Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   



FERICIRE vs. NEFERICIRE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Nefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” – Voltaire 
  
Fericirea este starea de mulţumire a sufletului, definită ca sens şi scop al vieţii; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferinţă. Fericirea trebuie înţeleasă ca o răsplată a unei activităţi, făcută cu un scop nobil şi având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a văzut nenorocirile oamenilor şi posibilităţile înălţării lor şi a rostit o predică pe Muntele Fericirilor, care îşi păstrează puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiţi pe toţi aceia care primesc lumina în viaţa lor, adică săvârşesc fapte bune şi drepte. 
  
Fericirea nu constă în satisfacţie, în joc sau în glumă. Ar fi de neconceput ca viaţa noastră să fie un joc, o glumă, iar osteneala şi suferinţa vieţii să aibă ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreaţie, de joc, fiindcă nu putem lucra în continuu, dar recreaţia nu poate fi un scop şi nu trebuie să devină obişnuinţă. De aceea, viaţa fericită pare a fi o viaţă conformă virtuţii, însemnând o viaţă de muncă serioasă. În „Banchetul şi alte dialoguri” – se spune că Platon a văzut pe cineva jucând zaruri şi l-a certat. Persoana dezvinovăţindu-se, i-a spus că joacă pe nimica toată. Platon i-a replicat: „Dar obişnuinţa nu-i o nimica toată”. 
  
Eu cred că fericirea umblă ca un înger printre noi, alegându-şi un timp şi un spaţiu în care să-şi poată întinde aripile pentru a se odihni. Intră sub aripile sale numai cei ce se străduiesc. Şi mai cred că numai cel care a simţit o mare nefericire poate căuta persuasiv şi poate aprecia mai mult căldura aripilor fericirii, intensitatea adevărată a clipelor. Fericirea nu poate fi atinsă fără iubire şi avem nevoie de fericire!  
  
Vieţile ne sunt diferite, dar ele pot fi oarecum etajate – vieţi simple, mai puţin simple, mai complexe etc., cu grade corespunzătoare de fericire. Pentru un om simplu viaţa se rezumă doar la câteva pretenţii. Dacă omul stă în expectativă aşteptând să i le ofere viaţa, va fi nefericit. Dacă va lupta pentru acele pretenţii şi dacă le va obţine, va fi fericit. Omul a cărui viaţă este mai complexă, are pretenţii mai mari; dacă luptă pentru ele şi le obţine, va fi fericit, iar dacă ele solicită eforturi care depăşesc putinţa omului, nu va putea atinge fericirea şi se va considera, la rându-i, un om nefericit. Scriitorul şi filozoful indian Rabindranath Tagore (1861-1941) spunea, cu privire la aceasta, că „este foarte simplu să fii fericit, dar este foarte greu să fii simplu”.  
  
În crosul nostru după fericire avem nevoie de curaj. În exces, până la uitarea de sine, curajul poate duce la nefiinţă, spunea filozoful german Arthur Schopenhauer. Deci, în viaţă, pe lângă curaj, avem nevoie şi de prudenţă, iar „o prudenţă exagerată înseamnă laşitate”. 
  
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, despre care jurnalistul elveţian Francois Bondy spunea că a fost de o „sinceritate şi luciditate frapantă”, considera că „viaţa este suportabilă numai pentru că nu mergem până la capăt”. Gândea că prin moarte suntem absolviţi de alte feţe ale nefericirii şi murim sperând în fericire ... Mi-a plăcut comentariul gânditorului Constantin Noica pe care l-a făcut personajului din Zorba grecul, un film despre inadaptare umană, despre semnificaţiile vieţii: „Zorba ştie să se desprindă încântător de toate, dar nu ştie în ce să se prindă, aşa cum nu ştie că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea frânt de oboseală, la capătul dansului. Şi va exclama: «voiam să uit ceva!» În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci e de luat în braţe”. Este o lecţie pentru cei descurajaţi. 
  
Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) a vorbit despre condiţiile naturale ale oamenilor, referindu-se la fericire – nefericire, precum şi despre treapta ei cea mai de jos - mizeria. Remarca lui era că natura a făcut oamenii, în ansamblu desigur, egali cu privire la facultăţile corpului şi ale minţii. Exemplifica prin faptul că un om slab poate învinge sau poate chiar să omoare pe cel puternic, fie printr-o uneltire secretă, fie printr-o unire cu alţii care sunt în acelaşi pericol ca şi el. În ceea ce priveşte facultăţile mintale considera că există o dibăcie a cuvintelor – dar şi a faptelor, cred! - pe care puţini oameni o au şi o folosesc şi cu care pot fi ademeniţi ceilalţi. Oricum, el pornea de la această egalitate a oamenilor care poate determina egalitatea în atingerea ţelurilor noastre. Prin urmare, dacă doi oameni doresc acelaşi lucru, de care nu se pot bucura amândoi, devin duşmani, unul încearcă să distrugă pe celălalt sau să-l subjuge. Neîncrederea unuia faţă de celălalt creşte şi pune în acţiune forţa sau înşelăciunea pentru a stăpâni cât poate, până apare o altă forţă care îl pune pe acesta în primejdie. Şi aşa mai departe.  
  
În natura omului găsim trei cauze principale de conflict: mai întâi concurenţa, în al doilea rând neîncrederea, în al treilea rând, gloria. Prima face pe om să dea năvală pentru câştig, a doua pentru siguranţă, a treia, pentru reputaţie. Fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-1827) constata, ne spune Petre Ţuţea, prezenţa legii efortului minim în procesele naturale, deci a unei ordini raţionale universale, Nietsche fiind de altă părere şi anume că „totul este haos ... ”, în sensul „lipsei ordinei, armoniei, înţelepciunii şi frumuseţii”. Nietzsche, cel care dorea o lume fără nici o sancţiune divină, un om superior cu „voinţă de putere”. Îi era teamă probabil de pedeapsă, simţea că nu o va putea suporta, fiind prea slab, toată viaţa fiind un om bolnav.  
  
N-ar trebui să uităm, însă, că mai presus de toate lucrurile se află Divinitatea şi legea ei este legea Binelui, că am fost creaţi pentru a fi fericiţi şi pentru a lupta la înlăturarea dezordinii, haosul ivit, prostiei şi urâtului.  
  
Despre violenţă am mai scris. Unii spun că este răutatea genetică care trebuie stăpânită prin voinţă şi prin educaţie. Se pare că în acest secol în care am intrat, oamenii grăbiţi, obsedaţi de prea rapida trecere a timpului, nu mai vor să ţină cont nici de voinţă – cea care poate regla comportamentul verbal sau fizic -, nici de echilibrul necesar, nici de calm, pentru a se comporta demn, să ajungă la linişte şi să cunoască fericirea. Fericirea este ca trupul unei zeiţe, unii crezând că nu poate fi cuprins. Dar îl putem atinge şi ca să-l putem atinge, trebuie să vrem să ajungem la ea, nu s-o distrugem, ci s-o venerăm. 
  
Observăm cum o stare de conflict permanent, de agresivitate s-a instalat în lume. Şi nu de acum, ci mai demult, dar amplificată astăzi şi practicată fără limite, ca şi cum ar fi un drept dobândit al libertăţii. Se doreşte a se urma diplomaţia lui Machiavelli, admiţând folosirea oricăror mijloace în viaţa noastră, în politică, pentru atingerea scopului propus, precum vicleşugul, minciuna, lipsa de scrupule, sforăria, trădarea, coruperea etc. Iscusinţa ne-a determinat să mai adăugăm şi alte mijloace, tot machiavelice, gândurile noastre legate de rău, ură, orgoliu, care duc toate la nefericirea omului. Şi istoria îşi scrie în acest mod paginile ... Cine face istoria? Oamenii mari – conducătorii - sau masele de oameni care acordă încredere unor personalităţi pentru a le expune interesele? Eseistul, filozoful român Petre Ţuţea afirma că „masele pot fi înşelate în istorie”. Dar, zic, mare păcat pentru cei care săvârşesc o astfel fărădelege! 
  
Violenţa se poate amplifica precum undele unei pietre aruncate în apă, în familie, în societate şi poate duce chiar la război. Am cunoscut acest aspect al violenţei în anii nu foarte îndepărtaţi ai confruntărilor şi atrocităţilor mondiale din secolul trecut, cât şi în ideologiile regimurilor extremiste totalitare care au promovat cu fervoare lupta omului contra omului şi implicit contra lui Dumnezeu. În asemenea condiţii nu există loc pentru sârguinţă, timp pentru a ne concentra asupra unui scop nobil, ci este o continuă teamă şi pericol de moarte. Noţiunile de dreptate şi nedreptate, justiţie şi injustiţie nu-şi găsesc locul şi forma potrivită, sunt complet distorsionate.  
  
Soluţia pentru a ne priva de violenţă, cred că poate fi numai întoarcerea feţei către înţelepciune, blândeţe şi iubire. Aceste nobile simţiri sunt opuse violenţei, prostiei, urii. Refuz să cred că sărăcia poate scuza formele violenţei. Obezitatea violenţei este alarmantă! Sărăcia poate motiva nemulţumirea, nefericirea, dar nu poate scuza actul violenţei. Nu cred, că bunăstarea contează în primul rând, ci stăpânirea de sine, educaţia, civilizaţia, respectul faţă de tine însuţi şi faţă de cel de lângă tine. De asemenea, după umila mea părere, nu este suficientă analiza şi recunoaşterea acestei boli a societăţii, poate chiar a fiecăruia dintre noi, ci, şi luarea de atitudine, atât personală cât şi colectivă. Aşa este în viaţă! Orice luptă începută are cruzimea ei. Omul care nu respectă legile şi nu ţine seamă de bunul simţ, nu trebuie pedepsit? Un conducător şi un regim totalitar care îşi ucide proprii fii, foloseşte arme de distrugere în masă, nu trebuie pedepsit? Alegerea pedepsei ţine de strategia folosită cu inteligenţă. Războaiele mari ale vieţii noastre, dar şi ale popoarelor, au fost câştigate cu inteligenţă şi prezenţă de spirit în momentele cheie ale luptei. Strategia trebuie să conţină şi perspectiva, acea artă de a privi dincolo de luptă, de a intui dacă vei putea atinge scopul pe care l-ai avut în vedere la pornirea luptei. 
  
O victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încă la unii oameni, un îndemn pentru respectarea regulilor de convieţuire socială, ar fi de dorit şi ne-ar face fericiţi. Ar trebui să încercăm să fim mai buni, lipsiţi de orgoliu, mai iubitori unii faţă de ceilalţi, conştientizând scurtimea şi valoarea acestei vieţi. Ar trebui ... Şi totuşi, cu toate derapările, se pare că balanţa tinde, cu timpul să se menţină într-o oarecare stare de echilibru. Un economist britanic şi filozof al fericirii a consemnat că „în medie, oamenii nu sunt mai fericiţi în ziua de astăzi decât erau, de exemplu, cu 50 de ani în urmă”. Am putea spune că, în acest moment, nefericirea îşi arată din nou chipul, depresia crescând în ultimele decenii, în special în rândul tinerilor. Emoţia, satisfacţia pe care ar trebui să o provoace starea de fericire, parcă nu mai este trăită la intensitatea de odinioară, ca şi cum hotarul dintre fericire şi nefericire s-ar fi îngustat.  
  
Unii oameni doresc pacea, le este frică de moarte, îşi doresc o viaţă liniştită şi speră a fi fericiţi. Raţiunea le sugerează elementele favorabile păcii, oamenii ajungând de multe ori la înţelegere. Astfel, negocierile diplomaţiei sunt întotdeauna preferabile războiului. Dar, să amintim spusele filozofului german G.W.F. Hegel, reprezentantul idealismului în filozofia secolului al XIX-lea, despre „şiretenia raţiunii” - sofism caracteristic epocii în care trăim acum şi care nu trebuie neglijat. Negocierile îndelungate s-au dovedit în nenumărate rânduri a fi un câştig de timp pentru una dintre părţi şi pierdere pentru alta. Rareori ele au dus la echilibrul mult dorit. 
  
Orice om trebuie să caute pacea atât timp cât are speranţa de a o obţine şi când nu o poate obţine, din multe complicate cauze, să caute să folosească toate avantajele războiului, pentru ca în final, războiul să-şi definească utilitatea, să ducă paşii spre armonie, spre lumină. Războiul este mereu justificat ca mijloc de reinstaurare a păcii, existând riscul ca el să se poată prelungi, iar distrugerile pot să nu mai justifice scopul. Sunt unii care consideră justificarea războiului ca readucător al înţelegerii şi păcii fiind făţărnicie, alţii – o formă de utopie. Cu alte cuvinte, dreptul de a acţiona războinic se poate obţine, dar cât de drept este acel război, este a cugeta. Războiul ar putea fi justificat în măsura în care ar evita o catastrofă globală, fiindcă, violenţa atrage o foarte mare violenţă, punând în pericol întreaga planetă. Amintesc răspunsul lui Einstein la întrebarea cum va fi al treilea război mondial: „Nu ştiu cum va fi al treilea război mondial, dar în al patrulea, sigur, lumea se va lupta cu beţele!”  
  
Şi închei cu înţeleptele cuvinte: „dacă ideile sunt chemate să explice fără să convingă, miturile sunt chemate să convingă fără să explice”, mitul, considerat a fi, de scriitorul, istoric al religiilor Mircea Eliade, „expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare”.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FERICIRE vs. NEFERICIRE / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 998, Anul III, 24 septembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!