Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



Fata casei de arţar de Ottilia Ardeleanu Recenzie: Cafea cu zâmbet de rebelă de Ana Maria Gîbu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Poate că cel mai greu lucru din lume este să comunici cu copiii. Ei au un univers aparte. Înveliş de inocenţă. Cel al visării fără pretext. Ei încă nu cunosc forma aceea informă de dragoste, nu le-a venit vremea să suporte dezamăgiri, întinare, gelozie, orgolii, remuşcări. Pentru ei există, fără să ştie că se numeşte aşa, perfecţiunea. Crezul.  

Poate că într-o notă filozofică trebuie studiată natura adolescentină. Este cea mai propice vârstă a întrebărilor şi a nevoii de sinceritate, oricât ar fi de dură ea, a nevoii de prieteni şi de prietenie fără cătuşe, fără tabuuri. Este vârsta la care ai nevoie să te încrezi în cineva ori ceva, să-ţi faci modele de viaţă. Eşti undeva între a crede că tot ce zboară se mănâncă şi a nu crede decât prin convingeri personale, prin atingeri reale, prin dovezi, cu alte cuvinte, lovindu-te de pragul de sus.  

“Fata casei de arţar”, Ana Maria adică, se află încă între cer şi pământ, între dorinţa de zbor şi inerţia de a rămâne mai pământeană decât se simte, decât o cere gravitaţia: “cresc între margini de cer/ uitată sub o frunză/ jucându-mă/ cu zorii şi amurgul/ adorm/ sub geana pământului/ încă al meu!”/ “Autobiografică”. Ea îşi începe dimineaţa la o “cafea cu zâmbet de rebelă”, cu o “dorinţă” aşa cum îi stă bine unei copile aflate pe prag de adolescenţă, să fie optimistă şi să aibă elanul de pornire către acel ceva cu probabilitatea de încă nedefinit, dar clar existent, urmând să-şi înceapă căutarea. Deocamdată se află la stadiul de “dorinţă”: “cântec de Liră/ sub streaşină/ de suflet/ înalţă-mă/ pe aripi/ de pasăre măiastră/ învaţă-mă/ zborul/ fără prăbuşiri”, se vede că este la momentul “vreau” în viaţa ei, când consideră că a vrea este şi suficient pentru a-şi satisface râvna: “Vreau să scriu/ cu un ţurţure/ pe Soare,/ că Pământul/ va rămâne mereu/ printre astre/ Prinţ… Vreau să alerg/ pe apa lumii,/ încet să urc/ pe nori, să cad/ în cerul albastru, să mă înec în el/ trăind…/ ”.  

La Ana Maria nu fragilitatea vârstei şochează, ci puterea cu care acţionează la această vârstă. Pentru ea, timpul nu trece fiindcă nu ar avea podeţ, ci pentru că îi este refuzată trecerea, pentru că ea îl poate opri sau chiar întoarce din drum, cu un singur gând. Din natură îşi ia Ana Maria energiile necesare şi “din aripi de înger” pentru a deveni nemuritoare: “Am puterea/ să iau din aripi/ de îngeri/ pene de argint,/ să mă îmbrac cu ele/ să mă cred/ nemuritor./ Am puterea/ să dau timpul/ înapoi,”… “Am puterea/ să opresc timpul/ să gust/ din amurgul dulce,/ să încep/ o nouă zi.”/ “Am puterea…”.  

Ea este la vârsta “protest”ului, ţine morţiş să se facă auzită, cunoscută, descoperită. Este un manifest de încredere în sine: “îndreptaţi-vă/ în toate părţile deodată/ căutaţi-mă acolo unde/ desenez în ploi de stele căzătoare/ sunetul primei brume fără ţară ”.  

Poeta-copil iubeşte lumea aşa cum îi e dată, ca pe o privelişte din care nu lipsesc florile, animalele, oamenii. Percepţia ei este de estetic până la sublim. Nu există loc pentru urât, neplăcut, temător, lipsit de armonie. Poezia “Trandafirului alb” este o dovadă că sentimentele ei încep să se contureze. Aproape că vorbeşte despre un iubit imaginar, la fel de special ca un trandafir alb, unic prin farmec şi prestanţă, şi totodată de prima ei dezamăgire “amoroasă”, întrucât povestea celor doi rămâne doar cu un parfum discret: “erai amestecat/ printre seminţele glumei/ ai spus să te cumpăr/ te-am cumpărat/ te-am plantat/ în grădina/ din spatele casei de arţar/ ai crescut/ boboc în lumină/ pe valuri din caşmir/ ţi-am dat speranţa/ că albina face miere fără flori”, “am dorit să scriu gânduri/ te-ai ascuns în spini/ zicând că sunt străină/ şi nu mă recunoşti/ eu, fata/ casei de arţar”, “am fost rază/ şi am crescut în iarbă/ pleacă…”, “dezamăgită/ te-am lăsat”…”istoria ta a fost parfumul”.  

Este din ce în ce mai convinsă că etapa cea mai dulce din viaţa ei, copilăria, se află deja pe raftul amintirilor: “Pe raftul/ amintirilor/ aşez copilăria/ ca pe o jucărie./ Peste ea/ vin în grabă/ ani, luni, zile,/ secunde…”/ “Amintiri”. Acest lucru o determină să înceapă căutările pentru următoarea etapă a vieţii: “caut/ intrări, ieşiri/ ţarcuri ascunse/ inimi să adun…/ aventură în iertare”/ “Mi-am găsit de lucru”. Şi iată că găseşte o poartă prin care intră fără să zăbovească. Constată că se află pe un drum care îi stârneşte curiozitatea. Din neatenţie se îmbolnăveşte, dar nu de o boală oarecare, ea însăşi ne mărturiseşte: “Sunt bolnavă de poezie”.  

Ana este la vârsta întrebărilor. Există o maturitate vizibilă în întrebările ei. Simte nevoia să-şi completeze cunoştinţele cu informaţii obţinute de la cei cu care stă de vorbă. Vrea să afle adevărurile până la final. Să nu-i scape nimic din ce ar putea să ştie despre lumea înconjurătoare: “Se poate oare/ ca Soarele să sfârâie/ de caldul lumânărilor/ aprinse pe Pământ?”, “Se poate oare/ să vin, în zori de zi/ la înmormântarea/ morţii… vii?”/ “Vă întreb…”. La unele dintre ele chiar ea îşi răspunde, la modul cel mai serios şi mai chibzuit, care nu reflectă nicicum vârsta de adolescentă în devenire, imprimându-le sensuri aforistice: “veşnicia e carte/ cu file de-adevăr/ în sicriu de hârtie”/ “Geneză”.  

O altă întrebare pe care şi-o pune este cea legată de iubirea pe care încă nu a cunoscut-o. Însă, pentru a se putea pregăti pentru o astfel de stare, poeta-copil consideră necesar a se informa cu privire la acest controversat sentiment uman şi îi trece prin minte să ia cuiva un interviu despre iubire. Aşteptând să se convingă, iată ce răspunsuri primeşte: “strop al cerului/ cât oceanul/ picurat în inimă/ foc ascuns/ cu flacăra închisă/ şi fumul la vedere”, “dulce amărăciune/ zbucium cununat cu bucuria/ rană sălbatică/ nu vrea nimeni s-o îmblânzească/ dereglare de ecosistem”, “aştept să mă conving!”/ “Interviu - ce este iubirea?”.  

Ana încearcă să dea sensuri şi “Definiţii” proprii gândurilor ei, fie ele întrebări, fie ele răspunsuri, nedumeriri, descoperiri, praguri, ferestre, piedici, zboruri, frângeri…  

Pentru mica poetă, totul se poate transforma în poezie, poezia se confundă cu “dansul al cărui ritm îl simte în sânge, un tango al poeziei”/ “Dans”.  

Surprinzător, ea tratează lumea şi din punct de vedere social, grija ei fiind asociată fenomenelor naturii care o inspiră necontenit: “în jungla urbană/ ridurile apei/ înghit amurgul/ ascuns în iarbă/ ţin la suprafaţă/ un pian sicriu/ cântec neterminat”, “oameni în zbateri sălbatice/ plutesc/ spre nicăieri”…”pustiurile-şi sapă gropi/ în suflete de stele/ pe valuri ucigaşe/ îngerii/ îşi cos aripile/ pânze la bărci”/ “Pânze la bărci”. La ea, “Greva foamei” este un joc de-a v-aţi ascunselea, încă se simte copil şi nu ezită să se manifeste ca atare: “prin camerele foto/ te-ai ascuns/ în ochiul de aragaz/ unde fierbe oala/ cu supă de râsete”… “am trimis gândul/ după câţiva pui de cartofi/ o legătură de friptură/ un pumn de lapte/ nu le-a prins…/ nicio problemă/” “fac greva foamei/ ”/ “Greva foamei”.  

Copila-poet foloseşte cu îndemânare vocabularul limbii române. Un titlu mi-a atras atenţia:  

Secret ascuns”. Un pleonasm, la prima vedere, dar nu şi dacă reflectezi la ce a vrut să spună ea a cărei intenţie este de a deconspira sensul veridic al unui secret, şi anume secretul care poate fi ţinut, nu răspândit!: “car viaţa în pumni”, “păianjenul de iarbă/ ţese înger cenuşiu/ sub aripi/ ascunde secretul”.  

Legat de vocabular şi expresivitatea redării nuanţelor, limbajul Anei are un farmec aparte şi este presărat cu discernământ, asemeni unui condiment care dă gustul rafinat unei mâncări: “semnele de punctuaţie ale nopţii”/ “Vreau să ajung”, “litera mugurilor”/ “Însemnări”, “hieroglifelor naturii”/ “Dans” sau cum în poezia “Alegerea îţi aparţine”: “semne verzi/ de exclamare”, “la mijloc de vers alexandrin/ eu dansez în ritm/ de strofe albe/ cânt arpegiu/ din elegii/ dorm cu sufletul/ pe haiku/ visez/ poezii dintr-un vers”.  

Întrebările Anei sunt gurmande, aşa că trebuie să le hrănească. Mai trebuie să le plimbe în toate formele spre a stârni răspunsurile dorite, potrivit cu ambiţiile şi visele ei care trebuie neapărat să se întâmple: “hrănesc cu zori/ întrebările pustii/ aproape de-ntuneric”/ “Univers paralel”.  

Cum este şi firesc, Ana Maria are şi “Nedumeriri”: “rătăceşte raza/ prin senin/topindu-se în lacrima/ agăţată de geană”, “tăcerea cuprinde/ în gheare de-mprumut/ hotarul liniştii/ zbatere în fantasme”.  

Grija pentru pământul căruia îi aparţine prin naştere se manifestă în poezia acestei copile-poet, ca spre exemplu, “Globul s-a încălzit”, în care pare că vorbeşte despre un pământ ameninţat: “vântul ordonă norilor/ să răcorească soarele”.  

Anotimpul preferat al Anei este, cum era de prevăzut, primăvara, pentru că o reprezintă, este ca şi ea la fel de fragedă şi se manifestă la fel de “renascentist”. Nu degeaba îşi zice “Zănaticul primăverii”. Iată câteva exemplificări: “ai furat primăvara/ şi-ai ascuns-o/ în priviri”/ “Dar”, “în final/ ochesc cu bucăţi de primăvară/ inima ta, a ei, a lui.../ a mea”/ “Crimă cu premeditare”, “pentru mine/ primăvara începe/ cu litera/ mugurilor/ concepuţi din cioburi/ de gheaţă şi raze/ de un verde curtenitor/ aruncat/ peste dealuri”/ “Însemnări”, “respir fiecare secundă/ caut în fiecare minut/ mă bucur în fiecare oră/ de miracolul începutului/ poate primăvara intră în prelungiri...”/ “Miracolul naşterii”. Aşteaptă fiecare primăvară din viaţa ei cu aceeaşi nerăbdare şi curiozitate, considerând-o un nou început: “zdreanţa de gheaţă/ atârnată de cer/ anunţă retragerea”, “dumbrava spânzurată/ în coastă de deal/ ordonă înverzirea”, “visez pământul/ pe stânci îngenuncheate/ de îmbrăţişarea florilor”/ “Spring”. Crede că “primăvara/ vine din pământ/ când/ ghiocelul/ adună/ raze de lumină/ şi sună din clopoţel/ trezirea...”/ “Cred”.  

Există, totuşi, o taină pe care ne-o împărtăşeşte: “nu pot/ trăi/ iubi/ muri/ fără ea/ fără mama”/ “Taine”.  

Ana Maria Gîbu acordă o atenţie deosebită naturii. Comunicarea cu aceasta este una delicată: “firul de iarbă/ se trezeşte/ mângâiat/ de buburuză”/ “Idilă”. Natura reprezintă o aventură pentru ea, ceva ce trebuie neapărat explorat, cunoscut, simţit, trăit. Ea se perindă prin toate anotimpurile şi leagă prietenie cu fiecare dintre ele, într-un fel care deconspiră o bucurie copilărească fără margini: “cos copacilor/ muguri de viaţă/ anunţ primăvara”/ “aduc din deşert/ minge de foc/ ard verile”/ “leg curcubeul/ la porţi de frunze/ ruginesc toamnele”/ “sparg cerul/ în cioburi de gheaţă/ trezesc iarna”/ “Aventuri”.  

Nu încetează să-şi aducă aminte de copilărie şi să o descrie în termenii cei mai dragi sufletului care simte că trece pragul unei alte etape. Una de “Timp”: “îmi amintesc de copilărie/... port la mână/ brăţări din curcubeu/ îmi amintesc de veşnicie/ ... îmi amintesc/ de tine”.  

Acelaşi regret că se îndepărtează pe nesimţite de copilărie îl exprimă şi în poezia “Extemporal de vară”, ca şi când trecerea de la copilărie la adolescenţă se face precum schimbarea anotimpurilor. O simplă predare de ştafetă. Numai că, pentru om, timpul este ireversibil: “Unii zic/ că vara izvorăşte/ din suflet de copil/ cu cercei mari din cireşe/ visând/ flori, fluturi/ soare, iarbă verde”.  

Este preocupată şi de misterul Creaţiei. Cum îşi explică ea geneza, aflăm în “Începuturi”: “Mâna albă/ în boboc adunată/ ţinea o floare vie/ imaculată./ Pe fundal cenuşiu/ plutea prin aer/ fir de aţă roşu”... “Din mână.../ s-a născut/ o-ntreagă populaţie/ tot ce vedeţi/ este a mâinii creaţie.”.  

Poeta-copil nu crede în semne, sufletul ei este pur. Totuşi, un singur semn, cel de la Dumnezeu, este relevant pentru spiritul ei fraged, dornic, liber, cutezător. Vrea să găsească drumul către El. Să-şi găsească drumul. Şi atunci, porneşte în căutarea Acestuia cu uneletele pe care le are la îndemână: “ţes mereu/ covorul rupt/ spre Dumnezeu/ cuvintele-s cu mine/ lipseşti Tu!”... “aprind/ întunericul/ cu lămpile cerului/ Tu/ te-ai ascuns”/ “Se ascunde Dumnezeu”. Despre legătura dintre talentul ei de a scrie încă de mică şi harul primit, ne face cunocut în “Comori”: “ascult/ şoapta vântului/ frământarea stelelor/ în oglinda dimineţii/ viaţa mă strigă/ murmur cântare divină...” şi în “Îndemn”: “Sunt/ între lună şi stele/ la ceas de taină/ caută-Mă/”/ “Stau/ la umbră/ de raze ascuns/ în rugăciune/ ascultă-Mă!”.  

Constat că Anei îi place să facă dedicaţii. Două dintre poeziile ei se îndreaptă spre nume îndrăgite din lecturile personale. Sufletul ei se descoperă nu numai fragil, dar şi puternic atins de poeţii pe care i-a citit: “Poetul-suflet de cireş” – poetului George Filip şi “Poetul înger” – În memoria lui Grigore Vieru, fiecăruia atribuindu-le acea calitate pe care a descoperit-o în opera acestora şi care îi reprezintă, din punctul ei de vedere.  

Am deschis şi câteva scrisori ale Anei: “Scrisoare către Moş Ion Roată”, “Scrisoare către Veronica Micle”, “Scrisoare către Eminescu” din care se desprinde dragostea pentru oamenii importanţi care ne marchează ca şi popor român, dragostea de ţară şi mândria că poate să scrie ea însăşi desprea toate acestea.  

În această notă înaltă îşi încheie Ana Maria Gîbu volumul ei de la 14 ani. Ce bine că există această vârstă! Măcar o dată-n viaţă, să visăm!  

Ea este fata rebelă din dicţionarul mamei...  

(2 feb. 2014)  

Referinţă Bibliografică:
Fata casei de arţar de Ottilia Ardeleanu Recenzie: Cafea cu zâmbet de rebelă de Ana Maria Gîbu / Ana Maria Gîbu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1130, Anul IV, 03 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Ana Maria Gîbu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ana Maria Gîbu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!