Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX - UN ALT FEL DE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Autor Octavian Curpaş
Editura "Anthem", Arizona, SUA
octombrie 2011
 

 

 

 

CAPITOLUL XVII - PARTEA I  

 

EUGEN ŞTEFĂNESCU – 26 de ani în Africa şi două săptămâni în cort cu GENERALUL GADDAFI!  

 

„Am fost doi învingători… fiecare în felul lui”– a rostit George Cuşape 8 aprilie 2011, la Curtea Brânconvenească din Constanţa, cu ocazia lansării volumului Jurnal de pribegie, care surprinde în paginile sale o poveste de viaţă despre Eugen Ştefănescu, prietenul său din tinereţe. Inginer silvic, profesor universitar, reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite, expert FAO în cadrul ONU, iată ce se poate spune în cuvinte puţine despre cariera lui Genu Ştefănescu, cum îi spuneau prietenii.  

Îţi dau în primire toată averea mea strânsă de-a lungul celor 35 de ani pe cele trei continente, dintre care îmi va rămâne în suflet, fierbinte, Africa, acolo unde am învăţat că oamenii simpli sunt mai aproape de cele cereşti, mai buni şi fără ascunzişuri” – i-a spus Ştefănescu lui George Cuşa în anul 2002, la reşedinţa sa din Marbella, Spania, când i-a smuls promisiunea de a scrie o carte bazată pe toate materialele şi notiţele ce i le încredinţa atunci.  

Astăzi, când stau faţă-n faţă cu Dumitru Sinu, unul dintre prietenii de suflet ai lui Genu, derulăm împreună filmul vieţii unui om, care după cum bine spunea cineva, a traversat Dunărea ca pe o graniţă între puşcărie şi libertate,spre a-şi împlini destinul departe de ţară.  

Nea MiticăSinu îmi prezintă frânturi din istoria vieţii lui Genu, decupate cu puterea inimii din întregul ei, iată, într-un moment în care printr-o oarecare similitudine cu ceea ce se petrecuse în 2002 la vila din Marbella, acum, Domnia Sa împreună cu mine, încercam în locuinţa Sinu din Phoenix, Arizona, să adunăm piesele unui puzzle numit viaţă în exil şi să le aşezăm în pagini de carte...  

Când Dumitru Sinu a trecut frontiera dintre Italia şi Franţa şi s-a îndreptat cu amicii săi spre Paris, deţinea o schiţă primită de la Vasile Ţâra – bistriţeanul îndrăgostit de carte – şi Eugen Ştefănescu – „un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am întâlnit peste câţiva ani în Canada” – îmi spusese nea Mitică la una dintre întâlnirile noastre anterioare. Îl cunoscuse la sârbi.  

Muncise cot la cot cu Eugen în timpul perioadei petrecute în lagărele iugoslave. Apoi, s-au revăzut la Paris şi ulterior, la Vancouver, în Canada. Atunci a avut ocazia să petreacă mult timp în compania unui om cu o istorie interesantă, inteligent, cult, cu o ambiţie de invidiat şi cu un caracter puternic ancorat de realitatea trăită mereu cu demnitate, şi care în ciuda şcolilor înalteabsolvite, iubea compania şi sinceritatea omului simplu, mai puţin sofisticat.  

De la Constanţa… la Ogradina  

La scurt timp după naşterea lui Eugen, la 2 februarie 1925, în familia învăţătorilor Ion şi Virginia Ştefănescu, nevoia de cadre didactice în Dobrogea acelor vremuri a determinat tânăra pereche să se mute,de la Bârlad, în localitatea Nicolae Bălcescu din judeţul Constanţa – era o criză acută în învăţământul dobrogean, pentru că în 1896, Şcoala Normală din Constanţa fusese desfiinţată şi erau comasaţi aici institutori din toată ţara.  

Termină cursurile şcolii primare din localitate şi apoi continuă studiile la secţia umană a Liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Aici se împrieteneşte cu George Cuşa, cel care aşază în pagini de carte („Jurnal de pribegie”) vieţile lor paralele şi timp de aproape 70 de ani prietenia lor învinge toate piedicile ridicate în calea ei de greutăţile vremii sau de cei aproape 37 de ani în care cei doi nu se văd.  

În anul 1948, Eugen porneşte pe drumul pribegiei, părăsind România, pe când prietenul său gustă amarul detenţiei în temniţele comuniste. Genu devine student al Facultăţii de Silvicultură în anul 1944, iar George urmează cursurile Facultăţii de Filosofie, ambele aparţinând Universităţii bucureştene. Îndată ce Cuşa este arestat de către comunişti, el însuşi membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc condus de Iuliu Maniu, Eugen Ştefănescu împreună cu doi dintre colegii săi, Tiberiu Ionescu şi Sandu Ionescu – alt prieten al lui nea Mitică Sinu – părăsesc ţara, trecând Dunărea înot, în apropierea localităţii sârbe Ogradina şi ajung în lagărele de muncă şi închisorile Iugoslaviei lui Tito. Era ziua de 20 octombrie 1948...  

Şapte luni în Iugoslavia  

Aşa începe pentru Genu Ştefănescu drumul pribegiei, plin de piedici şi încercări, dar în faţa cărora nu s-a dat bătut. Un traseu plin de umilinţe, de temeri şi incertitudini va marca puternic existenţa lui şi-a prietenilor săi pe timpul celor şapte luni petrecute la sârbi.  

De la Tekia, unde sunt aduşi de grănicerii sârbi, ajunge la Kladova, unde îl cunoaşte pe avocatul bucureştean Nichita Tomescu, cu care se va revedea în Canada. Apoi, refugiaţii sunt transferaţi la închisoarea din Pancevo, locul de „triere” pentru lagărele de muncă, şi, în final, la Kovacica, unde se întâlnesc cu Tiberiu Cunia, care făcea parte din grupul lor de studenţi silvicultori, trecut la sârbi pe undeva prin Banat, de către oamenii rezistenţei anticomuniste.  

După două săptămâni de aşteptare şi nesiguranţă, o nouă repartizare îi conduce spre minele de cărbuni de la Banovici. O perioadă grea vor traversa la Banovici, cu un regim draconic de muncă, şi nu numai atât. Aici sunt supuşi în permanenţă unor tehnici de tortură psihică, ce le va face viaţa un iad. Adesea, puteai auzi în rândul lagăriştilor rostindu-se o frază devenită obişnuinţă: „Viaţa este scurtă, numai suferinţa pare să o facă mai lungă”...  

Fiecare zi care trecea aducea cu sine înăsprirea condiţiilor şi creşterea nemulţumirilor. Majoritatea refugiaţilor îşi făceau planuri de evadare. Unii, mai curajoşi, au reuşit să scape, în schimb cei care au fost prinşi, fie au ajuns în închisoarea de la Tuzla, fie au fost executaţi în faţa celorlalţi, spre a servi drept pildă de neurmat...  

Spre sfârşitul lui ianuarie, sunt transferaţi la Zrenianin, unde şederea va dura până la 20 aprilie şi va decurge cam în aceleaşi condiţii, ca la Banovici, cu aceleaşi furibunde ameninţări din partea sârbilor, dar şi cu proteste finalizate cu pedepse cu închisoarea sau execuţia celor mai îndrăzneţi.  

Apropierea de libertate avea să se producă curând prin transferarea grupului din care făceau parte Genu Ştefănescu, Mitică Sinu, Tiberiu Cunia şi Tiberică Ionescu, la fabrica de cărămizi de la Mala Bukovica, de unde, cu ajutorul suspect al unui lucrător din fabrică, reuşesc să evadeze şi să ajungă la Trieste, în Italia. Se sfârşise cumplita viaţă de lagărist în ţară străină şi de-abia de-aici încolo începea exilul!  

Italia şi visul francez  

La Triesteviaţa lui Eugen Ştefănescu şi a ortacilor săi cunoaşte o altă faţă a străinătăţii, erau liberi şi tratamentul de care se bucurau din partea autorităţilor era civilizat, mult diferit de cel din temutele lagăre sârbeşti. Şederea la Trieste n-a fost de lungă durată, a constituit o perioadă de relaxare şi refacere psihică, absolut necesară pentru ceea ce avea să urmeze în viaţa lor. Se arătaseră zorii libertăţii şi cei trei studenţi silvicultori – Genu Ştefănescu, Tiberiu Cunia şi Tiberiu Ionescu – începuseră să-şi facă unele planuri. Sandu Ionescu rămăsese la sârbi, repartizat în altă grupă de muncă, dar se vor revedea la Paris.  

La Trieste, în mintea lor se conturează ideea de a ajunge în Franţa, la Paris, pentru a continua studiile. Astfel, după parcurgerea unui traseu pe care deja îl cunoaştem din relatările lui nea Mitică şi Tiberiu Cunia, cu un popas la Cinecitta, lângă Roma, şi-apoi la Torino, tinerii trec graniţa italo-franceză.  

Parisul îi întâmpină cu căminele Armatei Salvării unde sunt găzduiţi pentru început şi beneficiază de ajutorul organizaţiei pariziene pentru refugiaţi, IRO – Internationale Refugiee Organisation. Aplică apoi pentru Şcoala Forestieră de la Nancy, recunoscută ca fiind una dintre cele mai bine cotate unităţi de învăţamânt superior de profil din Franţa, şi devin în acelaşi an, studenţi la silvicultură, cei doi ani de studiu efectuaţi anterior în România fiindu-le echivalaţi.  

Student la Nancy, cu gândul la taigaua canadiană  

Doi ani de „transpiraţie” intelectuală au urmat pentru Genu şi prietenii săi „forestieri”, pentru că, după ce sunt acceptaţi la Nancy, trebuie să aprofundeze limba franceză, ca să poată desluşi tainele pădurilor. Inteligenţa şi ambiţia, seriozitatea şi rigurozitatea îl ajută pe Genu şi, după o muncă titanică de doi ani, reuşeşte să acumuleze un bagaj substanţial de cunoştinţe care-i vor folosi în cariera strălucită ce-l aştepta. Diploma de absolvent al şcolii forestiere franceze va fi în viitor „paşaportul pentru lumea de mâine” – aşa o numeşte Genu, într-o scrisoare adresată părinţilor săi.  

Decanul facultăţii, domnul Oudin, care le acordase credit încă din primul an de studii, mulţumit că nu îi înşelaseră aşteptările, se oferă să-i ajute pe tinerii silvicultori români, demni de încrederea sa, şi-i îndrumă spre fostele colonii franceze. Dar curajoşii români visau de multă vreme la pădurile canadiene şi fiindcă limba franceză nu mai constituia o problemă, se îndreaptă spre zona franceză a Canadei, Quebec.  

Tiberiu Ionescu a optat pentru Maroc, Sandu Ionescu a rămas în Franţa, de unde a plecat mai târziu în Elveţia, dar silvicultura n-a profesat-o niciodată. Eugen Ştefănescu şi Tiberiu Cunia au traversat oceanul pentru a descoperi mirajul continentului nord-american, în Canada...  

Părăsea Franţa care-l adoptase vremelnic, în care fusese sprijinit moral şi material, unde se formase profesional, deţinând în buzunar o diplomă de absolvire a unei şcoli renumite, cu care se mândreşte Franţa, profesorii şi mai ales cei care au avut norocul s-o urmeze.  

La scurt timp după ce s-au împlinit trei ani de când părăsise România, la 31 octombrie 1951, Genu Ştefănescu soseşte în Canada, în portul Quebec, la bordul unui vas cu care traversează oceanul.  

Bună dimineaţa, Canada!  

De-aici va pleca spre Montreal, unde va începe o altfel de viaţă şi-apoi mai departe, numai Dumnezeu ştie pe unde... Peronul gării din Montreal i s-a părut neîncăpător pentru ceata de tineri veseli care veniseră să-l întâmpine împreună cu Emil Onaca, prietenul său. Au petrecut până seara târziu, sărbătorind sosirea lui în Canada. Peste puţin timp, va lua contact cu o altă lume şi-i va spune fericit: „Bună dimineaţa, lume nouă, a Canadei!” Va încerca să şteargă din jurnalul sufletului său paginile purtând în ele calvarul zilelor şi nopţilor de pribeag, ce păreau atunci a se sfârşi...  

Timp de două luni, locuieşte la prietenul său Caraghiaur şi la familia Cabba. Din 2 decembrie 1951, până în 12 august 1953, lucrează în pădurile canadiene în divizia Clova aparţinând prestigioasei companii Canadian International Paper. Ca şi prietenul şi colegul Cunia, care lucra în aceeaşi divizie dar la vreo sută de mile distanţă, Genu începe de la munca de jos, ca ajutor de cubator, adică de măsurător al stivelor de lemne tăiate în pădurile aparţinând diviziei respective. Trăia departe de lume, alături de tăietorii de lemne, în barăci... Limba franceză vorbită de către colegi nu-l avantaja, pentru că visa să ajungă pe coasta vestică, pe malul Pacificului, aşa că începe să înveţe de unul singur engleza.  

Profita de concediile plătite sau neplătite vizitându-şi prietenii la Montreal sau Toronto, cunoscând astfel o parte din ţara uriaşă în care îl trăseseră funiile destinului. Petrecea cu inimoasa comunitate românească, care se străduia să rămână unită şi să păstreze comorile de suflet ce mai rămăseseră intacte în viaţa din exil.  

Urcă o treaptă profesională, devenind măsurător cu licenţă, iar după un timp, în echipă cu Tiberiu Cunia, ajunge protector al pădurilor, stând de veghe cu schimbul într-un turn din mijlocul nesfârşitelor păduri canadiene. Această perioadă de observatori ai pădurii este pentru cei doi real prilej de relaxare şi de pregătire temeinică pentru ceea ce va urma în vieţile lor, în carierele lor, care de-abia, de-abia, începeau să prindă contur.  

La 10 septembrie 1953 se îndreaptă spre Vancouver, pe coasta vestică a Canadei, scăldată de apele Pacificului.  

British Columbia – un alt început?  

Ajunge la Vancouver în 15 septembrie 1953 şi locuieşte până pe 6 iunie 1954 la familia Martin. Întâlnirile şi petrecerile cu prieteni vechi ca Mitică Sinu, Cornel Popa, Victor Constantinescu sau cu mai noii săi amici Kamimura, Rene Dfleit sau Drew i-au rămas dragi amintiri.  

Din 7 iunie 1954 este angajat B.C. Forest Service, la Kamloops, British Columbia, graţie profesorului H.W.Smith de la University British Columbia şi lui Amund Gronner de la Kamloops.  

Ultimii ani petrecuţi în exil, marcaţi de duritatea lunilor trăite în lagărele titoiste şi de toate frământările şi neajunsurile de care a avut parte, i-au provocat un ulcer pe care nu-l descoperă decât în Kamloops. Forţat de împrejurări, se internează o perioadă în spital şi se tratează. Pierduse 52% din sânge fără să-şi dea seama, datorită rănii provocate de ulcer. Sub supravegherea unui colectiv medical de excepţie, a fost salvat printr-o minune, prin puterea biologică indescriptibilă a restului de sânge. Se externează spre sfârşitul lunii august 1954 şi îşi reia activitatea.  

Se întoarce la muncă şi, datorită diagnosticului cu care se externase, va lucra mai mult în birou sau va face munci uşoare, care să-i protejeze sănătatea încă şubredă. Se bucură de prezenţa şi grija prietenilor şi încearcă să-şi păstreze optimismul, continuând să creadă în realizarea viselor sale. Are alături prieteni dragi, se sprijină şi se încurajează reciproc făcând greutăţile să fie mai uşor de depăşit şi viaţa mai frumoasă. Unul dintre cei care-i sunt alături şi cu care leagă o prietenie frumoasă este Mitică Sinu.  

Întâlniri de suflet  

Eugen Ştefănescu era deja în Canada atunci când nea Mitică părăsea Franţa pentru a-şi continua pribegia pe continentul nord-american. S-au revăzut în Ţara frunzei de arţar, la Vancouver.  

Atunci când se întâlnea cu Eugen Ştefănescu, Dumitru Sinu se simţea în largul lui, pentru că putea vorbi în tihnă despre subiecte pe care nu le putea aborda cu oricine; la rândul său, Genu căuta adesea compania lui Mitică, de care se legase de când îl cunoscuse.  

Se vedeau mereu la o cafea povestită ore în şir un grup de prieteni din care erau nelipsiţi monsieur Rosetti – fost ambasador al României în Elveţia, profesorul Ene, Victor Voinea şi Titi Filip. Domnul Rosetti adora să converseze în franceză cu Genu şi cu nea Mitică, deoarece amândoi vorbeau cu uşurinţă limba lui Voltaire.  

„Eugen era un tip calculat, educat şi foarte stilat. Puteai vorbi cu el despre istoria României, a Franţei, despre marii scriitori sau orice alte subiecte delicate care implicau o cultură generală solidă, de nu te mai săturai ascultându-l – îmi spune Dumitru Sinu. Influenţa şcolilor absolvite în Europa Occidentală, Franţa în speţă, se simţea din plin atât din punct de vedere al culturii, atitudinii, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor profesionale ale absolvenţilor lor, lucru pe care îl recunoscuse, nu o dată, şi Cornel Popa, absolvent de facultate în Canada”.  

Lui nea Mitică îi plăceau mult dezbaterile pe marginea cărţilor citite, care se desfăşurau de multe ori la el acasă. „Îl invitasem pe Genu la o ciorbă. A venit fără ezitare şi, cum a intrat în casă, m-a întrebat: E gata ciorba, măi? – E acolo în oală, e gata imediat – i-am răspuns şi profitând de timpul ce-l aveam la dispoziţie, am şi deschis subiectul despre scriitorii ruşi, pentru că el îi citise aproape pe toţi”.  

Uneori se contraziceau pentru că Mitică Sinu, având o memorie vizuală fantastică şi reuşind să scaneze pagină de pagină, culegea principalele informaţii şi în circa patru-cinci ore avea imaginea clară a tot ce cuprindea cartea respectivă. Eugen Ştefănescu îi spunea contariat, că o carte de genul acela nu se poate citi în mai puţin de două zile. Mitică venea cu argumentul şi-i povestea cu uşurinţă cartea pe care tocmai o citise în ultimele ore... Şi tare-i mai plăcea lui Ştefănescu!  

Dor de Europa  

La începutul lui octombrie, pe când se afla la verificări în Okanagana Valley, trăieşte un moment inedit: în acea zonă, considerată a fi una dintre cele mai frumoase regiuni ale Canadei, întâlneşte un tânăr ciobănaş, cu turma de mioare, care se trăgea dintr-o familie de bucovineni. Aveau o fermă acolo, în localitatea numită Kelowna, din apropierea oraşului şi continuau tradiţiile şi îndeletnicirile deprinse într-o Bucovină după care tânjeau... Genu avea o structură sufletească aparte, era un sensibil fără asemănare; părăsise România într-un moment în care nu avea de ce să regrete, însă dorul de părinţi, de casă, de ţară îl măcina şi-i stăpânea adesea gândurile.  

Îi era dor de Europa, unde reuşise să obţină o diplomă de la o înaltă şcoală franceză şi-acum, în celălalt colţ de lume, muncea la fel ca un oarecare, ce nu avea nevoie nici de studii, şi nici de diplome franţuzeşti de la şcoli prestigioase... Gândurile sale se îndreptau tot mai des spre Europa, pentru că toate demersurile făcute de el şi de Tiberiu Cunia rămăseseră fără finalitate. Aşa că, la sfârşit de martie 1955, lasă primăvara canadiană să-şi plesnească mugurii în voie şi pleacă la New York, unde petrece, ca pe vremuri, alături de Emil Onaca, două zile care, în compania acestuia, făceau cât cel puţin două săptămâni de vacanţă. În acel moment însă New Yorkul însemna pentru el doar popasul scurt dinaintea traversării Atlanticului spre „dragostea lui rănită”, cum îi spunea bătrânei Europe...  

După zece zile de călătorie pe mare debarcă la Barcelona în 16 aprilie 1955, trăind alături de circa 100 de spanioli care părăsiseră patria lor cu 20 de ani în urmă, în timpul Războiului Civil, momente pline de emoţie generată de revederea familiilor lor. Asistă la tulburătorul spectacol din timpul debarcării şi dă o raită prin Barcelona, iar apoi se îndreaptă spre Franţa, pe care o va revedea după patru ani...  

Braţ la braţ cu amintirile – Paris şi Nancy  

Următoarele două luni le-a petrecut la Paris. Genu Ştefănescu ajunsese în „oraşul luminilor” în ajunul Învierii. După ce se instalează într-un hotel modest, se duce la biserica ortodoxă de pe strada Jean de Beauvais, unde puţini îl mai recunosc, dar trăieşte emoţia revederii cu prieteni şi cunoştinţe vechi, cu care va petrece următoarele săptămâni la Paris.  

Se revede cu Stoian Brăiloiu, cunoscut în cercurile româneşti din Paris cu numele de nea Brăilă, care, urmând să plece în vacanţă, îi oferă pentru o lună camera sa. Un suflet de aur avea acest om ceva mai în vârstă decât Genu şi nea Mitică şi nu scăpa niciun prilej de a face bine celor din jur.  

Au petrecut de Sfintele Paşti, dar şi de 1 mai al acelui an, 1955, într-o atmosferă pur românească: ce petreceri cu bătaie lungă şi amintiri de neuitat! A urmat un scurt turneu în sud, împreună cu câţiva prieteni, dar pe 8 mai se întorc la Paris, pentru a participa la funeraliile lui George Enescu din data de 9 mai 1955, la cimitirul Père-Lachaise.  

Îşi propusese să facă o vizită la Nancy, acolo unde desluşise preţ de doi ani tainele pădurilor şi ale limbii franceze în acelaşi timp, iar apoi urma să ajungă în Elveţia, la Sandu Ionescu şi la Tiberică Ionescu, în Maroc. Un program încărcat, dar şi stresant datorită formalităţilor ce trebuiau făcute pentru vizitele în Elveţia şi Maroc, unde avea nevoie de viză.  

Pe data de 9 iunie 1955, era cu toate actele în regulă. Pregătit pentru un voiaj lung, a doua zi ia trenul spre Nancy şi face un popas pentru câteva ore în oraşul studenţiei sale. Revede locuri care-i trezesc amintiri şi parcurge pe jos traseele de altădată, pe unde cu şase ani în urmă făcuse primii paşi spre o şcoală de prestigiu... Răvăşit de aducerile-aminte, refăcând trasee preferate în cei doi ani de şedere la Nancy, petrece câteva ore în compania gândurilor şi imaginilor unui trecut nu prea îndepărtat, apoi se îndreaptă spre gară, pentru că drumul său continuă spre Elveţia, unde-l aşteaptă Sandu Ionescu.  

În „Ţara cantoanelor” cu Sandu Ionescu  

De la Nancy ajunge la Basel cu Orient-Expres-ul şi, de-acolo, cu rapidul până la Zurich. De-aici, ia un tren local până la Will, staţia-n care trebuia să-l aştepte Sandu. Trece rapid de emoţiille căutărilor în necunoscut, pentru că prietenul său nu-l aşteptase, dar doamna Irma, soţia lui, era prezentă şi l-a identificat automat.  

Un cătun cu câteva case, printre care şi cea lui Sandu, adunat între coline înverzite te făcea să te simţi curat şi liber, să uiţi de toate neplăcerile vieţii şi să te bucuri de frumuseţea şi linştea locului.  

Întâlnirea din seara aceea cu prietenul său i-a adus bucurie, deşi Sandu se confrunta cu destul de multe probleme. Se născuse Dan, unul dintre copii, un băieţel deosebit de frumos, devenit un fel liant între Sandu şi familia Irmei, care-l acceptase cu destul de mare greutate.  

După trei zile petrecute într-un cadru deosebit, cu vizite la părinţii Irmei şi cu multe ore de vorbit româneşte – aşa cum fusese vrerea lui Sandu -, Genu îşi ia rămas bun de la familia Ionescu şi se pleacă spre Marsilia, de unde va lua avionul spre Rabat. Marocul şi Tiberică Ionescu îl aşteptau!  

Maroc – o lună de singurătăţi unite  

Întâmpinat de acelaşi Tiberiu Ionescu de care se despărţise cu patru ani în urmă, în plus doar cu câţiva ghiocei răsăriţi timid la tâmple, Genu Ştefănescu petrece 30 de zile în Marocul devenit ţară de adopţie pentru târgovişteanul rămas acelaşi de când s-a născut, consemnează Genu în jurnalul său.  

Răzvrătit, ca întotdeauna, Tiberiu Ionescu îşi uimeşte vechiul prieten cu mai noua sa pasiune pentru politica marocană. Îl sfătuieşte prieteneşte să păstreze echidistanţa faţă de zona politicului, care s-ar putea să aibă influenţe nefaste asupra carierei.  

Luna petrecută împreună într-un periplu prin oraşele marocane Casablanca, Rabat, Agadîr, Fes sau Marakesh, sau pe plajele însorite scăldate de apele mediterano-atlantice, prin munţii Atlas, sau printre ruinele vechilor şi misterioaselor aşezări a constituit pentru cei doi prieteni o relaxare adevărată. Genu avusese parte de zile minunate, petrecute în prezenţa unui popor primitor. Era stăpânit de o stare de linişte ce n-o mai simţise de foarte multă vreme, iar amintirea lor îl va îndemna să revină în mijlocul unei lumi necunoscute până atunci, dar care l-a fermecat.  

La data de 20 iulie a aceluiaşi an 1955, Eugen Ştefănescu părăseşte Marocul mergând spre Tanger. Peste două zile părăseşte continentul african la bordul vasului Virgen de Africa, ce-l va debarca în însorita Spanie, la Algeciras.  

În Spania vocile istoriei răzbat prin sufletele românilor  

Intenţia lui Genu Ştefănescu era să rămână doar câteva zile în Spania şi-apoi să revină în America. Pleacă din Algeciras, spre Madrid, traversând cu trenul Andaluzia cea plină de farmec şi pitoresc, trecând prin Toledo, oraşul a cărui istorie zbuciumată răzbătea prin toţi porii lui spre sufletul vizitatorului, lasă în urmă apoi Alcazarul, ca ,după 19 ore de drum, să ajungă în gara madrilenă. Madridul îi rezervă surprize plăcute, pentru că aici cunoaşte o comunitate românească de elită, atipică, de care se va simţi ataşat toată viaţa.  

Citea ori de câte ori îi cădea în mână, gazeta Carpaţii, al cărei redactor era Traian Popescu. Avea ocazia să-l întâlnească acum la Madrid şi programează o întâlnire cu Domnia Sa. Întâlnirea s-a derulat sub auspiciile respectului şi apropierii sufleteşti iar Genu a aflat multe lucruri interesante despre comunitatea românească din Madrid. A stat câteva ceasuri în casa unei familii de care s-a despărţit ca şi cum s-ar fi cunoscut de-o viaţă.  

Împreună cu Traian Popescu şi Nicolae Croitoru, tulcean de origine, sosit de curând din Brazilia unde lucrase vreo trei ani prin jungla Amazoanelor, Genu Ştefănescu ajunge într-un loc cu o puternică rezonanţă istorică, Majadahonda, la o distanţă de circa 20 de kilometri de Madrid. Aici, doi dintre legionarii români care-au luptat alături de Franco împotriva brigăzilor comuniste au fost împuşcaţi. Ion Moţa şi Vasile Marin făceau parte dintr-un grup de opt tineri, legionari de-ai lui Codreanu, care veniseră în Spania frământărilor de-atunci să lupte pentru dreptate şi libertate. Cei doi comandanţi veniseră să sprijine voluntar trupele generalului Franco, aflate în conflict cu brigăzile comuniste. Presa timpului a descris oribilele execuţii ale preoţilor catolici şi dărâmarea bisericilor de către luptătorii comunişti, ceea ce a condus la formarea în România a unei echipe de opt fruntaşi legionari decişi să lupte în Spania pentru o Europă unită sub creştinism. Restul de şase membri supravieţuitori ai echipei au fost rechemaţi în ţară după moartea lui Moţa şi Marin. Comandantul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, nu-şi mai permitea să rişte pierderea conducătorilor legiunii pe frontul spaniol.  

Aş dori să fac aici o paranteză şi să precizez că peste câţiva ani, mai exact în 1970, în prezenţa comandantului Mişcării Legionare Horia Sima, a avut loc la Majadahonda comemorarea tragicelor evenimente din anul 1937. Cu această ocazie s-a descoperit placa comemorativă de pe monumentul ridicat în cinstea martirilor Ion Moţa şi Vasile Marin, construit pe baza unui proiect cofinanţat de către Guvernul spaniol, în colaborare cu legionarii aflaţi în exil.  

Tot la Majadahonda, Genu Ştefănescu vizitează „Capella Codreano”, un loc de-nchinăciune, care poartă numele cunoscutului căpitan al legionarilor, unde oamenii locului spun că îşi făceau rugăciunile tinerii români. Tot în acea zonă, în noiembrie 1954 s-au pus bazele unui aşezământ cultural care poartă numele de „Căminul Moţa-Marin”, unde vor fi găzduiţi tinerii români ce urmează a studia în Spania.  

Duminica ce a urmat a fost pentru Eugen Ştefănescu duminica surprizelor, pentru că în onoarea lui, fostul consul al Spaniei la Bucureşti, Beneyto-Marty, căsătorit cu o bucureşteancă dă o recepţie la el acasă. Cunoaşte aici alţi români de marcă ai diasporei spaniole, printre care pe Georgel Demetrescu, pe soţia lui Pamfil Şeicaru, marele jurnalist şi director al ziarului „Curentul”, un oponent înverşunat al comunismului, care a plecat din ţară înainte de 23 august 1944, cu acordul mareşalului Antonescu. A doua zi îl vizitează pe ilustrul jurnalist, petrecând câteva ore bune în compania lui. Pamfil Şeicaru era imobilizat, ca urmare a unui grav accident de maşină...  

Cu două zile înainte de a părăsi Madridul, are ocazia să vadă o fermă-minune aparţinând unui inginer agronom român, ferma Şoriciu, care redase agriculturii hectare întregi de pământ arid, condus de noii săi prieteni de la Madrid.  

Pe 8 august 1955, părăseşte Madridul mai bogat sufleteşte şi cu câţiva prieteni minunaţi în plus, şi revine la Paris, de unde va pleca în curând spre America.  

Poveste din Vancouver – intersecţia cu moartea  

După patru luni de şedere în Europa, Genu Ştefănescu revine pe continentul nord-american. La New York îl aştepta acelaşi prieten, Emil Onaca. Stă câteva zile în marea metropolă americană şi încearcă diverse variante pentru a obţine o bursă la una din universităţile americane. Dezamăgit, obosit, fără bani şi fără a se întrevedea vreo posibilitate de continuare a studiilor postuniversitare, se întoarce la Montreal, unde stă câteva zile la prietenul şi colegul său Tiberiu Cunia. Apoi se întoarce la Vancouver unde este aşteptat şi găzduit de acelaşi bun prieten, Dumitru Sinu.  

Un eveniment nefericit se petrece în viaţa tânărului frământat de probleme. Pe fondul unei afecţiuni mai vechi şi a nemulţumirilor provocate de nereuşitele sale, lipsa unui loc de muncă, imposibilitatea continuării studiilor şi altele ştiute sau neştiute, face o criză puternică de ulcer şi ajunge de urgenţă în spital. Singura soluţie fiind operaţia, cel care este alături de el şi care semnează pentru acceptarea operaţiei este tot nea Mitică Sinu. Devenise îngerul păzitor al vechiului său prieten şi îi este alături în momente tragice, în care Genu nu mai nutrea speranţa de a supravieţui. O echipă de medici bravi, sufletişti, reuşesc să-i salveze viaţa şi să-i redea tânărului inginer român speranţa.  

După o internare de aproape o lună de zile, Genu Ştefănescu revine „acasă”, pentru o perioadă de convalescenţă şi refacere. Rămăsese cu o treime din stomac şi fără o porţiune din intestin. Studiază şi scrie în acest interval. Primeşte o mulţime de scrisori şi încurajări din partea prietenilor săi de peste tot. Spre sfârşitul lui octombrie 1955, îşi reia activitatea la British Columbia Forest Service, cu o echipă de la Sechelt şi viaţa sa pare să revină la normalitate. Crăciunul acelui an îl petrece alături de familia Martin. Va continua să muncească aici până în 1959, când un vis mai vechi prinde contur: continuarea studiilor postuniversitare.  

Visul de la Berkley finalizat în Africa  

Între 1959-1961, face masteratul în ştiinţe forestiere, studiind şi muncind în acelaşi timp la Universitatea Berkley, California, SUA. Face parte din echipa de cercetători în domeniul silvic din cadrul California Station Berkley, şi predă cursuri de specialitate la Şcoala forestieră.  

Viaţa lui Eugen Ştefănescu se îndreaptă încet, încet spre împlinire: se căsătorise, în 1958 apăruse primul copil, o fetiţă pe care o chema Mariana. În plan profesional, străduinţa şi munca sa intelectuală dă roade şi dobândeşte titlurile universitare multrâvnite.  

Munceşte, perseverează, crede în forţele sale, îşi ia şi doctoratul, ajunge profesor universitar, devine reprezentant al Canadei la Organizaţia Naţiunilor Unite şi expert FAO, în cadrul aceleiaşi organizaţii, însumând în final 38 de ani de activitate profesională pe diferite meridiane ale lumii.  

În apogeul carierei sale, în cadrul FAO, ocupă funcţia de Director internaţional pentru proiecte de dezvoltare. Funcţionar superior şi Consilier tehnic principal. Odată cu plecarea sa la Roma, unde era sediul central al FAO, cariera sa va fi în permanentă ascensiune. Urma să petreacă 26 de ani în Africa...  

 

( din motive tehnice de publicare, acest capitol s-a împărţit în două - mâine veţi putea citi partea a doua)  

Referinţă Bibliografică:
EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX - UN ALT FEL DE PAŞOPTIŞTI ROMÂNI ÎN FRANŢA, CANADA ŞI STATELE UNITE / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 311, Anul I, 07 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!