabil Nae Ionescu şi-l dorea şi avea, credem, categoria de cititori doriţi de acesta. Nichifor Crainic afirma cu destul dispreţ că tirajul Cuvântului este de doar 6000 de exemplare, fapt probabil adevărat. Să nu uităm însă că Nae Ionescu nu era un populist precum Octavian Goga sau Nichifor Crainic. Pe el nu-l interesa cantitatea ci calitatea, deci nu-l tenta să crească numărul cititorilor, ci îl interesa cine anume citea gazeta. Semnificativ pentru temperamentul lui Nae Ionescu este ceea ce spunea concitadinul său, brăileanul Vasile Băncilă. Acesta relata dese cazuri când Nae Ionescu formula în scris pe baza unor idei, reflecta câteva zile, pentru ca apoi să distrugă definitiv ceea ce a scris (14). 
  
Despre activitatea publicistică, editorială şi managerială al lui Nae Ionescu la ziarul Cuvântul 
  
Având în vedere acest temperament al său, este interesant cum acest om de cultură meditativ şi aflat în veşnică şi permanentă căutare spirituală, reuşea să se împace cu funcţia de manager de ziar (avem în vedere şi faptul că au existat perioade, după cum relatează unii dintre apropiaţii Profesorului, de exemplu vara anului 1928, când Nae Ionescu făcea singur ziarul). Se pare că această ipostază şi postură de "om de afaceri" i-a atras din partea unor contemporani şi alte critici în afara celor legate de activitatea sa ştiinţifică şi universitară sau de viaţa sa intimă. Legăturile sale cu oamenii de afaceri evrei, cum ar fi Blank şi Malaxa ca şi bunele relaţii iniţiale cu Regele Carol al II-lea (la a cărui Restauraţie, filosoful a contribuit în mod esenţial) au făcut ca Nae Ionescu să fie suspectat de incorectitudini financiare. Se pare că relatiile lui “oculte” au reuşit să menţină, din punct de vedere financiar, ziarul Cuvântul. În general, cei din redacţia Cuvântului ca şi cei din redacţia Ideii Europene erau prietenii lui Nae Ionescu. Din redacţie faceau parte sau colaborau: Octav Onicescu, Dem. Theodorescu, Titu Devechi, Vladimir Ionescu, Ghibericon, Alexandru Kiritescu, Perpessicius, Nicolae Davidescu. Secretarul de redacţie era un evreu Albu; reporteri erau Mitache Dumbrăveanu, Albescu; redactori culturali şi economici - Mircea Eliade, Ion Călugăru, Mihail Sebastian, Victor Scărlătescu, Cella Delavrancea. Omul de legătură al Profesorului cu prefectura poliţiei era comisarul Stan Ionescu; din rândul tinerilor se remarcă Gheorghe Racoveanu. Toţi aceşti oameni nu constituiau numai o întreprindere de presă, ci un fel de familie spirituală, o comunitate de lucru întemeiată pe admiraţia comună faţă de Nae Ionescu (15). Redacţia era de fapt un grup omogen şi unit. Ziarul Cuvântul a fost suspendat după asasinarea primului ministru I. G. Duca (29 decembrie 1933, Sinaia), întrucât autorităţile au considerat că unele dintre articolele lui Nae Ionescu au incitat direct la asasinat. De altfel, Profesorul a fost închis şi deferit justiţiei, fiind însă achitat. Ziarul a reapărut abia în anii 1937-1938, sub direcţia lui C. Gongopol, pentru ca, după moartea Profesorului, în timpul guvernării legionare (1940-1941) să devină, sub conducerea lui P.P. Panaitescu, oficiosul Mişcării.  
  
Despre Nae Ionescu şi politica 
  
Personalitatea Profesorului Nae Ionescu nu poate fi înţeleasă fără a analiza relaţiile sale cu fenomenul politic. Într-o societate românească interbelică marcată de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nae Ionescu, întors în anul 1919 din Germania după o şedere de câţiva ani în lagăr, nu s-a amestecat iniţial în politică. Primele preocupări politice datează din anul 1927. Se ştie că Nae Ionescu nu a avut relaţii cordiale cu Brătienii, fiind anti-liberal. Simpatiza cu ţărăniştii, dar nu era de acord cu teoriile lui Virgil Madgearu. Într-o societate aflată în rapidă transformare, Nae Ionescu nu putea rămâne totuşi departe mult timp de politica activă. Amestecul său în politică a avut loc în anul 1928, an în care a devenit director şi proprietar al ziarului Cuvântul. Momentul era de maximă importanţă în istoria noastră: cu un an înainte a murit Ionel I. C. Brătianu şi Regele Ferdinand, ţara era condusă de o regenţă, iar Prinţul Carol se afla în străinătate. Se apropia cu paşi repezi criza economică, care a permis dezvoltarea mişcărilor de extremă dreapta pe plan european, inclusiv în România. 
  
Nae Ionescu se decide acum pentru apropierea de ţărănişti. Relaţiile dintre Iuliu Maniu şi Rege l-au decepţionat însă şi aici este momentul din care Nae Ionescu va începe să se desprindă de Iuliu Maniu. Profesorul va asimila acum ideea Restauraţiei lui Carol al II-lea. Nae Ionescu a pregătit cu dibăcie opinia publică pentru întoarcerea Prinţului Carol. În anul 1930, când Prinţul Carol devine Rege, Profesorul, aflat în graţiile regale, este considerat de contemporani un om forte al regimului. Constituirea Camarilei regale însă va duce la îndepărtarea lui Nae Ionescu. Din prieten, el va deveni ostil Regelui Carol al II-lea şi regimului instituit de acesta. Din această perioadă datează şi polemica sa cu Patriarhul Miron Cristea. Dacă Profesorul îl încondeia în ziar pe Patriarh cât se poate de des, la rândul său, Patriarhul, a pus să se zugrăvească în Biserica Sfintei Patriarhii, în scena Judecăţii de Apoi, un diavol mare negru având chipul Profesorului. 
  
O problemă spinoasă a constituit-o cea a raporturilor dintre Nae Ionescu şi Garda de Fier. Acest episod al vieţii sale este învăluit de o aureolă de mister, ca şi moartea Profesorului (15 martie 1940) la locuinţa sa din Băneasa. Este clar şi limpede că Nae Ionescu a avut legături cu Garda de Fier, că a fost închis în lagăr împreună cu legionarii, că a fost suspendat din învăţământ şi urmărit ca îndrumător politic şi spiritual al lor fără a se delimita de aceştia în urma acestor prigoane. Unii dintre legionari – ca şi din observatorii neutri sau dintre adversari – l-au considerat ideologul mişcării. Totuşi, cert lucru, Profesorul nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde. Desigur, nu-l putem limita pe Nae Ionescu la calitatea de ideolog al unei mişcări, fie ea şi naţională, căci Profesorul a influenţat cu mult mai mult şi într-un câmp mult mai larg generaţia sa. De altfel, însuşi stilul său se opunea din răsputeri oricărei înregimentări. Nae Ionescu era un om liber în adevăratul sens al cuvântului; gândirii sale el nu-i punea nici o oprelişte. Această libertate de gândire se reflectă în scrisul său abrupt, limpede şi realist. Ca şi Ion Luca Caragiale, cu care a fost uneori comparat, Nae Ionescu reflecta realitatea nudă. Şi apoi nu putea fi considerat neaparat de dreapta un om care avea idei sociale, care condamna sclavajul şi colonialismul. Este drept totuşi că unele dintre ideile sale îl apropiau de Garda de Fier şi în primul rând ideile anti-democratice. Unele dintre aceste idei au fost expuse în cele patru conferinţe ţinute în faţa legionarilor din lagărul de la Miercurea-Ciuc în luna mai a anului 1938. Conferinţele, ţinute sub titlul "Fenomenul Legionar", au fost publicate în Buletinul Informativ, de uz intern al legionarilor, din anul 1940. În primăvara anului 1940 trecea la cele veşnice Profesorul Nae Ionescu, personalitate controversată, atât în timpul vieţii cât şi după moarte. Profesorul, după cum l-au denumit discipolii săi, rămâne o personalitate marcantă a culturii româneşti. Mai mult decât acţiunile şi gândirea sa politica ceea ce rămâne peren la Nae Ionescu este metoda cursurilor sale şi activitatea sa de publicist, subscrise personalităţii sale debordante şi stilului său original. 
  
Cu alte cuvinte, aşadar, Nae Ionescu s-a născut acum 122 de ani (Brăila, 4 iunie 1890) şi a murit acum 72 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). A fost probabil cel mai influent profesor al României interbelice şi unul dintre marii gazetari ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea Vulcănescu (n. 1904) – prim monograf. Petre Ţuţea (n. 1902) sau Constantin Noica (n. 1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă şi de dreapta, dar mai ales apropierea de legionari (cu precădere în ultimii ani de viaţă) i-au marcat imaginea postumă într-o posteritate dominată violent sau parşiv de ideologiile stângiste (de la comunismul roşu la comunitarismul albastru). Pe cât a fost de adulat de către unii, pe atât a fost de denigrat de către alţii, dar fascinaţia personalităţii lui a rămas mereu vie şi complex provocatoare. În anii din urmă, cercetătoarea Dora Mezdrea i-a alcătuit o monografie monumentală şi i-a editat (singură sau în colaborare) lucrările cele mai însemnate. Contribuţii notabile la editarea şi mediatizarea postcomunistă a lui Nae Ionescu au mai avut Marin Diaconu, Dan Zamfirescu, Ion Papuc, Dan Ciachir, Răzvan Codrescu sau Alexandru Surdu, dar şi nepoata sa, Anca-Irina Ionescu (tarată, din păcate, de oportunismul ideologic de dinainte de anul 1989). Printre detractorii săi cei mai constanţi s-au numărat Z. Ornea, Al. George, L. Volovici, V. Nemoianu sau G. Voicu, dar pe toţi i-a întrecut, atât prin cecitate, cât şi prin virulenţă, insidioasa Marta Petreu. Referitor la acest din urmă caz (care între timp a evoluat spre dimensiuni patologice, cum o arată recenta carte anti-Sebastian: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), reproduc aici un text al meu mai vechi (publicat, ca “drept la replică”, şi în România literară, anul XXVIII, nr. 6/1995, p. 15, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile, apoi introdus, cu mici adaosuri, în vol. Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 97-108), dar care îşi păstrează actualitatea atâta vreme cât detractorii lui Nae Ionescu continuă să se prevaleze de acuzaţiile de plagiat ce i s-au adus (în pofida numeroaselor contra-argumente principiale şi/sau punctuale ce s-au produs între timp, sub semnăturile cele mai diverse). Pe parcursul acestor ani, intenţionez să mai postez pe acest blog şi alte texte despre Nae Ionescu, ale mele sau ale altora, mai vechi sau inedite, ca o reverenţă târzie faţă de marele profesor al celei mai strălucite – dar poate şi mai tragice – generaţii intelectuale din istoria României şi a sud-estului european – potrivit afirmaţiilor făcute de scriitorul Răzvan Codrescu in revista “Rost”- unde a (şi) publicat dealtfel, acest drept la replică. 
  
Despre înţelesul evanghelic al iubirii – o critică iubitoare a lui Nae Ionescu  
  
“Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). şi acelaşi Apostol ne încredinţează mai departe: “... Dumnezeu este iubire şi cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu şi Dumnezeu ramâne întru el “ (4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Iisus Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: “... iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sunt”, zice sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 2); şi conchide: “şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13). Creştinismul reprezintă, înainte de orice altceva, religia teandrică a iubirii (agápe). Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar facem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii creştine; această confuzie este mai răspândită decât s-ar crede şi apare chiar pe la case foarte mari. Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilustru. În al său Curs de Metafizica (urmez ediţia Humanitas din anul 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca “instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, următoarele: că “trăirea” este metoda de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, “funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptam “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: “Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decât maestrul său). Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decât la “o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest strigenta ei logică. Este de ajuns să arăt că premisa de la care porneste este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data aceasta, din capul locului, alăturea de problemă. Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celalalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripţia scripturistică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toata inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). Este destul de curios că Nae Ionescu, cu toate că avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îşi sprijină totuşi pe ea întreaga demonstraţie, amendând tocmai creştinismul! Ne aflăm aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (şi care uneori se face simţită şi-n mediile strict teologice). Se scapă din vedere că Iisus Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică, Iisus Hristos nu face decât să rezume astfel, la cererea tânărului bogat, esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu este rea, dar este imperfectă; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). şi în Legea Nouă iubirea va rămâne poruncă de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34). Prin urmare, măsura iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Iisus Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască.  
  
Drept urmare, întrebarea retoric-insinuantă a lui Nae Ionescu (“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gânditor poate avea perfectă dreptate în raţionamentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism. Desigur, Nae Ionescu rămâne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă, sau de altele de acelasi gen; el îsi poate permite să interpreteze liber ori să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere. Noi nu ne putem permite însă, mai ales când ne punem ferm pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricât de mult l-am admira altminteri (cu alte cuvinte, oricât de “naişti” am fi). Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cât mai mult în “asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Atanasie cel Mare). Iubirea, în înţelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (îndumnezeirii), la antipodul tuturor egoismelor şi “raţionamentelor” noastre.  
  
În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorge (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Iisus Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). Dumnezeu, înţeles ca Agápe, este acel l'Amor che muove il sole e l'altre stelle (“Iubirea ce roteşte sori şi stele”) din finalul poemului dantesc. La nivel uman, “dragostea sagápet este o dispoziţie bună şi afectuoasă a sufletului, datorită căreia el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar este cu neputinţă să ajungă la deprinderea dragostei cel ce este împătimit de ceva din cele pământeşti” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, I, 1; în Filocalia rom., vol. 2, ed. 1947, p. 37).  
  
Dimensiunea creştină (şi chiar ortodoxă) a gândirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundată cu rigoarea teologică. “Teologul”, “filosoful religios” şi “metafizicianul” reprezintă tipuri deosebite de gânditori creştini. Teologul ramâne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcându-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gândului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţându-şi anumite interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, având grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decât să “administreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevarurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe metafizician, acesta îşi proclamă în mod exclusivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi cu măsuri deosebite. Spre exemplu, dacă-l luăm pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost şi nici nu şi-a propus să fie), atunci, pentru anumite afirmaţii, ar trebui să-l declarăm “eretic”; dar aceasta ar însemna să cădem în confuzia dintre teologie şi filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie şi cultură (curentă, din pacate, în lumea laicizată de astăzi).  
  
Despre Ortodoxia asumată, mărturisită şi propovăduită de Nae Ionescu 
  
În altă ordine de idei, în spaţiul culturii şi spiritualităţii româneşti, Nae Ionescu reprezintă fără îndoială un reper ilustru şi antologic. Gândirea lui a putut să influenţeze o întreagă generaţie într-un mod atât de puternic încât apariţia lui în istoria noastră a putut fi catalogată de urmaşii săi drept providenţială. Într-adevăr, el a făcut şi a lăsat moştenire urme adânci, care nu pot fi şterse niciodată, într-o epocă în care era nevoie mai mult ca oricând, pentru salvarea neamului şi a valorilor acestuia, de o minte strălucită, capabilă să înţeleagă mersul vremii şi să moblizeze resursele limitate pentru a nu se pierde nimic din ceea ce am avut şi nici a se irosi talanţii generaţiilor contemporane. Graţie eforturilor sale concretizate într-o întreagă generaţie de adevăraţi români şi creştini, planurile dezintegratoare care au pândit valorile româneşti, au fost zădărnicite şi vor mai fi prin neîntrerupta prezenţă vie a exemplului „Profesorului” şi a recursului permenent la spiritualitatea şi cultura generate de el în tezaurul neamului. Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăieşte şi va trăi în cei care l-au ascultat, l-au iubit şi l-au înţeles.  
  
Cu alte cuvinte, Nae Ionescu şi-a fundamentat întregul sistem filosofic pe adevărurile creştine, propunând un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă. Acest filosof modern, şcolit la universităţile europene şi căruia îi plăcea să surprindă în toate prin avangardismul său, face din teologia ortodoxă răsăriteană, un cadru general pe care se încumetă să fundamenteze o metafizică sistematică, predabilă într-o universitate modernă. Adică alege să abordeaze problematica fundamentală a filosofiei, dintr-o perspectivă inedită, aceea a valorilor creştine. Mai mult decât atât, spre stupefacţia multora şi spre indignarea numeroşilor detractori, nu numai că-şi raportează cursurile de metafizică la problematica creştină, dar face o adevărată apologie a creştinismului printr-o virtuoasă şi mutuală justificare a creştinismului şi deopotrivă a metafizicii sale. În metafizica lui, pe care o descoperim în cursurile ţinute la Universitate: Cursul de filosofie a religiei (1924-1925); Cursul de metafizică: I. Cunoaşterea imediată (1928-1929), II. Cunoaşterea mediată (1929-1930) şi Tratatul de Metafizică (1936-1937), găsim dezbătute temele fundamentale ale gândirii omeneşti. Astfel, Nae Ionescu era interesat despre Dumnezeu, condiţia originară a omului, sfinţenie, metafizică, iubirea ca soluţie metafizică, naţiune, act religios, cunoaştere şi trăire, substanţă, mistică şi magie, metafizică în raport cu religia, moarte, fiinţă şi existenţă, timp, spaţiu, libertate, conştiinţă, Biserica creştină, intelect şi raţiune, ştiinţă, suferinţă, etc. 
  
Observăm astfel în Nae Ionescu preocupările unui teolog. Într-adevăr, dacă prin teolog înţelegem pe tot omul care vorbeşte, în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Vorbind despre „Teologul” Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spune: “Ca teolog, Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică”. Astfel, deşi “doar licenţiat în matematică”, ca teolog, Nae Ionescu nu este purtătorul unui mesaj alogen, în rândul acelora care afirmă superioritatea raţiunii, ci cel care cheamă la redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. Faptul că el abordează consecvent şi aceste teme preponderent teologice, dar mai ales atitudinea sa condescendentă vis-a-vis de filosofia clasică, exclusiv raţionalistă, care nu poate accepta decât ceea ce intră sub incidenţa logicului şi analiticului, l-au recomandat ca fiind un indezirabil în eşicherul universitar bucureştean. Însă Nae Ionescu nici nu a dorit vreodată să intre în rândul celor care afirmă suveranitatea raţiunii, ba din contră, metafizica trebuie să se axeze pe viaţă, spunea el, pe trăire, pentru că ea are prin excelenţă un caracter antropologic. Aceasta trebuie să fie funcţia metafizicii, de a oferi soluţii liniştitoare pentru totalitatea experienţei noastre în legătură cu sensul existenţei noastre şi a tot ceea ce ne înconjoară. În acest sens, metafizica este o încercare soteriologică a celor care nu au reuşit să se mântuiască prin trăirea sfinţeniei.  
  
Astfel, ca teolog, propune imaginea creştinismului metafizic. El afirmă: „nu văd vreun interes al speculaţiei metafizice, în afară de necesitatea aceasta de a ne găsi noi un loc în existenţă”. Iată că Nae Ionescu are atitudinea caracteristică adevăraţilor filosofi (presocraticii, Socrate, Platon), pentru care înţelepciunea trebuia să se transpună într-un mod de viaţă armonic şi echilibrat, mod de viaţă care se găseşte în plenitudinea lui, pe deplin concretizat în Ortodoxie. Fiind ataşat de Ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Este cu adevărat fascinant să vezi cât de mult îl preocupă pe el temele fundamentale ale Ortodoxiei. Toate darurile omului, inclusiv viaţa, sunt considerate de Nae Ionescu, doar nişte calităţi particulare existenţei. El afirmă că, atunci când omul pierde viaţa, nu dispare, căci viaţa e o simplă calitate a omului. Ceea ce este important pentru om, nu sunt aceste calităţi în ele însele, ci doar prevalarea frumoasă şi corectă de ele în existenţă, astfel încât omul să se împlinească, să devină întru fiinţă. Tocmai de aceea, atunci când se cere, când se impune, sacrificiul vieţii este chiar o datorie.  
  
Nae Ionescu, prin ceea ce spune, confirmă adevărurile revelate ale creştinismului dar în acelaşi timp urmăreşte ca valorile ortodoxe româneşti, specificul nostru naţional să fie exploatate la maxim în beneficiul spiritului naţional. Practic, el este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească, deschizând o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze într-o viaţă relativ scurtă şi brăzdată de atâtea lupte, căci într-adevăr, viziunea şi poziţia lui unică la momentul respectiv nu i-au făcut foarte uşoară viaţa între gânditorii vremii, fie ei laici sau clerici. Într-adevăr, „Nae Ionescu s-a ridicat împotriva a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii. El şi-a găsit izvoarele de apă vie, puterea de rezistenţă şi calea spre adevărurile renaşterii în duh, în adâncurile Ortodoxiei, în această ipostază răsăriteană a trăirii şi a rodirii creştinismului, din care a făcut cel dintâi axa cugetării române moderne, chiar dacă nu totdeauna teologul Nae Ionescu s-a putut ridica la înălţimea echivalentă trăirii sale creştine. Dar pe aceasta din urmă el a exprimat-o cu o capacitate de convingere şi contagiune neegalată decât de ceilalţi doi ctitori ai fiinţei noastre creştine: Neagoe Basarab şi Dumitru Stăniloae”, după cum afirmă Dan Zamfirescu în volumul al doilea al lucrării sale Istorie şi cultură. Nae Ionescu defineşte Ortodoxia prin prisma naţionalului afirmând că: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta este Ortodoxia”.  
  
Această definire este de înţeles dacă cunoaştem faptul că ea este plasată în plin secol naţionalist. Idealul României mari, care să cuprindă toţi românii, se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune, iar cea mai mare, cea mai frumoasă şi cea care venea românilor ca o mănuşă, era Ortodoxia, căci, „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate, o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” Pentru el Ortodoxia românească nu este activitatea deliberată a vreunei Biserici în sine, ci „... lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce Ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu Biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc”. Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul, elementul de bază este Ortodoxia şi se tinde spre o „Biserică puternică, curată şi mândră”. De aceea, nu ne mai putem mira de faptul că generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a Ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de vioi, pătrunzător şi fecund ca Nae Ionescu. Deci putem spune că Nae Ionescu este singurul filozof sau metafizician prin excelenţă creştin, pentru care tot ceea ce, istoric, dogmatic, patristic, cultic, reprezintă creştinism ortodox, are o valoare absolută şi este adevăr absolut. Astfel el nu identifică episoadele biblice ca făcând parte dintr-un tezaur mitologic al umanităţii, ci le consideră ca atare, şi le acordă o importanţă primordială, avându-se în vedere rolul şi funcţia lor cheie în înţelegerea sensului şi raţiunii existenţei.  
  
Mai mult decât atât, Nae Ionescu este un adevărat apologet şi mărturisitor al creştinismului răsăritean, exprimându-şi convingerea şi adeziunea creştină public în faţa studenţilor spunând: „Sunt creştin. Eu cred că noi o să înviem odată din morţi, pentru că sunt creştin.”. Pentru generaţiile de studenţi care l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei ţinute de Nae Ionescu au rămas de neuitat. Dacă studenţii nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoştinţe sporit, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai preţios, mai rar şi mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să înveţe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur şi simplu cunoştinţe, ci să mediteze, să trăiască şi să verifice personal problemele. Ori este tocmai dezideratul de astăzi al învăţământului românesc, european sau mondial.  
  
Este din nou momentul să ne întrebăm ce a garantat aderenţa fără precedent pe care Profesorul a avut-o în faţa unei întregi generaţii. Evident că întregul arsenal de calităţi îi explică succesul, dar toate acestea ţin întrucâtva de formă, de ceea ce e exterior şi de fapt, adevăratul ingredient care a făcut să tresalte inima ascultătorilor săi este tocmai această dorinţă nestăvilită de a impune un alt tip de respect pe care toţi ar trebui să îl aibe pentru tradiţia, credinţa, cultura, spiritualitatea românească sau sufletul românesc, un respect bazat nu pe formalism ci pe trăire. Căci, în Răsărit, afirmă Profesorul, “există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în faţa lui Dumnezeu are altă calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legătura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup”. Nae Ionescu a preluat problematica fiinţială din Ortodoxia răsăriteană: „Noi ştim deja până acum că există o relaţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţă obiectivă. Ştim că principial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”. Profesorul consideră că “orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Iisus Hristos, este trăită de oa meni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, consti tuie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oare care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânţă care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Iisus Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătura care a rodit în noi, învăţătură rodită”. 
  
Această trăire este de fapt viaţa interioară a creştinismului ortodox, iar acesta, cum observă Profesorul, nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci „trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre”. Când au fost unii care au căutat să modernizeze biserica strămoşească, Nae Ionescu a atras atenţia că „marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, e că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci e mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.”. Pentru Nae Ionescu, înnoirea nu înseamnă schimbare ci „creştere firească” în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă. 
  
Pentru Nae Ionescu, „Ortodoxia nu poate fi liberă de pecetea naţională, ca un sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membrii unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde”. Observăm astfel că ideile sale nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofiei româneşti. Poate de aceea cele mai importante cursuri pe care le-a ţinut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei.  
  
Totuşi, membrii marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Dumitru Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Faptul că a fost contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice (câteodată poate şi pe drept căci, după cum observă Petre Ţuţea, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”), nu a împiedicat pe nimeni să constate la Nae Ionescu acea înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu şi nici acel puternic ataşament de Ortodoxie, din care, înţelegem acum, şi-a tras de fapt seva vitalităţii sale.  
  
Material documentar întocmit de Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Filosoful şi gânditorul creştin Nae Ionescu – între mărturisirea spiritual autentică şi propovăduirea culturală ireproşabilă - P. I... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 541, Anul II, 24 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!