Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Expediţia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

EXPEDIŢIA  

 

Aşa cum poate v-am mai spus, eu şi cu prietenul meu Cristi suntem ceea ce se numeşte în general, în societatea noastră, oameni ajunşi. În jur de treizeci de ani, însuraţi, copii, apartament la bloc, maşini autohtone second-hand, salarii de la buget, nestresaţi de muncă, dar nici în primejdie de a ne îmbogăţi. Astfel stând lucrurile, de cele mai multe ori seara, aplicăm consecvent, la grădiniţa din colţ, reţeta fericirii. Desigur o fericire corelată cu punga de bugetar, deci ronţăim alune, fumăm alene, rostogolim berici şi discutăm despre fenomene paranormale, O.Z.N.-uri, triunghiuri ciudate şi mai ales despre viaţa de după moarte ca să ştim prin ce se deosebeşte de aceasta de acum care ni se pare perfectă.  

Într-una din seri însă, nu prea apucăm să gustăm din plin fericirea raiului în care ne aflăm, că apare la masă Adi, un alt prieten al nostru, care paradoxal deşi stă la fel de bine în plan social ca şi noi, este nefericit. Fiind, probabil, vreo reîncarnare fermă a lui Rockefeller, Morgan, sau Paul Getti este înnebunit să facă avere, aleargă ca un nebun, veşnic transpirat, agitat, cu ochii scoşi, ros de invidii negre (bine, nu pe noi!), în cap i se învârt tot felul de combinaţii şi aranjamente, veşnic în lipsă de bani, însă plin de datorii.  

- Bă, iar staţi ca ploşniţele când e lumina aprinsă, vă umflaţi cu bere, daţi cu mahorca şi vă doare-n şpiţ că lumea aleargă, aleargă, bă, şi câştigă, nu ca voi, care-o să muriţi pensionari la stat, înjurând guvernul când scumpeşte gazele sau leuşteanul! În timp ce ne muştruluieşte suge două beriţe (ale noastre) şi atacă vârtos alunele pe care le aromatizează cu o patriotică (tot de la noi) din care trage cu multă măiestrie fum după fum. Bem repede ce avem în faţă, că la sorbul băiatului e greu să mai scape ceva, băgăm pachetele de ţigări în buzunar şi ne jucăm încurcaţi cu degetele, fiindcă s-a dus dracului atmosfera de mister ce ne înconjura până atunci. Trebuie să recunoaştem că prietenul nostru are un fel deosebit, aproape un har, să te facă să te simţi inutil şi prost dacă nu vorbeşti despre bani, afaceri, câştiguri fabuloase, profituri sau măcar investiţii strategice.  

- V-a trecut bă, prin mintea aia a voastră încleiată de parascovenii, că peste cinci zile e Paştele bă, că nevestele alea ale voastre, nişte martire care nici nu ştiu de ce vă mai suportă, n-au miel, caş proaspăt, n-au cu ce să facă drob, n-au ouă pentru cozonac, pentru copilaşi, să ciocnească, staţi bă, criminalilor şi dospiţi aici la crâşmă, iar la familiile care vă iubesc, nici nu vă gândiţi! Noroc cu mine, că am un plan să vă reabilitez, deşi nu meritaţi că prea sunteţi molâi şi trece viaţa pe lângă voi ca vaca pe lângă bou! Hai, daţi şi voi o bere să vă spun planul!  

Electrocutaţi de vehemenţa discursului, dar mai ales de profunzimea intelectuală a comparaţiei cu vaca şi viaţa, ne executăm, vin de urgenţă şase beri aburinde, iar pachetele de ţigări îşi reiau locul la vedere. În fundul sufletului ne dăm seama că suntem nişte bestii ignorante şi nesimţite, pentru că, într-adevăr, nu ştiam că vine paştele şi chiar dacă am fi ştiut tot aia era. Adi se uită la noi încruntat, în ochi ne apar lacrimi, dar norocul revine după cele două sticle gâlgâite scurt de bunul nostru prieten.  

- Şi, acum, fiţi atenţi la plan, orice detaliu are o importanţă maximă! Uite, notaţi aici, că altfel uituci cum sunteţi până mâine numai eu am să ştiu ce avem de făcut şi voi iar o să priviţi la mine ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Ne dă câte o foaie dintr-un carneţel şi câte un ciot de creion în timp ce noi tot mai uimiţi de cultura sa ne concentrăm cât putem (berea ne ajută să nu facem epistaxis).  

- Mâine mergem la o stână aici în preajma oraşului, nici o sută de kilometri, să luăm miel, caş, urdă şi ce-o mai fi pe-acolo, moca bă, moca, de la un cioban, un om de toată isprava, pe care l-a tratat nevastă-mea de dinţi acum o lună şi omu’ i-a spus:  

- N-apo’ doamnă dragă, mulţam’ fain şi când o fi la o nevoie mă găsâţ’ la Cârlijele, acolo mi-s io cu turmele mele, că io mi-s baci şî am di tăti! N-a plătit nimic pentru lucrări, da’ mai bine, că acum e rândul nostru şi la câte ne-o da ne scoatem pârleala cu vârf şi îndesat! Fascinaţi de logica şi inteligenţa nativă a prietenului nostru nici nu băgăm de seamă cum ne stabileşte sarcinile pentru ziua de mâine. Noroc de filele carne- ţelului în care notăm înfriguraţi:  

a. scularea la ora trei, adunarea la scara blocului lui Cristi (maşina lui e singura care are benzină suficientă);  

b. fiecare dintre noi echipat corespunzător cu ţinută de munte, rucsacuri goale şi cuţite de vânătoare;  

c. eu şi Cristi, câte două sticle de vodcă, aşa pentru impresie, deoarece pe noi nu ne cunoaşte nimeni la stână, spre deosebire de Adi care e cunoscut în toată zona de interes;  

d. suplimentar câteva pachete cu ţigări, că poate mai vreţi ceva de pe acolo ( bă, da’ nu infecţii d-astea de care dohăniţi voi ca proştii de vă nenorociţi plămânii), ceva mai special ca să vadă oamenii ăia că sunteţi băieţi de oraş;  

e. bani de buzunar, că e imposibil să nu găsim prin sat ouă proaspete de ţară, ceva ţuică bună, un vinişor roşu de butuc, vre-o păstrămioară de batal şi cine ştie câte şi mai câte, cum au ţăranii, totul la preţ foarte convenabil că ei nu prea le au cu socotelile, acolo în fundul lumii unde stau de zeci de generaţii;  

f. bă, aici-i-aici, secret total, mucles la neveste, de la slujbă ştiţi voi cum s-o tăiaţi, nu trebuie să vă mai spun eu, că dacă se află vin toţi muţufanii şi ne strică aranjamentele.  

E clar: clasifaid!  

Asta cu clasifaidu’ ne-a convins! Jurăm să nu destăinuim nimănui acţiunea noastră, să păstrăm secrete obiectivele adevărate ale expediţiei, toată viaţa noastră şi doar pe patul de moarte să destăinuim copiilor adevărata sursă a bunăstării de care s-au bucurat toată viaţa. Mai bem câte două sticle de fiecare, îi lăsăm lui Adi ţigările rămase, apoi plecăm acasă fericiţi şi hotărâţi să fim muţi ca nişte peşti, ceea ce nici nu e prea greu acum în starea de graţie în care ne aflăm.  

A doua zi, la ora la care sună ceasul mi se pare că s-a pornit războiul nuclear, dar nu-mi pasă. Am capul cât o ciutură, gura plină de câlţi mucegăiţi iar zgomotul asurzitor al scărpinatului îmi sfâşie timpanele. În timp ce înghit două aspirine plus o găleată de apă, în bucătărie apare nevastă-mea cu figura omului căruia i-a explodat soba în faţă. O liniştesc spunându-i că sunt trimis de firmă într-un control inopinat la o filială din judeţ, o chestie de mare încredere, dar deosebit de confidenţială. Din cauza orei, momentan, mă crede. Diseară văd eu cum mă descurc însă până atunci mai este şi având în vedere prezumtivele rezultate ale expediţiei am sentimentul unei victorii în planul imaginii mele familiale! Nevastă-mea, fire tolerantă, un înger cum de altfel am constatat de multe ori dar nu i-am mărturisit niciodată dă din cap, cască şi nu face nici o observaţie asupra modului în care m-am îmbrăcat pentru control, respectiv treningul cu care bat covoarele, o pereche de bascheţi folosiţi la pescuit şi pălăria corespunzătoare încălţărilor. Cobor în figuri scările deoarece liftul este, ca de obicei, oprit la ultimul etaj să nu deranjeze somnul domnului administrator provenit din „organele” pensionate. Între noi fie vorba, bine că nu funcţionează, fiindcă şi în mod normal folosirea lui e sport extrem, dacă nu cumva inconştienţă, sau crimă organizată. Coborâtul pe scări, evident fără lumină mă ajută să nu gândesc la nimic, stare care se menţine până la locul de întâlnire, unde nu este nimeni (mă rog în afara câinilor, foşti vagabonzi sau maidanezi, actualmente, comunitari). Mă sprijin de maşină ca să-mi trag sufletul, iar câinii mă privesc indiferenţi, sau poate chiar cu milă. Peste zece minute, disperat de ţipenia din jur, dau un bip lui Adi şi unul lui Cristi. Bip rămâne. Biiip-ul mă-si de viaţă! Peste un ceas apare şi Cristi care mă impresionează cu o minunată culoare verzuie în lumina zorilor şi o ţinută mult mai ciudată decât a mea. Îmi povesteşte în silă că Delia, nevastă-sa, o suspicioasă din naştere, l-a prins aseară când îşi pregătea hainele de drum şi nu l-a slăbit până n-a spus tot, apoi s-a asigurat temeinic, dar foarte subtil că proprietatea sa, respectiv soţul, nu va fi încălcată, sau folosită, nici măcar neintenţionat de alte persoane. Spre dimineaţă, când Cristi căzuse lat, sunau deja bip-urile mele, dar nu a mai avut putere să ridice telefonul. Abia când a sunat ceasul deşteptător, Delia l-a tras din pat ca să nu rateze cumva, Doamne fereşte, afacerea! Sfârşitul poveştii mai mult l-am dedus pentru că bietul om vorbea cam incoerent, da’ lasă că nici eu nu prea mai prindeam tot ce spunea. Cert este că am mai tras un pui de somn în maşină până când vijelios, neobosit şi plin de energie şi planuri, peste noi a năvălit neobositul Adi, zglobiu ca un peştişor în ape de munte.  

- Dormiţi, bă, ca ploşniţele, iar eu ca bou’ mă zbat de la patru să descurc iţele să nu mergem ca proştii în gol, după ce toată noaptea n-am dat geană de geană, de grijă să nu cumva să fi uitat voi ce-am vorbit aseară! Hai, la drum ce vă uitaţi la mine ca la omu’ cu falca dă bou!!  

Ce-i drept arătam foarte confuzi, cu ochii cârpiţi, amorţiţi şi cu limbile încleiate, spre deosebire de el care deşi nu dormise deloc arăta foarte ţunţurliu şi dădea din gură ca un cintezoi răscolit de hormoni. Nici nu ştiu cum am ajuns, după multă vreme, deoarece Cristi, că numai el putea să greşească, pe nişte coclauri de spaimă, unde nu m-ar fi mirat de loc să văd un balaur care să ne mănânce. Oricum după ce am eliminat pe căi naturale, cum se zice, găleata de apă băută în miezul nopţii şi am dat nişte pumni de apă pe faţa extraterestrului ce zăcea pe locul şoferului, am reuşit să ne punem o întrebare logică, adică ce dracu’ căutăm noi în pustietăţile astea!?  

Spre norocul nostru ne-a lămurit urgent Adi care, de abia acum am observat, era îmbrăcat la fel ca noi, ceva gen boschetar, c-asta-i bă, nu tre’ să bătem la ochi, adică c-am fi nişte îngâmfaţi de la oraş care habar n-au ce-i la ţară şi nu-i respectă pe oamenii pământului, că ei sunt talpa ţării, bă, ei produc păpica, că fără asta... he, heee… Delirul priceputului nostru prieten nu cred să fi produs mari schimbări în noi, oricum nu mai mari decât o nouă rundă de evacuare lichide.  

- Gata copii, acum rucsacii în spate şi o luăm pieptiş ca să fim la stână înainte de prânz, vă daţi seama, ca să picăm la masă, la o brânzică cu mămăliguţă cum numai la stână se prepară, după vechile reţete ale păcurarilor!  

Nu avem disponibilitate să apreciem cum se cuvine cunoştinţele de iniţiat ale lui Adi, deoarece gâfâim şi înjurăm de mama focului târâindu-ne picioarele, striviţi de rucsacuri (Adi nu avea rucsac, avea însă binoclu, el fiind conducătorul expediţiei şi deh, cine-a mai văzut conducător fără binoclu). Metehăim împleticiţi în urma lui „el comandante”, care la un moment dat ne comunică ordinul că ne-am rătăcit, desigur tot din cauza lui Cristi care n-a ştiut unde e nordul când a fost întrebat de asta. Nu-l omorâm, eu înspăimântat de ideea cărării a două rucsacuri, iar Adi din cauze necunoscute, probabil că nu avea la el nici o armă în afară de un pix şi indispensabilul binoclu, însă cădem din picioare la unison, fără nici un gând în cap (unii se chinuie mult pentru o asemenea performanţă, la noi e spontană). Totuşi unul din noi, bănuiesc eu ca fiind Cristi, că altul în nici un caz, el este în mod cert mai curat la suflet, ar fi capabil deci de miracole. În consecinţă, absolut surprinzător, în zonă apare, mai bine zis se materializează, un măgar şi un fel de om, oricum mult mai bine îmbrăcat decât noi (omul).  

- Ziua bună, bade, merge, merge, bagă Adi una ştiută de el că ar funcţiona perfect ca liant conversaţional în mediile rurale!?  

Ăla se uită la noi ca la nişte dăunători ai cartofului şi răspunde diplomatic, dar tot în stil rural: meeeh, mde apăăă, mdeeeeh, ehhh... Adi scoate repede un pachet de ţigări şi îl invită pe musafir cu una, extrasă strategic zece milimetri din pachet.  

- Mmeehh, mmmddehhh, hâââh, mmddaaa, mai spune extraterestrul şi, între timp, ia o ţigară, o aprinde cu un chibrit de origine total necunoscută. Pâc, pâc, pâââhhh, mneee, pâc, pâc, pâââhhh, uuieee!  

- Noi vrem să ajungem la stână şi nu prea ştim o scurtătură, ce zici, ştii cumva?  

- Mmmpâââhhh, mneee, mdaaa, pâc, pâc, încoloşaa, aşaaa, aşşaaa, pâc, pâc şi pleacă, pufăind la fel de fericit precum măgarul care şi el, se uşurase pe timpul conversaţiei.  

- V-am zis eu, hai, la drum, că ne-am odihnit destul, preia Adi comanda, cu puţin înainte de a purcede noi la homicid şi măgăricid.  

Surpriză maximă! Peste nici zece minute, într-o vale de vis, zărim stâna, adică o încropire de lemne, table, cartoane şi foi de placaj, nişte oameni, oi, porci, alţi măgari, cu alte cuvinte un fel de arcă aflată pe pământ, deci într-o mizerie greu de descris, întrucât spre deosebire de sora ei biblică, în jurul ei nici idee de apă. Ne apropiem totuşi cu un mers voit degajat, aşa ca nişte oameni care au văzut multe la viaţa lor, iar Adi, de la o distanţă considerată politicoasă strigă ciobăneşte cum ştia el din filme:  

- Ioollaariiiooo, ioollaaariooo! Cu acest prilej atrage atenţia unor dihănii de mărimea unui viţel, însă mult mai păroase, zgomotoase şi chitite să ne facă zdrenţe. Vestiţii câini ciobăneşti, vin către noi în salturi, ne înconjoară şi se pregătesc să ne mănânce spre bucuria unui criminal ce stă sprijinit într-o ghioagă şi râde de-i sare muntele de blănuri de pe el ca şi clopul de pe cap, ca să nu mai vorbim de alţi doi troglodiţi cu cizme de cauciuc şi salopete de puşcăriaşi la fel de bine dispuşi, curioşi foc în cât timp vor termina cânii treaba pentru care fuseseră instruiţi. În zadar răcnim că avem copiii, că auleooo, mamă, fluierăm, dăm cu rucsacii şi cu picioarele fiindcă fiarele antediluviene atacă la baionetă iar monştrii se prăpădesc de râs. Bine cel puţin, că nu pun pariuri! Până la urmă tot Adi ne scoate din necaz, zbierând cu o forţă pe care sincer nu i-o bănuiam:  

- Don’ Claie, suntem noi, soţul doamnei doctor, aia de-ţi scoase măseaua a de te durea, acu’ o lună, ce-ai uitat!?  

Vizibil dezamăgit baciul fluieră câinii, care se retrag şi primesc drept recompensă nişte ghioage, în timp ce ajutoarele dau cu basca de pământ de ciudă că se întrerupsese spectacolul tocmai când era să devină interesant. Noi ne târâim spre îngrăditura de pari intrăm pe un fel de poartă legată cu sârmă ghimpată, iar baciul ne întâmpină cam ca pe câini, mai puţin ghioagele, Fără a lua în seamă căutătura poncişă a gazdei, Adi scoate o sticlă de ţuică pe care o oferă drept jertfă zeului care ne scosese din cercul de interese al câinilor. Rămaşi mai în spate sugem şi noi vârtos din cealaltă sticlă, gândindu-ne că, dacă tot e să murim, cel puţin să nu ne dăm seama ce ni se întâmplă, cu această ocazie intrând în cercul select al celor săraci cu duhul cărora le este promisă împărăţia veşnică. Nu ne este dat însă, pentru că baciul, umanizat de jumătatea de sticlă băută, devine omenos, ne spune: „bine aţi venit, bucuroşi de oaspeţi, hai să gustăm ceva, că uite e spre chindie şi numaidecât facem o mămăligă şi cu ceva jântiţă, chişleag, o ceapă, punem de-o masă aşa cum numai la stână se poate vedea, hă, hă ,hă”....  

Extratereştrii cu bască ne privesc sincer şi deschis, fără să-şi ascundă ura ce ne-o poartă, din motive necunoscute nouă, dar probabil profund tradiţionale, acest sentiment bine reprezentat şi în literatura de profil fiind probabil una din moştenirile culturale ancestrale. Ca să nu ne muşte, le aruncăm câte un pachet de ţigări pe care-l înhaţă repede, însă nu suficient de abil pentru a nu fi observaţi de baci care ridică o sprânceană şi mârâie. Supuşii îi predau captura şi pacea se aşterne din nou pe pământul stânei. În plin extaz de generozitate baciul ne îmbrăţişează, prilej cu care constatăm că sub muntele de blană se mai află un cuţit mare, o toporişcă şi un trup noduros ce depăşeşte în putoare sarica, o chestiune greu de înţeles, dar care, credem că nu merită un efort de cercetare la faţa locului. Suntem invitaţi într-o groapă deasupra căreia sunt puse nişte crengi, cartoane, table ruginite şi bucăţi de placaj, iar în interior câteva scânduri sub forma unei mese, a unor laviţe, sau poate chiar paturi. Deocamdată folosesc drept masă şi scaune. Baciul rage ceva neinteligibil către sclavi şi îi activează tot cu istorica bâtă, deoarece sclavii, ca orice sclav, dau semne de revoltă, mormăie şi bineînţeles dau cu basca de pământ. Pe suprafaţa scândurii ce imită masa, baciul aşterne cu gesturi ritualice nişte hârtii de împachetat îndelung reciclate şi, în timp ce Adi îi explică scopul vizitei noastre, iar el se preface că a înţeles spunând: „las’ că nu-i bai avem de toate şi vă dăm ca să vedeţi şi dumneavoastră orăşenii că noi la stână păstrăm sfintele obiceiuri rămase din moşii şi strămoşii noştri, hă, hă, hă!”  

Pe mine unul, ţuica, groaza, drumul şi perspectivele mă aruncaseră în abulic unde şi rămăsesem, destul de fericit. Cristi însă, fire profund meditativă, se joacă cu degetul printre firele de nisip de pe hârtiile întinse pe scândura pe care o consideram masă. Observ cu oarecare mirare că firele de nisip se mişcă şi singure, ba chiar ţopăie şi se urcă pe noi. Este desigur o iluzie optică datorată oboselii de peste zi şi a cumplitelor întâmplări prin care trecuserăm, sau poate un fenomen paranormal specific stânelor, unde ştim, din Mioriţa, ce lucruri stranii se petrec, aşa că nu comunic nimănui constatarea ca să nu mă fac de râs printre aceşti bărbaţi de oţel. Până să mă lămuresc asupra enigmei, în groapă intră şi sclavii cu bască, trântesc ofticaţi pe scândură o mămăligă de culoarea şi consistenţa cimentului, plus nişte castroane din aluminiu, cu linguri la fel, în care clipoceşte ceva vâscos având culoarea albuşului de ou stricat, cu inexplicabile puncte verzui, apoi pleacă scuipând şi înjurând delicat, printre dinţi. Mirosul bucatelor, adecvat aspectului! În aceeaşi notă de straniu ne apucăm să băgăm lingurile în castroane şi apoi în gură! Probabil vortexurile energetice specifice unor astfel de locaţii ne-au luat minţile! Sperăm să nu ne ia şi imunitatea, câtă o mai fi rămas! Ne străduim totuşi să nu ne uităm la vrednicul baci care mănâncă cu mâna, total indiferent la zoaiele care scapă din malaxor şi apoi se scurg în barbă revenind cuminţi în strachină pentru a-şi relua circuitul cu următoarea mişcare a priceputei mâini! De frica hepatitei, la fiecare două înghiţituri, tragem câte o duşcă din sticla de vodcă, ultima, fiindcă alte două ne fuseseră confiscate de moroii cu bască într-unul din multele momente de pierdere a orientării temporo-spaţiale şi pe care acum îi auzeam cum se certau afară nu numai pentru împărţirea prăzii ci şi pentru consumarea ei înainte de a-i prinde baciul cu bunuri nedeclarate asupra lor. Adi, expansiv şi complet adaptat situaţiei, mănâncă în stilul casei şi, imprudent, trage, din când în când, câte un gât din sticla baciului ceea ce îl face pe acesta să mârâie. De altfel nu se petrec decât două astfel de situaţii deoarece, în scurt timp, foarte hotărât, omul îşi ia sticla şi o bagă sub suman. Către sfârşitul festinului în cadrul intrării în groapă îşi fac apariţia aschimodiile cu bască, de data asta foarte zâmbitori şi cu priviri galeşe adresate lui Cristi, căruia îi fac gesturi prietenoase invitându-l afară, chipurile să-i arate ei ceva frumos la stână. Mă prind la timp şi îl opresc pe nefericit care naiv cum este, lua de bună invitaţia arătărilor. Cum situaţia se tensionează brusc, cei doi scoţând nişte cuţite din cizmele de cauciuc, cuţite ce te puteau omorî numai dacă le atingeai pe mâner, îi facem semn lui Adi să treacă de urgenţă la faza finală a negocierilor. Negocieri, vorba vine, pentru că baciul, meseriaş nu glumă, ne jefuieşte contra a două kile de urdă şi nişte picioare date cu aceeaşi pricepere atât în câini cât şi în ajutoare. De schelălăit, schelălăie numai cei din urmă, deşi mult mai îndreptăţiţi la acest gest ar fi fost câinii, însă după cum se ştie, ei nu sunt prefăcuţi. Ajungem ca teleportaţi la maşină, ne bucurăm că e întreagă, nu-i explicăm lui Cristi de ce nu l-am lăsat să se joace cu ciobăneii, ci îi dăm nişte pastile de gumă mentolată şi îl determinăm să demareze stimulaţi de o groaznică senzaţie de frig în spate. Până acasă oprim de câteva ori la marginea drumului pentru a deversa, cu opinteli, trataţia de la stână şi să-i mai dăm cu apă pe faţă bietului Cristi ca să nu leşine la volan. La un moment dat însă, observându-i tendinţa fermă de a colapsa îl mobilizăm desluşindu-i intenţiile vrednicilor tineri de la stână. Se trezeşte brusc şi calcă pedala cu ochii holbaţi de groază. Dumnezeu se milostiveşte de noi şi nu ne opreşte nici un echipaj de poliţie. Ajuns acasă, semn că există miracole cărora nu le dăm atenţia cuvenită, încerc să îndrug ceva, nevastă-mea aruncă urda, deoarece era plină de viermi şi, în sfârşit, cad lat în cada plină cu apă fierbinte ca să-mi alin urticaria ce-mi ardea pielea de la o vreme.  

Ciudat, pe albul faianţei apare din nou halucinaţia cu nisipul mişcător, dar nu am puterea să mai judec nici un fel de manifestare a forţelor din zona paranormalului.  

Peste două zile ne reîntâlnim, fericiţi, într-o rezervă de spital, la dermatologie, unşi din cap până în picioare cu nişte alifii despre care nu vă mai spun cum miros, dar aşa cum v-am spus fericiţi, pentru că, spre deosebire de Adi, noi nu facem injecţii. El însă, umflat ca un cimpoi, stă numai pe spate cu ochii holbaţi în tavan şi spre liniştea tuturor se pare că prin cap nu-i trece deocamdată nici o afacere, sau poate că-i trece dar nu o poate rosti. Oricum nu am fi putut locui în casele noastre, cum nici familiile nu locuiesc în prezent, deoarece o invazie formidabilă de purici a făcut necesară intervenţia echipelor de dezinsecţie, care e bine să nu ştiţi ce lasă în urma lor. Cu această ocazie am dezlegat şi enigma nisipului zburător, am trimis familiile să petreacă sfintele sărbători la părinţi, spre bucuria copiilor în timp ce eu şi Cristi vorbim toată ziua despre ciudăţeniile acestei lumi şi sorbim liniştiţi din paharele sondă cu medicamente amare.  

Mihai Batog-Bujeniţă  

Referinţă Bibliografică:
Expediţia / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 642, Anul II, 03 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!