Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 328 din 24 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

FERESTRE ÎN CONŞTIINŢA VEACULUI - RECENZIE LA VOLUMUL:
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FERESTRE ÎN CONŞTIINŢA VEACULUI 
  
Jianu Liviu-Florian, Poveşti muritoare, Editura Semănătorul, iulie 2011  
  
Universul acestui inepuizabil poet, scriitor şi publicist se deschide spre azur, de la zenitul cunoaşterii primelor elemente existente-n natură, până la nadirul iubirii de Dumnezeu, Atoatecreator, cu o generozitate şi temeinică rodire, prefăcute în fructe de Lumină. Sintagma din titlu este, desigur, o capcană, pentru că, poveştile sunt de obicei, nemuritoare. Ele străbat erele, spaţiile şi ajung, acolo unde omul, îndeobşte, nu ajunge cu pasul. Nu în zadar se spune: pe aripi de poveste. Poveştile sunt, fără doar şi poate, aidoma cailor înaripaţi care te duc “ca vântul şi ca gândul” – cu cel mai vechi vehicul care a existat vreodată, dar şi cel mai rapid: închipuirea. 
  
De când lumea se ştie că românul face haz din orice, ba chiar face şi haz de necaz. Simţul umorului, moştenit de la Nenea Iancu, de la vestitul Alecsandri, apoi, cu descendenţii lor: Tudor Muşatescu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Dumitru Popescu, Dumitru Udrea, Valentin Silvestru, Florin Vasiliu şi mulţi alţii, demonstrează din plin, calitatea românului de umorist nativ, ca să nu mai vorbim despre snoavele populare ori Povestea Vorbei moştenită de la Anton Pann. 
  
Însă în volumul de faţă, titlul “poveşti” este peiorativ. Este vorba de poveştile trăite de oameni adevăraţi, poveşti cu care ne confruntăm zi de zi şi mai ales, de cele care circulă oral şi atunci când le auzi, eşti tentat să spui, la rândul tău: “Ei, poveşti!” Cu toate acestea, morala, sau pilda lor îţi rămâne întipărită pe meninge şi-ţi aduci aminte de ele, la timp cuvenit, când realitatea însăşi îţi oferă prilejul de a te confrunta cu aceleaşi situaţii. În acest sens, autorul este un fel de degustător la masa împăratului, sau a oficialităţilor. Îşi ia asupra sa rolul de a servi primul din bucate şi din vin, cu riscurile de rigoare. Şi noi, aşteptăm cuminţi să vedem dacă moare pisica, după care, ne încumetăm să ne înfruptăm din delicioasele bucate. El este cel care scoate castanele din foc, cu mâinile goale. Şi tot el stinge jarul. Ori îl aprinde. E de ajuns o scânteie cât de mică.  
  
Să purcedem, aşadar, pe aripile închipuirii, şi să adăstăm, conduşi de mână de povestitor, ca să aflăm, unele din cele mai frumoase “Poveşti muritoare” aflate pe la noi. 
  
“Povestea pomenirii lui Dumnezeu” este o satiră usturătoare la adresa acelor calici bogaţi, locuitori în Calicia, care nu se îndură să facă o pomenire lui Dumnezeu, cu “o pâine, o sticlă de vin, una de ulei, şi o lumânare!” – deşi, toţi sunt “în consilii de administraţie, slujbaşi ori directori bancari, manageri, comercianţi şi negustori, politicieni, notari, avocaţi, magistraţi, angrosişti, ori, pur si simplu, oameni de sute, ori mii, de euro pe lună, salar!” Dar cu toţii, după expresia autorului, “calici întru pomenirea lui Dumnezeu”. 
  
Ironia autorului atinge apogeul când se întreabă, cu totul justificat:  
  
“O, încercarea încercarilor! Ce oameni să aibă în Calicia asemenea averi, încât să dea din ele, un firfiric, măcar!? Cine să îşi ofere asemenea divine plăceri, serafimice desfătări, heruvimice încântări, încât să plătească a suta parte dintr-o uncie de aur, pentru pomenirea lui Dumnezeu!? Cine să îndatoreze Bunătatea Dumnezeiască, cu recunoştinţa omenească? Căci toţi bogaţii Caliciei erau neşte calici, sadea!” 
  
Locuitorii Caliciei zugrăviţi mai sus, după ranguri şi clase, erau primii care se plângeau de toate nevoinţele din lume. 
  
Este un procedeu stilistic cunoscut, ca lucrurile să se întâmple exact invers, decât le expune autorul. Tuşa ironică groasă folosită este pentru a se înţelege prin contrast, grozăvia. Povestitotul este un fin analist al societăţii şi nu scapă nici un prilej pentru a-şi ironiza, în sens moralizator, personajele înrobite de păcate şi vicii, spre a le trezi şi îndrepta. Ori măcar de a atrage atenţia. 
  
Nota fină de umor vine de asemenea, în ajutor. Autorul foloseşte şi un limbaj specific poveştii, înţesat cu arhaisme, regionalisme, vorbe din popor, în nici un caz limbajul elevat de la catedră. 
  
Onomastica personajelor este foarte sugestivă. 
  
Eu nu ştiu dacă, prin ironia şi sarcasmul folosite de autor, se vor îndrepta lucrurile grave din această ţară. E dificil şi sunt atâtea nedreptăţi sociale şi atâtea abuzuri, că te apucă disperarea numai dacă te gândeşti, dar să le trăieşti. Însă ştiu un lucru: Semnalul a fost tras, alarma a început să zbârnâie, să sune îndelung. Poate se va găsi o ureche să o audă, în ţara orbilor surdo-muţi!!! 
  
Cu toate acestea, efortul autorului este onorabil. Nu, nu sunt toţi nesimţitori la durerile veacului şi dacă nu se protestează îndeajuns, este pentru că românul, precum animalul de povară, s-a învăţat să rabde asuprirea stăpânului, ba chiar şi biciul şi scorpionul. El încovoaie spinarea şi parcă spune: mai dă, mai dă! Încă se mai poate! Până-ntr-o zi, vorba lui Coşbuc, când: “Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa, nici în mormânt”. 
  
Prin intermediul poveştilor, autorul dezvăluie adevăruri copleşitoare, dezastruoase, la limita existenţei, cu care omul de rând, în persoana dervişului, numit nu întâmplător, Drojdie, se confruntă în aşa-zisa societate de consum, acaparată de o mână de oameni, în detrimentul câtorva zeci de milioane. În aceeaşi poveste, până şi îngerii sunt balaoacheşi şi au un limbaj trivial, cu expresii stereotipice vieţii de gang. 
  
Situaţia dezastruoasă a spitalelor este evidentă şi orice om de bun simţ se cruceşte, pe bună dreptate, cum mai rezistă sistemul sanitar, în condiţiile în care, bolnavilor li se alocă zilnic hrană în valoare de 3 lei, preţul a trei pâini. 
  
Povestea are, desigur şi morală. În ziua pomenirii lui Dumnezeu, zi în care Drojdie s-a străduit să facă milostenie “din mila bolnavilor”, el se ridică la ceruri de fericire că a văzut bogat sătul: 
  
“La pomană, Drojdie avea o lumină aurie pe faţă. S-a închinat la toate icoanele, şi a privit cum bogatul staff al Caliciei cioflăie şi molfăie pâinea, vinul şi uleiul, ba chiar şi lumânarea. Seara, când îngrijitoarea Bisericii a dat să închidă, a zărit, în genunchi, în faţa icoanei Sfintei Paraschiva, un om cu o aură galbenă deasupra capului. A strigat la el. Nimic. A dat să îl ridice. Era ţeapăn. Drojdie era mort. Murise de fericirea celor văzute, trăite, şi simţite, la pomana lui Dumnezeu. Că văzuse bogat sătul”. 
  
Următoarea poveste, “Să stea doi pe un loc!” (sau Îndreptometrul) se petrece tot în ţara Caliciei şi are ca subiect lumea justiţiei şi ca personaj, “un judecător nici mare, nici mic, pre numele lui Ilie”. Ironia e atât de virulentă încât nu-ţi poţi ascunde un surâs amar, dacă nu cumva unul sarcastic, la citirea poveştii. Aluzie directă la starea justiţiei care, numai dreaptă nu e. Fiindcă toţi oamenii din Calicia îndrăgeau Justiţia, toţi voiau să se facă judecători. 
  
“La angajare, exista o singură restricţie: toţi magistraţii să fie drepţi. Fapt pentru care candidaţii erau măsuraţi cu rigla şi dreptarul. Ba, chiar cu îndreptometrul. Cum dreptate perfectă, totuşi, nu exista, se făcea că unii candidaţi reuşeau la examen, alţii, nu. Motiv pentru care cetăţenii Caliciei se împărţeau în două categorii: judecători – majoritari, şi judecaţi – într-o proporţie infimă”. 
  
Autorul este un fin observator al realităţilor zilei, el nu scapă nimic şi subiecte, har Domnului! Pe toate drumurile şi în toate încăperile, ba şi în cer, pe apă şi pe pământ. Important este să le VEZI. Să le SIMŢI. Se ştie că scriitorul are alţi senzori de percepţie a realităţii, el aude ceea ce noi nu auzim, îndeobşte, el vede, ceea ce noi nu vedem, nici cu dioptrii forte, el simte chiar şi atunci când nu se întâmplă nimic, cu o iminenţă de vizionar.  
  
Înfierând defectele lăcomiei, oportunismului, setei de putere, avariţiei, abuzurilor de tot felul, autorul speră ca toate acestea, într-o zi vor sfârşi şi viaţa îşi va găsi cale pe făgaşul normal, într-o perioadă tulbure de tranziţie interminabilă în care se întâmplă, fel de fel de minuni, chiar dacă nu cele ale Sfântului Sisoe! 
  
Fără doar şi poate că vicii şi păcate au existat, de când omul a părăsit Paradisul, ele însă, au proliferat peste măsură, încât, nu se mai vede gramul de aur din oceanul de nisip. 
  
Prototipul femeii descurcăreţe, Pelina de la Manglavit este cea care “se învârte”, se pricepe în afaceri, în comerţ şi, îndeobşte îşi creează un sistem de relaţii din care trage profit şi de pe urma cărora, îşi aranjează copiii în servicii convenabile. 
  
Numele personajelor sunt alese cu grijă şi ele reflectă principala trăsătură de caracter a lor: Nimenescu, Drojdie, Surcica, Pelina, caporalul Gătej, domnul Orhideu, Ber-Căciulă Împărat; Doamna care Ninge, Doi Ioni; Boroboc bin Sărăntoc; Nodia, Goguţa, Luminiţa de la capătul drumului, Trei Atingeri, Cizmă, căprarul Caliciei. 
  
Soluţia găsită, ca doi judecători să împartă un scaun pentru a acoperi lipsa de posturi libere, naşte, în mod legitim întrebarea: “Dacă toţi judecătorii acestei Lumi nu pot împărţi un singur scaun, cum pot împărţi o singură dreptate?“ 
  
Despre un om drept, cum a fost Alexandru Firescu, autorul scrie fără urmă de sarcasm, o evocare emoţionantă a unei persoane care a dăruit cu generozitate Lumină în jurul său: “Timp de o jumătate de veac, Domnul Firescu Alaxandru a fost, cu pălăria sa de rabin, cu umerii aplecaţi sub jugul literelor, cu sfiala şi blândeţea unui călugăr, un copist al sufletelor, un grămătic al cuvântului scris, şi vorbit, la Cancelaria Domnească a Artei. Un elegant şi rafinat critic de istorie şi artă, care se ascundea, cu modestie, sub o puzderie de pseudonime, în paginile publicaţiilor. 
  
Câtor ucenici ai Cuvântului nu le-a aurit leagănele! Câtor torţe ale Muzelor nu le-a vegheat arderea! Câtor candele ale destinelor nu le-a şters, cu buricele degetelor împreunate la scris, ca într-o mută rugăciune, lacrima! 
  
Erudit şi carturar? Înger păzitor al Mitropoliei Olteniei, care s-a sfiit să îi trimită o floare la Timişoara, la îngropăciune? Domnul Firescu Alexandru a fost creştinul care nu dăruia. Se dăruia”. (Alexandru Firescu). 
  
Povestirea “Nu îmi aduc aminte numele” îl are ca protagonist pe actorul păpuşar Ionescu – autorul îi aduce un elogiu pentru munca lui de o viaţă, în slujba copiilor, copii care au crescut mari, generaţii după generaţii, dar nimeni nu-şi aduce aminte de actorul care le-a înveselit copilăria şi care acum, la pensie, stă cuminte pe o bancă privind maşinile care se răsfiră prin faţa lui, înecat în văluri întregi de aduceri aminte. Autorul adaugă la final că ar trebui ridicat un monument în amintirea lui, a acelui actor anonim, cinstit şi corect care şi-a dedicat viaţa teatrului, “un monument fabulos: Monumentul Uitării. Pe care scrie un singur nume. Nu îmi aduc aminte numele”. 
  
Este o tragică ironie a sorţii ca numele unui actor, care a fluturat pe buzele tuturor, o viaţă întreagă, să cadă în uitare, astfel ca nimeni să nu-şi mai aducă aminte de el. 
  
Autorul inventează nu numai situaţii ilare în poveştile sale, dar şi expresii care stârnesc zâmbetul şi chiar râsul: “azilul de încuiaţi”; “fereastra cu gratii la piticele speranţe”; “bătea o perdea vântul pe loc”; “orbul oului”; “Era Efracţiei Universale, a Dispozitivului de Alarmare, A Cheii, a Lacătului Confidenţial, a Gratiilor şi Zăbrelei”; “Liga pentru Apărarea Ochelarilor de Cal”; ş.a.  
  
Unele situaţii par de-a dreptul absurde. Dar şi absurdul este un procedeu literar foarte cultivat. 
  
De asemenea, autorul cultivă paradoxul literar. Ex. “În Noua Eră, se cumpără totul Nou. Chiar şi greşelile vechi”. 
  
Unele scrieri sunt un fel de eseuri spirituale, cum e cea numită “Pilda iaurtului”. Din ea răzbate sinceritatea şi o serie de învăţături gratuite. O confesiune. O strigare. O şoaptă. O punere înainte ca la masa de jertfă din Templu. Titlul sau chiar subiectul sunt pretexte pentru confesiuni. În ele-şi exprimă crezul artistic şi crezul creştin. “Şi aceste scrieri se scriu cu sufletul, şi se scriu cu viaţa. Biblia este o carte scrisă cu vieţi. Cu suflete. Voi spuneţi: literatură. Întâi s-a trăit. Apoi s-a scris. Şi, nu vă îndoiţi de asta, a mai fost şi este cineva pe fir. Şi va fi până la capătul capătului.”Căci pământurile şi cerurile vor pieri, dar numele Meu va rămâne”. Slăveşte, suflete al meu, pe Domnul”. 
  
Personajele sunt bine conturate iar subiectele sunt plasate în cadrul lejer, în plaja întinsă în preajma oceanului, în adierea brizei şi în aşteptarea refluxului. 
  
O altă satiră virulentă la adresa societăţii este “Aproapele nostru, Armaghedonul” – un pamflet unde întâlnim prototipul insului anonim de azi, încadrat perfect în rama societăţii: “Boboroc bin Sărăntoc ajunsese un cetăţean universal. Fără să ştie. Fără să vrea. El nu consuma nimic. Nu avea nevoi. Nu se plângea de nimic. Ştia tot, dar nu spunea nimic. Spunea tot, fără să ştie nimic. Reprezenta valoarea supremă în univers. Şi reprezenta un nimic.  
  
Imensa lui calitate – de a trece prin apocalipse în mod repetat, ba, mai mult, de a asista la apocalipse în mod inconştient şi naiv, nativ, chiar, a fost remarcată. Astfel, Boboroc bin Sărăntoc a devenit o valoare.  
  
Ca un omagiu adus acestei valori, în Calicia moneda naţională a devenit Sărăntocul. Ea avea imprimată chipul lui Boboroc, fotografiat gol, pe burta goală, la Polul Nord, purtând ca făclie o lamură olimpică de smochin, fără fructe, simbol plin de umanism al deplinei calicii în calicianism”. 
  
Volumul are în componenţa lui şi câteva cronici cum e cea de la spectacolul Naţionalului Craiovean “D-ale Carnavalului”, în regia lui Mircea Cornişteanu, ori cea la spectacolul „Alice nu ştie să moară” al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova de Gheorghe Truţă după “Jurnalul” lui Alice Voinescu în regia aceluiaşi Mircea Cornişteanu. 
  
Un portret al profesoarei de limba română, foarte grăitor ne duce cu gândul la dascălii noştri care ne-au insuflat dragostea pentru citit, pentru analiză, pentru scris. Dacă fiecare dascăl s-ar întreba câţi elevi îi datorează reuşita în literatură, ar reieşi o statistică uluitoare. 
  
Portetizarea făcută de Jianu Liviu-Florian dăscăliţei sale de Poezie este cu totul emoţionantă. Autorul o numeşte cu dragoste: învăţătoarea de limba română, cea care, poate mai scrie încă scrisori pe care nu le citeşte nimeni. Scrisori către Bunul Dumnezeu. Între dragostea insuflată elevilor pentru literatură şi anonimatul în care-şi duce, poate, existenţa, autorul vede soarta profesorilor de astăzi:  
  
“Nu este invitată. Este remunerată pentru absenţa ei? Nicidecum. Face înţeleaptă reclamă, sau mai bine zis, apel la solidaritate şi toleranţă, în jurul vreunui produs al sufletului, al culturii, şi nu al civilizaţiei, în lumea media? Nu este nici chemată, nici răsplătită, cu un simbolic mulţumesc. Nu există destul mărunţiş, nici destul timp, pentru ea. Sună telefonul? Nu sună telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele oamenilor mari de astăzi, şi piticilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu să trimiţi o floare pe lumea cealaltă. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goală, ca şi singurătatea care o înconjoară. Cine îşi mai aduce aminte de ea? Cât de scumpă a ajuns memoria în ziua de azi!” 
  
Textul este edificator şi universal valabil.  
  
Un regret mustrător de sine se prelinge din cuvinte:  
  
“Şi ajungând oameni cosmici, învăţăm alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatră. Şi ajungem la limba de lacrimă”. 
  
Ar trebui, măcar o dată pe an, de ziua dascălilor, să fie amintiţi, comemoraţi, evocaţi. Ar trebui ...  
  
Jianu Liviu-Florian aduce râul în matcă:  
  
“Dacă a plecat, a plecat, nu ca să se odihnească. O să zâmbiţi. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecărui elev. Citeşte, dar nu mai corectează. Adună în fiecare zi, cuvintele frumoase şi faptele bune. Şi compune. În sfârşit, compune. Prima ei compunere liberă în limba română creştină.  
  
Nu am citit-o, încă. Ştiu doar că ea începe simplu: “La început au fost iubirea, părinţii, bunicii şi copilăria.” Ceva mai bun nu vom găsi vreodată, oricât vom căuta pretutindeni, şi întotdeauna...” (Profesoara de limba română). 
  
Ceea ce se remarcă la acest autor este uşurinţa de a scrie. Scrisul său nu cunoaşte travaliul naşterii. El apare pur şi simplu şi-i simţi bătaia din aripi, aşa cum ai simţi apropierea îngerului. Fără gălăgie. Pur şi simplu. Esenţă de cuvinte. Esenţă de spirit.  
  
“Sfântul Mirică Străinul” este un prilej de a-l evoca pe legendarul Petrache de la Manglavit şi lumea satului, unde Dumnezeu a binevoit să pogoare în chip de Moş şi să-i dezlege limba ciobanului. 
  
Petrache Lupu – efigia ţăranului credincios, cu picioare desculţe, care credeau cu tărie în Dumnezeu: 
  
“Erau mulţi desculţi în Manglavit pe vremea copilăriei mele. Semănau oamenii mai mult cu Dumnezeu. Erau mai tari. Mai săritori. Mai primitori. Mai cu inima mare. Garduri, ce şi ce. Fântâni în curţi, nu aveau mulţi. Când făcea unul o fântână, se bucura şi bea o uliţă întreagă. Parcă se năştea un copil, când dădeau cu ochii de apă“. 
  
Un povestitor care istoriseşte frumos despre locurile copilăriei are darul de a-i trezi cititorului dorinţa de a fi călcat şi el acele meleaguri şi de a fi trăit alături de eroii cărţii. Şi într-aceasta constă adevărata valoare a unei cărţi: în puterea de transpunere. 
  
Jianu Liviu-Florian, cu o pană fermecată, zugrăveşte în toate nuanţele, localităţile de baştină şi oamenii printre care a trăit în copilărie şi tinereţe, făcându-ţi-i familiari, de îndată ce te cufunzi în lectură. 
  
Arta descrierii se îmbină în chip fericit cu arta portretizării. Chipul bunicului este culmea iscusinţei scriitoriceşti:  
  
„Avea pătulul plin de amintiri aruncate de alţii în ţărână. Ce aruncau nepreţuitorii, aduna bunicul acasă. Lucrurile astea toate îi treceau prin ochi, prin minte, prin mână, le cumpănea de întrebuinţare, le legăna în braţe până acasă şi le anina în perete cu sfială. Sfântul Mirică Străinul adună din generaţie în generaţie: pământ, prăvălie la stradă, vie, grădină, dale, seră proiectată nopţi întregi cu ochii pironiţi în tavan şi după-amieze cu facultatea de artă şi creionul în mână, odaie de intrare cu efect de cruce piramidal, sistem de irigaţie în casă şi o rachetă de inox care nu va pleca niciodată, dar niciodată de pe pământ, ci se va umple cuminte cu apă şi va boteza, picătură cu picătură, un popor de plante, unul de legume, când mâinile Sfântului, prea bătrâne, vor trece în palmele Cerinei şi Armonei, căreia Sfântul şi Buna lui Lumânare le-au dat leagăn”. 
  
Portetul tatălui este realizat în paralel cu cel al mitropolitului Nestor în proza: “O lumânare de Paşti”. 
  
Descrierea unei liturghii într-o biserică este remarcabilă: “Privesc în stânga şi nu am nici-o îndoială. Oştenii aceştia ai Domnului, măicuţele tinere, în negru, luptă bine. Numai piele şi strană. Şi faţa albă. În dreapta, puţina lume bătrână, femei cu basmale, şi bătrâni în sărăcie, cu paftale de înţelepciune. Nu au strălucire. Nu au formă. Nu au imagine. Au doar închinare şi rugăciune. Şi să nu credeţi că nu urcă în mine o lacrimă mare cât o concluzie: vai de mine. Căci nu ştiu să vă arăt ce lacrimă şi ce ură este în mine. Şi dacă – lacrima şi ura care mă îneacă – ajunge prin duh până acolo unde voi ştiţi bine, acolo unde nu există dacă, omule, mai bine pleacă din tine. Şi fără sine, caligrafiază-ţi viaţa în fiecare faptă pentru care nu ceri nici mângâiere, nici plată. Căci plată ai de la cine. Şi viaţa ţi-a fost plată.  
  
Stau cu faţa spre altar cu miros de moarte în nări.. Şi înţeleg de ce plânge femeia care mă îndeamnă să stau cu faţa spre Dumnezeu. Dar eu nu am citit demult zidurile. “Mie nu îmi este teamă de Dumnezeu, căci îl iubesc pe el. Dragostea desăvârşită nu are lipsă de frică.” Antonie cel Mare”. 
  
O capacitate uimitoare de a sintetiza istoria neamului, în câteva fraze: “Noi dăm demult. Poporul ăsta a dat dintotdeauna. La toate neamurile pământului. Şi când nu a mai avut nimic de dat – prin mare mila şi bunătatea lui Dumnezeu – s-au dat pe ei robi. Şi nici aşa nu i-au vrut. 
  
Aşa creşte Crezul. Cu numărul şi vocile celor care intră în urmă-ne în biserică şi-l ştiu. Când îl aud, ştiu şi eu cuvintele. Lucrăretele. Aici asculta Lucrăretele. De-aş fi ştiut mai demult, nu m-ar fi speriat atât Danaidele. Poate alta ar fi fost şi soarta Spărgătorilor de Nuci. Domnul a scris-o. Eu am pus-o pe nuci”. 
  
După propria-i mărturisire Jianu Liviu-Florian scrie “proza unui mugure de gând de simţire românească“. Ce şi-ar putea dori un scriitor mai mult? 
  
Lumea lui este atât de diversă şi totuşi, atât de cunoscută!...Peste tot, la fel. Ici-colo, câte o figură pitorească animând împrejurul. Îi recunoşti lesne. Şi pe preotul satului, şi pe Mitropolit şi pe clăcaş, pe funcţionar şi pe femeia casnică. Prototipuri. Portetul Garderobierului (cel care îmbracă pe scenă manechinele ... ) este cât se poate de bine creionat. El face cărţile, el distribuie rolurile mai ceva ca un regizor. 
  
În toate prozele, meditaţia de tip filozofic, adaugă un plus de valoare. Scriitorul-comentator sau mai bine zis, actorul care-şi rosteşte monologul, uneori interpelează auditoriul, punându-i întrebări care-l frământă şi pe el. Şi în această ipostază, el joacă rolul corului din tragediile antice, care puncta evenimentele sau ideile, repetând unele fraze, aproape obsesiv. 
  
Scrieri dense, pe o întindere apreciabilă, poveştile muritoare ale lui Jianu Liviu-Florian se înscriu în proza modernă contemporană, cu extensie gazetărească în unele cazuri când consemnează evenimente sau evocă figuri ale unor personalităţi cunoscute şi mai puţin notorii. 
  
O latură importantă a scrisului său este cea morală, autorul care se autodefineşte astfel, în faţa personajului literar Darie: “abonat al Institutului de Înalte Studii Morale, Darie“; strecurând, fie subliminal, fie direct, frânturi din propria gândire creştină, sub formă aforistică, apoftegmică şi chiar axiomatică, trecute prin filtrul propriului suflet. De fapt, autorul ne oferă din mărgăritarele sale sufleteşti. Foarte greu de precizat categoria sau subspecia unde se încadrează aceste “poveşti”. Tablete spirituale ar fi o categorie. Crochiuri lirice şi epice. Micro eseul ar fi o altă grupare. Cronica de teatru ori de film – un alt calup. Proze sapienţiale, panseistice, altele. Ele nu sunt structurate însă, ci curg, aşa cum au fost primite. . În orice caz, ele sunt foarte plăcute, atractive pentru un anumit gen de cititori, ceva mai înaintaţi în procesul lecturii, deşi stilul este cât se poate de accesibil. 
  
Varietatea şi nuanţarea temelor este o altă trăsătură a scrisului acestui prozator.  
  
Consideraţiile sale pe marginea unor subiecte notorii, a unor filme ori piese de teatru, asupra unor fenomene existente în lumea de azi, au darul de a-l trezi pe omul adormit, obişnuit să i se ofere mură-n gură, orice explicaţie. Cartea te obligă să gândeşti cu propria ta minte şi nu cu mintea altuia. Îţi pune întrebări şi aşteaptă răspunsuri. În funcţie de poziţia ta, ea se dezvăluie. Îţi aşează în faţă oglinda, din faţa căreia, nu te mai poţi ascunde. 
  
Este interesant cum, în proza “America sub eroare” – autorul are un colocviu cu un personaj închipuit, Darie, aluzie la romanul lui Zaharia Stancu, “Să nu uiţi, Darie”. Şi convingerile împărtăşite acestui Darie, sunt de natură să uimească: “Sacrificiul: dacă există vreo emoţie în artă, în cinematografie, în literatură, în viaţă, cea mai puternica este în faţa actelor de sacrificiu. Nu autodafe. Nu crime. Sacrificul pentru cel de lângă tine. Oameni care renunţă la dreptul lor, la mai binele lor, în favoarea altor oameni. Oameni care în momente de foamete întind ultima lor picătură de făina unui trecator: poate, Ilie.  
  
Probabil, a fi creştin în ziua de azi, este de-a dreptul un lucru idiot: doi şi cu doi nu fac patru. Fac cinci, din care 0 eu, şi 5 ţie, de la Dumnezeu. O credinţă crudă. În care te tai singur”. 
  
Mai mult decât atât, autorul se identifică acestui Darie fictiv care devine un fel de alter-ego al său. Până şi pe plan fizic. Dar mai ales, pe plan psihologic şi spiritual: “Şi nefiind nimic, îţi spun, sunt un suflet, Darie”. 
  
Un portret copleşitor face autorul unei femei simple, Gheorghiţa, cea care, vreme de 50 de ani a avut în grijă biserica satului. 
  
“Gheorghiţa a fost o femeie care, vreme de cincizeci de ani, a ţinut, pe cheltuiala vieţii ei, o Biserică deschisă.  
  
Vreme de cincizeci de ani, Gheorghiţa se scula odată cu zorile, se ruga, se spăla, se îmbrăca, lua cheile, şi deschidea uşa Bisericii. Se aşeza apoi pe un scaun, lângă masa cu lumânări, şi aştepta.  
  
Intrau oameni, cereau lumânări, ea le vindea lumânări. 
  
Intrau oameni, scriau pomelnice, ea le lua, şi le punea pe masă, să le ia preotul. 
  
Intrau oameni, întrebau ce şi cum, de ale vieţii, de ale Bisericii, ea le spunea când vine preotul, sau îi sfătuia, după puteri. 
  
Intrau oameni de cu dimineaţa, şi până seara târziu. Ea păzea icoanele şi odoarele Bisericii, să nu intre om, să îl împingă necuratul, să facă pe dracul. 
  
Ea aprindea candelele, ea făcea focul, ea dădea cu mătura, ea ştergea praful, ea era om de rugăciune, om de ajutor, şi om de ordine. Ea săpa, grebla, semăna, şi culegea. 
  
Prima Biserică deschisă a Craiovei era a Gheorghiţei. Ultima, tot a ei. Biserica se deschidea odată cu ea, şi se închidea odată cu ea. 
  
Ţinea şi postul, şi rânduielile”. (Biserica Sfântul Gheorghe din Cer) 
  
Jianu Liviu-Florian şi-a creat o lume fantastico-reală, cu nume semnificativ: Calicia, cu elemente ale lumii reale. În ea a aşezat oameni obişnuiţi şi neobişnuiţi, de toate vârstele şi profesiile, de toate categoriile sociale. Calicia este centrul Universului, buricul pământului, e locul unde se întâmplă de toate: bune şi rele, frumoase, urâte, lucruri excepţionale şi obişnuite. Locuitorii Caliciei se numesc, desigur, calici şi principala lor trăsătură de caracter este calicia. Lumea lui e animată, merge în pas cu societatea, e “în trend”. Şi dacă vreun individ merge împotriva curentului, e pus repede la punct de confraţi, astfel ca totul fie ca şi înainte. 
  
Umorul sănătos şi satira muşcătoare, usturătoare, sarcasmul, autoironia dau o culoare deosebită scriiturii. De un umor molipsitor este proza “Pălăria”, în stil sorescian care aduce foarte bine cu poezia “Vedenia” din volumul “La Lilieci”, al lui Sorescu. Dumnezeu e antropomorfizat, poartă pălărie, ba, chiar o oferă unui cetăţean, căruia îi plăcuse pălăria şi se uita cam lung la ea. 
  
Acelaşi umor sarcastic este prezent şi în scrierea “Naţiuni, fiţi bărbate!” în care, moartea unei pisici la Casa Albă este motiv de doliu internaţional şi stopare a oricărei activităţi. 
  
Autoironia atinge cota maximă în proza: “Starea de normalitate” Fragmente alese, din conferinţa susţinută la Şcoala de Vară de la Moţăţăi, regiunea Goltenia, de pedagogul Liviu Ocoş Costogan (de origine, calician) 
  
Dar nu numai ironie, sarcasm şi umor din Commedia dell'Arte, întâlnim în prozele lui Jianu Liviu-Florian, ci şi întâmplări care au darul să-ţi trezească un sentiment de simpatie şi îngăduinţă faţă de semeni. În proza: “Am întâlnit un român fericit” – facem cunoştinţă cu un om simplu, care nu pregetă să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ploaia care a căzut şi datorită căreia îşi va salva recolta. Lucru aproape neobişnuit la omul de azi, care îi cere ajutor lui Dumnezeu doar în necazuri şi uită apoi să fie recunoscător şi să-i mulţumescă. Chipul fericit, expresia de bucurie şi exclamaţia repetată: “Să trăieşti, Doamne!” sunt foarte grăitoare. Iată, omul îi doreşte lui Dumnezeu viaţă lungă! 
  
Jianu Liviu-Florian are darul rarissim de a face din orice amănunt banal, un subiect de literatură, de a-i da formă, sens, înţeles şi mai ales, rost. Fiecare cuvânt are rostul lui pe pagină şi este aşezat unde trebuie. Repetiţiile unor fraze sau cuvinte, subliniază, întăresc ideea, conduc la înţelegerea sensului.  
  
În prozele sale, autorul este invitat de Dumnezeu la masă, pentru a depăna amintiri. Alteori, la conversaţii uşoare pe telefon. Dumnezeu îl ştie pe fiecare încă dinainte de a se naşte. Relatările sunt spumoase, pline de vervă, cu tâlc. 
  
Plină de tâlc este şi proza “Potirul adevărat”, în care personajul declară că e mort. Şi aşa mort, merge la biserică, la slujbă, îngenunche şi, abia când potirul cu Trupul şi Sângele lui Isus Cristos îl atinge pe creştet, se produce miracolul şi învie. E mai viu ca înainte de a muri. Se certifică astfel cuvintele lui Isus spuse ucenicilor Săi: “Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, cu adevărat va trăi”. 
  
Potirul cu Sfintele Taine are, în chip simbolic, spiritual, această putere, de a învia din morţi.  
  
Este interesant cum autorul îşi construieşte cadrul în fiecare istorisire. Cu minuţie, cu o artă a naraţiunii greu de egalat. Creează atmosfera. Creează şi starea propice introducerii personajelor. Apoi desfăşoară acţiunea lăsându-l uneori, pe cititor să tragă concluziile. În acest sens, proza lui este interactivă, pentru că interpelează, solicită auditoriul sau cititorul la opinie proprie. Suspansul este, de asemenea, un element folosit frecvent în proza lui Jianu. El se implică direct în poveste, marea majoritate a prozelor fiind scrise la persoana întâi. 
  
“Omul cu chibrituri” de pildă are aspectul unui policier. Suspence, mister, noapte, urmăriri, umbre, linişte absolută, un peisaj straniu şi un cadru împietrit, cu şiruri de mese la care stăteau oameni încremeniţi, înveşmântaţi în şube negre, ce poate fi mai misterios? Scenele se desfăşoară pe cadre, ca-n filmele de televiziune. 
  
Autorul a introdus în volum şi comentarii la unele volume nou apărute, ale confraţilor cum e cea a lui Ştefan Doru Dăncuş: “Bocitorii. Aşteptătorul”. 
  
Nici folclorul despre personajul emblematic numit Bulă nu lipseşte şi autorul închipuie o istorie amuzantă intitulată “Ce a făcut Bulă în Ziua Naţională a Caliciei”, pentru că Bulă, nu e aşa? e un personaj omniprezent, ubicuu, el se află nu numai la Bucureşti ci chiar în inima târgului, la Calicia. Ceea ce vrea să spună autorul este că, în fiecare din noi, stă pitit un Bulă. 
  
“Originea sănătoasă la români” este un pamflet politic al zileleor noastre. 
  
Personificarea, parabola, hiperbola, paradoxul, antiteza, sunt figuri de stil folosite frecvent în proza acestui volum. Pamfletul social şi cel politic sunt la mare căutare. Împresurat cu destulă sare, piper, chiar şi ardei iute, sarcastic, umoristic, şarjant, ca un duel cu un adversar nevăzut şi cu atât mai ispititor, pamfletul este gustat de toată lumea pentru că izvorăşte din realitatea imediată şi pune degetul pe rană. Degetul altuia, desigur. Şi mâna altuia, fără doar şi poate, care scoate castanele din foc. Dar e destul de gustat, se râde la el, în hohote, ori mânzeşte, pe sub mustaţă. Sau pe înfundate. Depinde pe cine vrei să înfunzi. Cert este că Jianu Liviu-Florian are un acut simţ al umorului, un simţ al observaţiei faptului divers pe care-l transformă în literatură, şi alte multe simţuri, cu alte cuvinte, nu e un nesimţitor. Ia atitudine. Bine. Cu folos. Cu artă. Cu meşteşug. Cu inteligenţă şi cu alte ingrediente strict personale. 
  
Scrieri despre Dumnezeu, despre sfinţi şi despre oameni. Ba şi despre neoameni. Ca să-i determine să redevină oameni.  
  
O poveste adevărată, deosebit de emoţionantă este “Simeon al dragostei” care, pornind de la istoria Sfântului Simeon Stâlpnicul, descoperă instantaneu, situaţia unui băiat, un copil al străzii, căutând într-un tomberon ceva de mâncare. Autorul conchide: “Mi-am continuat drumul, căutându-mă prin buzunare după un alt dar. Nu mai aveam nimic. O pereche de ochelari de vedere, doar. Nu m-am gândit să îl iau pe tânăr cu mine acasă. Să îi dau o pâine şi un borcan de dulceaţă, măcar. La toate acestea m-am gândit mai târziu. Era un copil al străzii. Haine găsea mai uşor decât hrană. Un copil al nimănui. Fără casă. Fără părinţi. Fără rude. Fără nimeni pe pământ. Adăpostul lui – o bancă. Masa lui – un tomberon. Prietenii lui – nişte câini vagabonzi.  
  
Pe ce lume trăim! Eu sunt primul vinovat al acestei lumi. Nu am făcut nimic pentru acest copil. Şi nu îl voi mai întâlni. Nici măcar numele nu i-l ştiu. Dar cred că numele lui este Simeon. Simeon Stâlpnicul Care – travestit în copil al străzii – colindă lumea, căutând o picătură de dragoste”. 
  
Cazuri cu care ne confruntăm zi de zi, doar că nu luăm îndeajuns aminte. Cine să aibă timp, disponibilitate, să privească la toţi cerşetorii şi la toţi căutătorii prin gunoaie? Autorul semnalează cu amărăciune astfel de cazuri sociale. Spre trezire. Proze ca: “Laurenţiu” ; “Aproapele” ; “Moşul”; “Viaţă de lux”; au aceeaşi tematică şi emoţionează, nu prin darul umil pe care personajul îl oferă unui mic cerşetor, unui bătrân sau unei femei sărmane, ci, prin bucuria, fericirea aproape perfectă, pe care i-a insuflat-o acest gest de caritate faţă de aproapele său. Bucuria, gâtuită de un plâns gâlgâit, ne este transmisă şi nouă, cititorilor. Are literatura, din fericire, această putere magică. Ideea care se desprinde din toate aceste proze spirituale şi sociale în acelaşi timp, este că, dacă cineva oferă pomană cuiva, lui îşi dă de pomană. 
  
Jianu Liviu-Florian a adunat între coperţi şi multe cronici de carte, în special, cărţile spirituale se bucură de atenţia sa. Astfel, ne prezintă şi cartea “Ne vorbeşte părintele Cleopa”, volumul 11. “O mărturie vie împotriva obscurantismului lumii moderne”, spune comentatorul. De asemenea, cartea aceluiaşi Părinte arhimandrit Ilie Cleopa, “Ne vorbeşte Părintele Cleopa” – 15. Dar şi “Părtaşii Taborului” – e Doina Pologea. 
  
De asemenea, a inserat în volum şi Interviuri neconvenţionale, în care Ştefan Doru Dăncuş îi ia un interviu autorului. 
  
Trebuie amintite şi poveştile sau istorisirile pentru copii care sunt de o suavitate şi ingenuitate absolut încântătoare. 
  
În întregul ei, cartea de faţă constituie un tablou al lumii concentrate într-un areal bine delimitat, anagrama unui oraş, Iovacra, la sfârşit de mileniu II şi începutul celui de-al treilea, dar trecută prin oglinda frământărilor auctoriale, a neliniştilor omeneşti, zămislitoare de „poveşti muritoare”, care pot deveni, de fapt, nemuritoare. Timpul va dovedi eternitatea lor. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
24 noiembrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FERESTRE ÎN CONŞTIINŢA VEACULUI - RECENZIE LA VOLUMUL: POVEŞTI MURITOARE de Jianu Liviu-Florian (Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 328, Anul I, 24 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!