Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 94 din 04 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ ŞI AFIŞE CU MINCIUNI ELECTORALE POATE LIPI ORICINE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cunosc şi apreciez de mai multă vreme revista intitulată precum un dulce peisaj mioritic „Pietrele Doamnei” şi m-a emoţionat faptul că inspiraţii ei autori sunt intelectuali de vocaţie care o editează într-un sat românesc binecuvântat de Dumnezeu întru slujirea culturii noastre tradiţionale şi modernizarea ei prin dăruirea a generaţii şi generaţii. Se adaugă la aceasta faptul că tocmai locul de leagăn românesc de sub muntele cu acest nume de baladă, străjuind Calea Domnească a Munteniei cu vestigiile celor dintâi reşedinţe de tron Valah ale începuturilor noastre feudale, este zona unde, în Domneştii de Muscel, localitate încă rurală, poate fiinţa o asemenea publicaţie de prestigiu. Şi astfel, această experienţă vine să constituie încă unul dintre argumentele în favoarea uneia dintre convingerile mele cele mai ferme: Că starea spirituală a satului românesc este cea care va da măsura redresării morale şi culturale a societăţii noastre contemporane. 
  
În plus, apariţia recentă a unei cărţi datorată unuia dintre mentorii şi străduitorii acestui mediu cultural a venit pentru mine ca un adaos absolut necesar la bibliografia pe care o strâng întru confirmarea unei importante teze istorice: Aceea că vechimea şi stabilitatea neamului nostru în spaţiul său vital din totdeauna, a fost girată şi menţinută tocmai prin forma originală a obştilor săteşti. A acestor fireşti comunităţi umane care, conducându-se după învăţătura creştină ce-i oferea calea cea mai curată şi în spiritualitate şi în administrarea obştească, a lăsat mai puţine urme acolo unde istoria clasică le caută, adică în monumentele de piatră pe care au avut starea economică să le ridice marii feudali şi, astfel, cercetarea antropologică modernă privind istoria noastră trebuie să acţioneze cu mijloacele ei multidisciplinare pentru a defini trăsăturile existenţei şi devenirii noastre în mileniul negru al năvălitorilor care ardeau urmele vechii Europe, pretinzându-se descălecători pe un ţinut bogat, care li se oferea lor prin nelocuire şi nu prin izolarea sau înrobirea celor de obârşie. 
  
Este vorba de studiul despre „Obştile săteşti – leagănul neamului românesc” al profesorului doctor George Baciu, deopotrivă cărturar asiduu şi delicat poet, angajat în frumosul demers cultural al apariţiei acestei reviste. Studiu care mi-a întărit intuiţia mea de om venind dintr-o familie cunoscută în satul ei unde preoţii nu s-au mulţumit niciodată doar cu slujirea liturgică ci, tocmai trăgându-se din neamul unor asemenea fruntaşi de obşti independente, şi-au înţeles duhovnicia la modul complex, fiind atât îndrumători pentru părinţi şi dascăli pentru copii, cât şi diriguitori în organizarea obştească, modele în gospodărirea propriei ogrăzi, promotori în muncile câmpului, în plantarea viilor şi livezilor, în respectarea calendarului agrar; iar, atunci când era chemată la arme oastea cea mare a ţării, se puneau milităreşte şi în fruntea celor cu care plecau să se alăture armatelor ce înfruntau duşmanul, devenind „popi de tabără”. La modul acesta, structura obştii săteşti cu matca ei răzeşească păstrată neclintit până la blestemul colectivizării, a girat o existenţă continuă a micilor obşti independente, cu fruntaşii lor moşneni independenţi, pe toate locurile cu istoria ştearsă de năvăliri.  
  
Prin atari argumente, documentarea istoriei noastre coboară cu secole înainte, confirmându-şi diacronia pe acest spaţiu şi pe asemenea coordonate specifice, acoperind chiar o arie mult mai largă decât actualul nostru teritoriu şi infirmând toate speculaţiile privind conţinutul noţiunii de „Dacia Aureliană”. Adică punând acest termen în datele lui autentice şi refuzând teoriile migraţioniste apărute numai din interesele geopolitice ale ultimelor secole. 
  
* 
  
Am făcut această largă paranteză, tocmai pentru a semnala asemenea preocupări de importanţă majoră care vestejesc unele meschine vanităţi literare şi publicistice ce minează publicaţii de mai mare circulaţie decât această revistă înflorită într-o comună de la poalele muntelui de la care şi-a luat numele. Revista aceasta îşi face cu onestitate datoria faţă de cititorii ei, ca şi faţă de autorii pe care îi întruneşte, publicând asemenea studii, respectând calendarul evocării marilor figuri culturale de care i se leagă destinul, dar şi pe cel al ştirilor zonale care pun în evidenţă viaţa obştească şi spirituală şi, nu în ultimul rând, asigură debuşeu şi popularizare pentru producţia literară şi producţia de carte educaţională a colaboratorilor ei, aşa cum este bine definit ţelul oricărei reviste de cultură ca să propulseze o grupare literară şi intelectuală cu tot aportul pe care ea vine să-l aducă la înflorirea unei culturi. 
  
Şi, totuşi, chiar către o asemenea publicaţie - îmi recunosc vina de a fi greşit – tonul unei scrisori a subsemnatului a fost nemeritat, el venind din iritarea produsă de diminuarea spiritului critic în recenzii prin tot felul de osanale exagerate formulate într-un mod prea puţin profesional de către autori dornici de laude sau dispuşi la necântărite laude, care se manifestă în coloanele altor reviste editate la case mai mari. Adică, vezi Doamne, la nivel municipal, judeţean şi, uneori, naţional.  
  
* 
  
Iată cum stau lucrurile: intrând de curând în contact cu această revistă şi transmiţându-le redactorilor ei unele dintre părerile de mai sus, Domniile lor s-au gândit că n-ar fi rău să apară aşa ceva şi mi-au cerut, dacă vreau, să dau părerilor mele forma unor recenzii pe care să le publice. Aşa cum am explicat prin cele de mai sus, reacţia mea nu a întârziat să se irite sub următoarea colegială formă: 
  
„…Nu-mi permit sa încalc teritoriul cronicarilor şi să scriu eu despre cărţi. E o meserie cu atât mai grea si mai plină de responsabilităţi, cu cât toţi neaveniţii încearcă sa o imite si să emită judecăţi de valoare… Sper să înţelegeţi penibila diacronie a poftei de glorie care ne face pe fiecare, otova, cum am scris câteva versuri sau rânduri, să-ncepem să ne lăudăm unii pe alţii punându-ne etichete de genialitate. După mine, asta e cea mai abjectă lipsa de profesionalism adusa de ultimii zece ani de publicistică literară (fenomen ce se dezvoltă invers proporţional cu efectele crizei, ca şi cum dejecţiile acesteia i-ar fi deosebit de prielnice), în care se înghesuie nechemaţii să se pună în valoare unii pe alţii doar pentru că au învăţat să scrie şi să publice. Respectul pentru meseria altuia a dispărut şi, spre a-şi hrăni veleităţile, exact cei mai proşti poeţi şi prozatori încep s-o facă şi pe criticii, uitând că meseria de cronicar îţi cere sa ai o sistemă bine fundamentată, o ierarhie de valori bazată pe studii comparative în timp şi o vasta cultură literară…  
  
Dumneavoastră, care faceţi o frumoasă revistă a tradiţiei locurilor pe care dăinuiţi, ar fi păcat să trădaţi ceea ce aveţi de scris despre locurile acelea, pentru a tipări o foaie de laudă reciproca. Vă scriu asta acum, la primul nostru contact, pentru ca sa nu ni se tocească mai târziu relaţiile, cum am păţit cu alţii care-mi cereau colaborări numai pentru a ajunge la neobrăzarea de a-mi cere sa-i laud… Dacă vreţi un asemenea articol, pot sa-l scriu şi sa vi-l trimit ca sa-l publicăm concomitent; fiindcă polemist mă consider. Critic literar, însă, am bunul simţ sa spun ca nu sunt; şi nu-mi permit improvizaţii pastişându-i pe adevăraţii critici, cum fac cei care nu mai au loc suficient în proză, în poezie şi în publicistică, de geniali ce sunt; oameni care încep sa dea şi calificative altora, cu toate ca nu vezi la ei vreo capacitate de a analiza în spirit critic nici măcar propriile lucrări. Etichete în literatură şi afişe cu minciuni electorale poate lipi oricine!” 
  
Aşa se încheiau rândurile mele, a căror concluzie mi-am permis s-o folosesc în titlul celor de faţă; concluzie care ar mai trebui completată cu ceea ce acum doar sugerează în subsidiar: „…Mai greu este să reuşeşti a face ceea ce este cu adevărat necesar în literatură ca şi în politică, adică o analiză pertinentă a fenomenului; analiză care, ierarhizându-i manifestările după bine fundamentate criterii valorice, să poată oferi o perspectivă a evoluţiei lui”. Şi care, spre flatarea mea, a fost însuşită de confraţii cărora le-am adresat-o: „… vă mulţumim pentru cuvintele trimise. Ele exprimă o rostire sinceră şi corectă. Aşa că o să colaborăm cu voia dumneavoastră în scopul păstrării şi promovării adevăratelor valori ale culturii, ale tradiţiei noastre româneşti, împrejmuite discret de obrajii dorului.”… 
  
Da, spre flatarea mea, zic; pentru că, altfel, cum ar putea oferi o perspectivă a fenomenului literar actual delirul de laude, autolaude şi reciprocitate de laude prin care fiecare recenzioară, din destule publicaţii în circulaţie, anunţă câte un nou Baudelaire şi un nou Dostoievski la scară judeţeană sau municipală şi la nivelul fiecărui cenaclu sau fiecărei grupări literare care nu s-a dezmeticit încă din confuzia cu gaşca?!? 
  
Fapt pentru care, cerându-mi încă o dată scuze de la cei cu care am început şi către care adresarea ar trebui să aibă –am explicat – tonul cel mai de jos, simt nevoia să mă explic în legătură cu acest mod de a înţelege fenomenul critic prin profesarea analizei literare în contradicţie cu la fel de onorabila profesiune a publicităţii, care ocupă un loc important atât pe scara preocupărilor cât şi pe cea a veniturilor în contemporaneitatea noastră, dar are alte criterii şi alte convenţii artistice, deseori contradictorii domeniului hărăzit a crea şi a consolida scara de valori culturale a unei epoci. Pentru că, spre deosebire de arta publicităţii care se învaţă acum la nivel universitar ca o rentabilă profesiune pe criteriul prestaţiilor de manipulări pentru cel care plăteşte tarifele adecvate (am auzit că există şi recenzenţi care au tarife în euro şi, astfel, cariera literară a unora mai slabi de înger poate avansa odată cu plata taxelor de critică), arta lui Boileau se prevalează de criterii estetice şi nu financiare, iar perfecţionarea ei în timp până la Călinescu a impus drept criteriu viziunea globală asupra structurii unei literaturi, în scop sincer de ştiinţă obiectivă în cercetare, sau de formare intelectuală în educaţie; şi nu de manipulare ca la ştiinţa reclamelor Aşadar:  
  
* 
  
Departe de mine gândul că o revistă literară sau de cultură nu este făcută tocmai pentru a pune în valoare creaţia unei grupări, a unei comunităţi artistice, a unui cenaclu sau a unui curent literar, cultural, artistic, etc. Ba, multe dintre cele ale căror denumiri au devenit clasice şi îşi au locul binemeritat in istoria culturii au apărut şi s-au dezvoltat tocmai în acest scop: al afirmării unei credinţe artistice comune ca aport şi contribuţie la fenomenul cultural universal. Problema nu este şi nu a fost niciodată pe cine lăudăm, ci cum şi pe ce criterii lăudăm. Şi, din acest punct de vedere, invectiva mea - pentru că, recunosc: binemeritată invectivă este – nu se îndreaptă către bietul autor al unei beletristici prin care vrea şi el să-şi simtă rezonanţele la public, ci către semnatarii laudelor cu care se caută influenţarea acestui public greşindu-se borcanele în aşa fel încât, cel care vrea să emită judecăţi estetice nu are la îndemâna culturii sale decât borcanul în care-şi moaie pensula zugrăvitorul de publicitate. Iar cel care vrea să arate cât de frumos e peisajul literar din orăşelul său, se aruncă la atribute preluate direct din istoria literaturii universale; fapt pentru care, din dragostea pentru prietenii pe care vrea să-i laude, el promoveză câte doi Shakespeari la suta de locuitori şi foloseşte terminologia din aparatul critic cu care a fost analizată opera lui Tolstoi la prezentarea fiecărei monografii locale.  
  
Asta mă îngrozeşte şi mă oripilează. Iar când, bolnav fiind de comparatism încă din tinereţe, îmi mai cad în mână şi două texte unde, în fiecare, sunt aceleaşi două nume dar puse invers, adică numele autorului comentat într-un articol semnează celălalt articol în care e comentat semnatarul primului articol, ambele echilibrându-se în formularea aceloraşi superlative, a aceloraşi exerciţii de admiraţie reciproc avantajoasă, a aceleiaşi lipse a unui terţ care să te mai tragă de mânecă şi, în ultimă instanţă, de ce n-am spune-o, a aceleiaşi lipse de bun simţ ca a carieriştilor care se susţin unul pe altul, sau a aceleiaşi lipse de onestitate ca a organelor de control care fac juma-juma cu vânzătorul de marfă proastă… - atunci, ca să-mi fac datoria de cetăţean credul al statului nostru modern şi democratic, îmi vine să chem Protecţia consumatorului ca la contrabandiştii chinezi. Să mă scape odată de marfa asta contrafăcută! Sau, chiar expirată, prin faptul că fenomenul a fost fumat de multă vreme şi la fiecare nivel. A fost fumat; dar mai cu perdea. Adică criticul literar scăpa mai multă laudă la cel care-i era prieten, sau clientelar, sau îi era el clientelar aceluia. Luaţi dumneavoastră preşedinţii Fondului literar şi urmăriţi câtă carieră literară au făcut atâta vreme cât au fost în funcţie. Mai mult chiar decât preşedinţii Uniunii Scriitorilor care apoi, ca să aibă şi ei o „pârghie economică”, aşa cum ne învăţa economia politică marxistă, au inventat „fondul de 2%” care se manevra cu semnătura lor. Dar, mă rog, acela era critic literar de meserie; pe care meserie şi-o risca sub propria-i semnătură. Acela, cel mult tânjea el să scrie ceva beletristică şchiopătată şi se făcea de râs „propriu manu” . Acum, dimpotrivă, oricine a învăţat să aştearnă fraze frumoase pe hârtie se consideră şi deţinătorul unui mecanism critic prin care are acelaşi drept să preamărească gaşca literară din care face parte, sau pe care străduie să o compună, în egală măsură în care ceilalţi îl preamăresc pe el… Şi, uite-aşa, se impune în mod public „trendul ascendent” al inflaţiei literare, în paralel cu loviturile tot mai mari pe care le căpătăm de la inflaţia propriu-zisă. 
  
* 
  
Dar acum, sub zodia libertăţii presei, se înfiinţează special reviste întru lauda finanţatorilor şi redactorilor lor. Care, de vreme ce tot au avut iniţiativa înfiinţării revistei, tot o girează şi decid asupra ei, tânjesc la vechea ierarhie. Există publicaţii în care iţi poţi da seama de ierarhia editorială fără a citi caseta colegiului redacţional, ci numai după nivelul la care sunt lăudaţi diverşi colaboratori. Indiferent de talent, sau netalent, sau antitalent, indiferent dacă omul scrie numai publicistică, fără virtuţi literare, cronica literară cea mai laudativă e la adresa directorului, urmând apoi redactorul-şef ş.a.m.d. într-o perfectă ierarhie girată de o semnătură care n-are-n minte nici o ierarhie a valorilor literaturii, sau de un „comparatist” care îl aseamănă pe debutantul din Pocreaca direct cu Dante din Ravenna. 
  
În vremurile apuse, care pretindeau în perfidia lor impunerea unei anumite ierahii venită de la partidul militarizat, un mare grup de scriitori invitaţi a prezenta şezători literare într-o unitate militară, ne-am amuzat cu toţii când politrucul aceleia a făcut un afiş şi o ordine de lectură pe treptele care i s-au părut lui a fi ale importanţei gradului. Astfel, primul citea preşedintele Uniunii scriitorilor, apoi vicepreşedinţii, apoi secretarii, apoi directorul Fondului literar. Politrucul îi punea în frunte pe toţi carieriştii, dar Nichita Stănescu, poet fără grad şi cu iniţială la urma alfabetului, avea un locşor pe la coadă. Ne-am amuzat grozav pe baza acelei ierarhii de Moş Teacă, iar Petru Vintilă, care şi desena, a făcut un proiect de epolet cu grade de scriitor conform puterii deţinute în administrarea obştii. Cum şezătoarea se încheia cu mâncarea grasă de la popotă, ne-am amuzat teribil la un pahar, vestejind autoritatea şefilor noştri faţă de viziunea cazonă asupra ierarhiei talentului; şi numai Haralamb Zincă, ce venise în ţară cu armata roşie-eliberatoare a spus că pe el nu-l deranjează, fiindcă a fost la ruşi încheietor de pluton. Adică cel pus acolo să observe şi să toarne dacă vreun fricos abandonează lupta.  
  
Dar acelea sunt vremurile apuse ale totalitarismului, când noi ne amuzam de o asemenea năstruşnicie; în vreme ce astăzi, în deplină şi totală libertate a presei, trista vanitate a veleitarismului agresiv ne face să considerăm normal lucrul acesta. Şi nici măcar să nu ne mai amuzăm când lăudătorii de serviciu găsesc merite literare unor coperte între care, spre a avea „operă”, şeful sau patronul lor înghesuie otova versuri şi recenzii, proze şi panseuri, reportaje şi interviuri luate, articole de fond şi interviuri date. Interviurile fiind cele mai frecvente, fiindcă umplu paginile uşor şi fără efort în vreun domeniu artistic, deoarece „stilul colocvial” permite toate greşelile de exprimare până la agramatisme şi toate bâlbâielile cu putinţă prin care se umplu paginile unui volum gros, foarte util la diverse candidaturi. În felul acesta, anunţat ca un nou făcător de şcoală literară de către recenzenţi care nu prea au habar ce e aia, şeful sau patronul urcă pe firmamentul literaturii, forţează cereri să ajungă în Uniunea scriitorilor, iar apoi nu mai întâmpină nici o greutate de a face carieră în ierarhia dinlăuntrul ei: Gradele de care râdeam noi înainte, devin grade de comparaţie în măsluiala măiastră a pseudocriticilor şi făcătura literară e impusă prostimii din public.  
  
Norocul nostru unic şi esenţial este că această prostime nu mai citeşte de multă vreme, aşa că totul se consumă în sucul propriu al celor din „elită”, care iau parte la „viaţa literară”. 
  
* 
  
Nu aş vrea ca, prin cele de mai sus, să se creadă că pledez pentru vreun fetiş, sau îmi fac vreun fetiş privind critica sau criticii literari! În legătură cu aceasta şi aceştia, condiţionată fiind şi de îndelunga teroare a criticii marxist-leniniste sub care a evoluat generaţia din care fac parte, impresia mea este mai degrabă negativa, iar sentimentele sunt ca înspre ceva exterior obştii artistice din care făceam parte, devenit „interior” numai prin presiunile cu care partidul băga în patul său procustian obştile profesionale cu veche tradiţie în cultura românească. 
  
Actul critic a venit asupra generaţiei noastre ca un act de îndrumare obligatorie prin politica de partid.. Primii critici cu care am avut de-a face erau de-a dreptul politruci de partid, iar a doua serie, care s-a ridicat dintre noi, era formată din oameni care tânjeau să ajungă politruci de partid. Ov. S. Crohmălniceanu, de exemplu, de formaţie politehnică, dar om cult şi citit, se deprinsese într-atât să-şi înceapă actul critic cu „aşa cum ne învaţă tovarăşul Stalin” încât, după ce a crăpat acela, şi-a continuat criteriul cu „aşa cum ne învaţă tovarăşul Malenkov” iar apoi, tot ne putând scăpa de tutelă, cu „aşa cum ne-nvaţă partidul” adică făcând apologie chiar prin titlul volumului său teoretic: „Pentru realismul socialist” şi instituind un purgatoriu prin reevaluarea clasicilor în spiritul materialismului dialectic. J. Popper şi Sergiu Fărcăşan ne-au dat o vreme lecţii de interpretare marxist-leninistă a patriotismului, după care şi-au făcut actele de emigraţie şi au plecat. Mihai Novicov şi Nicolae Moraru erau de-a dreptul activişti, propagandişti şi diriguitori ideologici formaţi în limba rusă, dictând asupra revistelor literare româneşti cu o asemenea îndârjire încât ajunseseră la neruşinarea de a vrea să scrie şi ei. Ion Vitner, de formaţie tot tehnică, de data asta dentară, apare cu mult timp înainte de epoca lui de aur printre cei care, la celebra lăptărie a tatălui lui Giţă Dinu, (Stephan Roll), reprezentau avangarda noastră artistică aplaudând primele încercări de dadaism la Vinea şi Tzara. Dar noul critic face secret acest lucru atunci când ajunge titular de catedră la „Litere” în locul lui Călinescu. Şi, totuşi, cele bune învăţate de la literatura burgheză, în linii mari el le-a respectat. Iar, din totdeauna, în critica literară se respecta în primul rând conceptul de sistemă de studiu şi apreciere cu care te apleci asupra unei anumite literaturi: Îi studiezi valorile, i le cataloghezi comparatist, i le diferenţiezi ca orientare estetică, etc.etc… şi abia apoi ai tu dreptul, în calitate de critic literar, să-ţi expui propria ta ierarhie. La orizontul său mărunt, meschin, cu criterii venite din verificarea cadristă pe care o practica partidul, Vitner a încercat aşa ceva. Adică a dat mai întâi exemplul măreţei literaturi sovietice cu „Pasiunea lui Pavel Corceaghin”, iar apoi a refăcut catalogul autorilor români punându-i pe prim plan pe cei care proveneau din clasa muncitoare: Neculuţă, Păun-Pincio, etc. a încercat să caute germeni la marii clasici („Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale”), a găsit unele începuturi marxiste prin Dobrogeanu-Gherea, Nădejde, A.Toma distrugând „estetismul” lui Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, („Critica criticii”) ba şi al lui Călinescu retras pentru a i se face lui loc, dintre asistenţii căruia Piru şi Marino sunt marginalizaţi, fiind admis doar cel mai poltron şi fără operă: George Ivaşcu.  
  
Şi, astfel, a început să fie îndrumată literatura spre tematica clasei muncitoare. În acest context, alde Savin Bratu şi Vicu Mândra îi făceau praf pe Teodoreanu, Minulescu, Tudor Muşatescu, ca să nu mai vorbim de Blaga, Vinea, Tonegaru, Pillat, Cotruş, pe cât de diferiţi ca spirit poetic sau orientare estetică, pe atât mai degradaţi în etichetarea comună de „interzişi”; Eugen Luca executa ordinele unor pseudofilosofi plehanovişti care semnau Ionescu-Gulian sau Marcel Breazu, Horia Bratu, înainte de a emigra şi el, îşi punea cenuşă-n cap recunoscând că a fost crescut ca mic burghez dar încearcă să se spele printr-o temeinică educaţie marxistă, Alexandru Oprea îşi nega provenienţa chiaburească cerând sprijin în Măreaţa Uniune Sovietică, Silvian Iosifescu şi Vera Călin orientau toată literatura universală spre conceptul rusesc, din occident fiind promovaţi scriitorii minori legaţi de mişcări sindicale iar din orient traducându-se cele mai proletcultiste producţii laminate în literaturile îndrumate de partidele comuniste ale ţărilor respective.  
  
Slaviştii sunt la modă ca rectori şi decani; Paul Georgescu, Mihai Gafiţa, Mihai Petroveanu, Aurel Martin practică o cronică literară aservită la coteriile momentului; Dumitru Micu şi Pompiliu Marcea o scaldă între clasicii literaturii române şi clasicii literaturii de partid; şi, ca un detaşament ferm ideologic, revin în ţară cei care au fost la studii în URSS, fiind angajaţi majoritatea direct în aparatul de dirijare de la Comitetul Central, definindu-se clar locul criticii la partid. Nu în obştea scriitoricească, ci controlând-o, dirijând-o, evaluând mai degrabă orientarea tematică, răspunsul la „comanda socială” şi ataşamentul faţă de comandamentele partidului, decât actul literar intrinsec. În acest mod, aparatul criticii literare se delimitează limpede de actul creaţiei literare devenind aparat de partid în domeniul ideologiei marxiste al cărei jandarm se consideră, iar Uniunea scriitorilor are doar formal o secţie de critică literară, deoarece membrii ei nu mai fac corp comun cu spiritualitatea obştii, ci formează un grup de decidenţi în legătură cu creaţia obştii, ei fiind şi referenţii consultaţi de edituri în legătură cu oportunitatea unei cărţi de a fi publicată sau nu şi cei care, după apariţie, hotărăsc dacă „serveşte” sau nu. Tot dintre ei erau preferaţi cei care, concomitent cu cariera universitară ca stâlpi ai educaţiei înaintate, deveneau editori sau conducători de redacţii, referenţii aparatului de cenzură şi selecţionerii pentru manualele de literatură. Este drept că, până de curând, mi-aş fi permis să mă refer numai la perioada care are legătură cu aceste nume, perioadă în care s-a simţit din plin şi făţiş manipularea creaţiei literare prin acest detaşament de onoare al sectorului ideologic de partid şi de stat. 
  
Recentele documente de la CNSAS privindu-l pe Mircea Iorgulescu, reprezentant marcant al generaţiei ulterioare de critici literari, implicat în jocuri mai subtile decât primii, adică şi mimarea dizidenţei prin infiltrarea printre scriitorii dinafară, demonstrează limpede că năravul de control ideologic prin critica literară s-a păstrat şi chiar a evoluat ca metode perfide ale securităţii care, odată cu noua generaţie venea să se implice direct, să se amestece mai bine, în ultimă instanţă să ajungă la un sistem perfecţionat de urmărire atât a persoanelor cât şi a fenomenului în ansamblu, fapt pentru care îşi recruta şi îşi promova specialiştii în domeniu. Pentru că referatele-turnătorii ale acestuia extind „studiul” de la opere către autori; fac afirmaţii despre persoană în ansamblul ei, sugerează cam câtă încredere sau câtă suspiciune trebuie să se acorde unui scriitor sau altuia printr-o analiză atentă a modului cum operele acestuia servesc, sau nu servesc, sau deservesc socialismul victorios. 
  
Şi, cu toate că nu mai este nevoie de argumente ca să conchidem că supravegherea creaţiei literare şi a autorilor ca persoane prin critica literară sau, măcar, o anumită latură a ei, a funcţionat la fel sau chiar mai intens în perioada ceauşistă, sunt convins că alte documente de la CNSAS vor scoate la iveală alte amănunte cel puţin nostime şi pitoreşti, dacă nu semnificative în această direcţie.  
  
* 
  
Cred că acum este evident faptul că, în baza unei asemenea experienţe, n-aş prea avea motive să iau partea criticii literare, să o fac pe fanul ei şi să-mi manifest vreo dorinţă expresă de a o apăra de intruşii de astăzi. Reacţia mea este doar o problemă de principiu profesional îmbinată cu principiul social al respectării baremurilor profesionale, dacă ne putem exprima astfel în zona atât de sensibilă a esteticului. 
  
Iar dacă e vorba de profesia de critic literar care, ca orice profesie se dobândeşte în timp şi, ca orice profesie intelectuală se desăvârşeşte prin studiu organizat şi cercetare foarte bine direcţionată prin care se constituie baza unui sistem propriu de apreciere şi ordonare a ierarhizărilor argumentate prin criterii estetice, privind la experienţa culturilor lumii în acest domeniu, remarcăm generalizarea următoarelor trepte prin care se configurează personalitatea criticului literar: 
  
Pe locul de început, cel mai de jos, se află recenzentul care se presupune a fi un om cultivat la nivel universitar în materie de literatură sau, în ori ce caz, un om cu o bogată lectură literară, în mintea căruia valorile de bază sunt bine fixate. Acestuia încep să i se publice articole disparate despre cărţi prin care îşi dovedeşte intuiţia şi discernământul în depistarea valorilor, semnalarea locurilor comune, capacitatea de a admira creaţia cuiva, dându-şi seama în acelaşi timp de limitele respective. Foarte mulţi rămân la stadiul acesta toată viaţa şi fac, într-adevăr, o onestă operă de informare în legătură cu ceea ce apare nou în literatură, plasându-se la graniţa dintre aceasta şi gazetărie. 
  
Dacă, în acest demers, respectivul autor ajunge a avea o viziune asupra unei direcţii mai generale din care provine sau spre care se dezvoltă un fenomen literar, atunci, ridicându-ne cu o treaptă mai sus în angajamentul faţă de creaţia literară auctorială, începem să intrăm pe făgaşul cronicii literare. Iar de la cel ridicat la rangul de cronicar literar, pretenţiile sunt mult mai mari deoarece el se angajează să urmărească cel puţin una dintre direcţiile dezvoltării producţiei literare, având şi o apreciere comparativă între creaţiile de care se ocupă, şi o imagine de ansamblu pe care o tot completează aşezând în anumite locuri anumite lucrări pe care le analizează, şi o viziune de devenire şi perspectivă făcând legătura dintre tradiţia unei literaturi şi căile ei specifice de evoluţie care o fixează pe un anumit perimetru într-o istorie a literaturii naţionale sau universale. 
  
De abia după o asemenea probă de capacitate de abordare a unui ansamblu de opere cu care se îmbogăţeşte o literatură, putem vorbi despre autorul respectiv ca despre un adevărat critic literar şi, de aici înainte, începe a se profila propria sa personalitate artistică, definită atât prin originalitatea abordării cât şi prin acuitatea permanenţei studiului comparatist între lucrări, autori, curente literare, studiu de profunzimea căruia ne putem convinge numai prin consecvenţa cu care el se manifestă în viaţa publică a literelor. 
  
Printr-o asemenea consecvenţă numai, se ajunge şi la specializarea în anumite domenii sau perioade, ceea ce devine virtutea istoricului literar care vine să structureze imaginea a ceea ce se cheamă vocaţia culturală a unui popor sau a unei epoci, demonstrându-şi imensa utilitate de la formarea didactică a specialiştilor, la construirea unor capitole enciclopedice de istorie literară puse la îndemâna publicului larg, la compararea unor opere şi a unor literaturi întregi în sincronia lor şi la definirea aporturilor culturale a generaţiilor de creatori în diacronie. 
  
Cam acesta ar fi, după mine, marele capitol de cercetare creatoare pe care numai critica literară îl poate scrie cu adevăr şi obiectivitate în istoria fiecărei ţări şi a fiecărei culturi. Cu asta pun punct elogiilor pe care le aduc genului şi slujitorilor săi, ca 
  
şi descrierilor ideale pe care mi le fac eu în legătură cu o asemenea operă critică. 
  
Spre convingerea deplină, rămâne prin aceasta doar un mic experiment de făcut. Fapt pentru care, îi rog pe cei care încă ar înclina sentimental spre iertarea sau justificarea imposturilor de critică literară de la care am pornit, să ia zece, sau douăzeci, sau câte vor asemenea articolaşe care abundă prin tot felul de publicaţii, să le ordoneze cum vor ei sau să le aşeze în orice ordine sau consecuţie consideră ei, să caute orice legătură ar vrea între ele şi să încerce să le asambleze cum cred ei mai bine. Apoi, oricât efort ar face, să ne spună dacă au reuşit să obţină vreo structurare sau, măcar, vreun punct de vedere pertinent şi convingător asupra unuia dintre aspectele reale ale literaturii de astăzi şi ale criteriilor valorice măcar la modă, dacă nu cele impuse obiectiv de evoluţia fenomenului literar. 
  
Sau, dimpotrivă, rezultă numai o zeamă de laude deşănţate, o terminologie pastişând doar uneori limbajul critic, o confuzie generală aparţinând categoric şi provenind din obsesiile publicitare cu care este drogat în permanenţă cumpărătorul biciuit de puterile oculte ale societăţii consumiste?!… Bine înţeles, cu toate superficialităţile şi cu agresivitatea de a-ţi băga ceva pe gât, care sunt scuzabile atunci când recunoşti cinstit că te încadrezi în convenţiile artistice minore ale reclamei publicitare; pentru care, nimic nu trebuie să fie mai tare decât produsul pe care îl ai tu de vândut, dar devin grav condamnabile faţă de adevărurile artistice care nu trebuie să se lase falsificate. Pentru că, orice forţare în scop subiectiv a valorilor artei, chiar şi cele oficiale, practicate de critica literară ca linguşire a unor guvernanţi sau a unor autori al căror principal merit era aflarea la putere, s-au dovedit a fi caduce. Darămite nişte ridicole exerciţii de ambiţie manifestate prin spirit provincial şi suficienţă semidoctă! 
  
În plus, trebuie să subliniem că şi pentru acea meserie a făcătorului de reclame este nevoie de talent şi de îndemânarea de a aşterne câteva fraze pe hârtie. Ceea ce nu înseamnă că am văzut producător serios de reclamă comercială, lăsându-şi bănoasa meserie pentru a se dedica unor pârlite volume de versuri sau proză, care bat şi ele la porţile nemuririi, pentru că dreptul la mari aspiraţii este în epoca noastră garantat şi gratuit. 
  
* 
  
Chiar dacă este paradoxal, mă simt, în încheiere obligat să recunosc faptul că nu sunt absolvit de a merita asemene acuze. Răsfoind modestele publicaţii de care mă ocup, oricine îmi poate face aceeaşi imputare: „Ne dai nouă lecţii, în loc să cenzurezi mai întâi lucrurile astea la tine!”… 
  
Şi n-ar fi deloc neîndreptăţiţi s-o facă: De scuzat nu mă pot scuza. Pot numai să mă explic prin două amănunte subiective: 1. Dragostea mea pentru oamenii pe care îi consider prieteni şi confraţi; 2. Convingerea mea despre nevoia de informare a oricărui suflet modern. 
  
Începând invers, cu această a doua explicaţie, îmi permit să evoc acea meserie cinstită a ziaristului de informaţie care-şi face o profesie de credinţă din informarea cititorului într-un domeniu în care se specializează şi îşi are bine racordate sursele de ştiri, sau rămâne la stadiul de „generalist” scriind despre tot ce este nou. Cam de aici, din aria acestui gen de publicistică care presupune uşurinţa mânuirii cuvântului spre informare, cred eu că vine şi partea de bună intenţie a improvizaţilor autori de recenzii: Exerciţiul gazetăresc le-a format acestora cursivitatea verbului, iar interesul pentru popularizarea a ceea ce e nou în cultură nu poate fi decât un act meritoriu, mai ales în contextul de astăzi, când cartea, beletristica, lectura se află pe post de cenuşăreasă şi, cel mult, addendă la viaţa mondenă a demimondelor. Mai mult decât atât: într-un asemenea context, cred că este chiar o datorie a oamenilor preocupaţi de cultură să informeze şi să popularizeze tot ce este noutate în aria ei, deoarece apariţia unei cărţi, orice valoare ar reprezenta ea, oricum este un act mult superior aventurilor galante ale cine ştie cărui bişniţar sau vivandieră, sau chiar zicerilor demagogice ale unor politicieni.  
  
Piatra de încercare, însă, este aici tăria autorului de a se păstra în domeniul informativ şi a nu avea pretenţia să emită judecăţi de valoare. De a descrie evenimentul şi nu a-l evalua. De a furniza ştire şi nu reclamă. De a fi onest cu cititorul lăsându-l să judece şi să aprecieze singur; el, autorul, fiind doar catalizatorul care îi lărgeşte orizontul de informaţi şi îi serveşte ţinerea la curent cu ceea ce este nouă apariţie. În ultimă instanţă, atunci când scrii despre o carte de la nivelul de om decent care proliferezi informaţia pe care ai dobândit-o tu înaintea altora, vorbeşti despre apariţia ei ca atare, de la nivelul tău de cunoaştere şi informaţie, fără a-ţi permite să o faci pe forul examinator care dă note, calificative şi bagă pe gât altora anumite valori subiective, din cine ştie ce interese la fel de subiective. Pe care cititorul nu poate să nu le miroasă, să nu le simtă intenţia necurată şi să nu se considere înşelat, discreditându-te. Pentru că, în condiţiile democraţiei, ştirea obiectivă devine o condiţie sine qua non a credibilităţii unei publicaţii şi a menţinerii interesului pentru informaţia furnizată prin ea. În contextul unei opinii publice active şi atente la nuanţe, când şi partidele politice au renunţat la ziarele lor oficioase prin care să-şi promoveze pledoaria, lăsând ca aceasta să circule mai credibil prin informaţia liberă, dacă ajungi să te miroasă cititorul că-i bagi sub nas o publicaţie cu unicul scop de a te lăuda şi de a-ţi vinde marfa pe care o produci – fie ea şi marfă spirituală, este faliment curat. Pentru că nu poţi substitui profesionala cercetare ce trebuie să stea la baza unei aprecieri critice, cu îndemânarea gazetărească de a scrie articole. Înseamnă că te excluzi şi din gazetărie şi din literatură producând un hibrid care trădează ambele profesii. Cei care îşi permit să o facă (şi n-aş insista dacă nu ar fi foarte mulţi asemenea veleitari astăzi) procedează de fapt la abandonarea scopului publicistic şi trecerea în domeniul pliantelor gratuite de reclamă pe care şi le fac întreprinderile comerciale cu toată bogăţia mijloacelor poligrafice şi unicul argument al preţurilor menţionate, fără nici o credibilitate acordată atributelor şi adjectivelor despre care oricine îşi dă seama că abundă doar din rutină.  
  
Astea, în legătură cu cea de a doua explicaţie. În legătură cu prima: Aceea că îmi respect prietenii şi colaboratorii până la a merge pe mâna lor şi publicându-le fără rezerve orice opinie pe care ei şi-o asumă, consider că aceasta este condiţia esenţială a unor relaţii intelectuale de respect reciproc, confirmându-ne unul altuia încrederea. Dacă ei mai greşesc, nu pot să-mi permit să-i cenzurez. Pot cel mult să-mi spun că încă nu m-au înţeles bine şi trebuie să insist în a mă explica.  
  
Exact aşa se consideră şi articolul de faţă: O exprimare de poziţie prin care să-mi explic mai bine… „concepţia faţă de cestiunea în cauză”!… Nu am altceva de făcut decât să perseverez şi să arăt cu degetul. Şi, doar dacă o asemenea mentalitate de lăudăroşenie cu scop meschin, mafiot, va demonstra că am prieteni care nu mă înţeleg sau, oameni apropiaţi care, ne înţelegându-mă, nu merită să-i consider prieteni, atunci, cu enorm regret, pentru că o prietenie se construieşte greu, va trebui schimbat macazul. 
  
Corneliu LEU 
  
Bucureşti 
  
20 martie 2011  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
FALSE ETICHETE DE GENIALITATE LITERARĂ ŞI AFIŞE CU MINCIUNI ELECTORALE POATE LIPI ORICINE / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 94, Anul I, 04 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!