Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Valentina Becart         Publicat în: Ediţia nr. 934 din 22 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

Exegeză.
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

“nu vei şti niciodată cât de sublimă este ea /  

femeia absolut”  

 

Poetul Eunescu (George Adrian Popescu) aduce în faţa cititorilor un volum de versuri” Ea tot, ea absolut, ea univers...” închinat sufletului pereche ( soţia), care s-a „grăbit” să îmbrăţişeze eternitatea.  

“Când ghioceii încă mai atingeau aerul lui martie, 2013, cu filigramul lor tremurând, soţia mea dragă a devenit înger – cel mai minunat dintre îngeri!”  

Lirismul elegiac poartă cu sine o tensiune ardentă, un zbucium fără egal, care tulbură sufletul cititorului.  

Întreaga natură se pregătea de sărbătoare, dar pentru fiinţa iubită, natura „aranja” în taină o trecere spre alte orizonturi şi alte începuturi...  

 

era lumină pe vremea când / mâinile mele se umpluseră de mâinile tale /
cum oceanul se umple de râuri /lăsând florile să îl miroasă /
din marginea trupului până în adânc /

eu eram floare pe atunci /curcubeu al sângelui transformat în stamină /
atingând fluturii /

şi ceaţă de cerbi eram / căutând castelul ciutei adormite /
în ochiul unei liane cu porumbei /
fără să îmi pese că am să lupt până la epuizare /
eu cu lăuntrul / să te câştig / eram atât de bezmetic /
 

că am vrut să scot soarele din mine /pentru a-ţi face ţie încălţări /
să rup secundele din peretele ochiului /să fii tu aer /
să desprind fecundul stelelor din mişcare /pentru a fi tu imensitate /

a fost de-ajuns să tremure o păpădie / că ai plecat
( Franjuri)  

Găsesc aici oarecare asemănări cu profunzimea trăirilor din scrisorile adresate de Hyperion către iubita sa, Diotima ( Holderlin).  

“O, etern labirint, m-am gândit în sinea mea, oare când scapă omul din lanţurile tale?  

Vorbim de inima noastră, de planurile noaste, ca şi cum ar fi ale noastre, deşi o putere străină ne-aruncă de ici colo şi ne aşează-n mormânt după placul ei, şi nu ştim de unde vine şi unde se duce.  

Năzuinţa noastră e să creştem în sus, să ne întindem crengile şi frunzişul în zare, dar pământul şi furtunile ne mână unde se nimereşte, şi dacă fulgerul se abate asupra coroanei tale şi te despică până la rădăcină, sărmane copac! ce mai poţi face?”( fragment din Hyperion – Holderlin).  

………  

„era lumină pe vremea când
mâinile mele se umpluseră de mâinile tale „...
 

Lumina este simbol ascensional şi reprezintă calea înălţării, mântuirea şi fericirea divină, este matrice a lumii şi legătura între individ şi sinele său astral; aureola, văpaia, lumina reflectată, fulgerul sau astrele care coboară însotesc imaginea zeilor, a sfinţilor, extazul sau revelaţiile mistice.
Din perspectiva creştină, lumina este semn al dumnezeirii şi al începutului.”  

Cum a putut cel care a creat femeia ( ca lumină a lumii) să accepte plecarea, stingerea atâtor frumuseţi ce înfloreau sub privirea blândă şi surâsu-i enigmatic? Sunt întrebări pe care poetul şi le pune în fiecare clipă, până la sângerare “fără să îmi pese că am să lupt până la epuizare
eu cu lăuntrul / să te câştig /”...” să fii tu aer /să desprind fecundul stelelor din mişcare/ pentru a fi tu imensitate /”

Doar ea - cu lumina ei - sporea „a lumii taină”... aşa cum afirmă poetul Lucian Blaga în vesurile sale.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid /cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului asuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină- “(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Lucian Blaga)  

Gândul construieşte în imaginar un “axis mundi” într-o succesiune de urcuşuri, de iluzii şi frustrări… Dorinţa de accedere la planurile transcendentare este acerbă. Lirismul poartă cu sine o intensă vibraţie dramatică, alternanţă de tonuri luminoase, blânde şi întuneric “mut”, de care se loveşte fiecare întrebare, sfârâmându-se în infime particule.  

„aşa cum se trăieşte lumina/ venită de nicăieri /... aşa a apărut în scenă, pe fundalul armonios al muzicii universale, femeia, minune a minunilor, simbol al vieţii, fertilităţii şi continuităţii.  

Femeia este chiar poarta către Dumnezeu şi cine i-a cunoscut bogăţiile sufleteşti poate spune că a descoperit desăvârşirea şi a avut privilegiul de a afla o parte din tainele universului.  

„la fel a apărut şi ea /lumina în formă de femeie /
pe o plajă de ocean într-o seară de basm /
cu florile dantelei ridicate mai sus de genunchi /să îşi lase gleznele /
 

pulpa fină/ să sărute fără oprelişti / marea /

era frumoasă / i-o spuneam în gând /cu flăcări de vulcan rostogolite în mine/
peste apele atât de mult timp stătute în nemişcare /
pe alveolele unei inimi /despre care nici nu ştiam că există /

da / era frumoasă/ îi şopteam că e frumoasă /
reinventam frumosul sub pupilele mele/
 

ca şi cămaşa de in subţire care îi acoperea sânii /
dezmierdându-i în formă de poem /
poemul devenea ea”.../
 

Aşa cum ne spune şi poetul George Adrian Popescu, când ochii i s-au deschis spre o nouă lumină ( care era femeia), totul în jur a devenit cântec, a devenit poezie.  

Versurile profunde, de intimitate paradisiacă, trăirile intense mistuite în aluzii învăluitoare scot în evidenţă starea pasională, dorinţa şi tandreţea născute sub “semnul “clipei apărute în cale.  

eu care îi furam câte un vers /să îmi fie alean de ea /de noi/  

de visuri simfonie / noi eram versuri / visuri în vers /
pentru că poezia a apărut mai târziu /mult mai târziu/
pe când oamenii se umpluseră de versuri /
 

care voiau să fugă în lume /fiecare pe filigramul unei alte tresăriri/  

prea multe versuri pe un singur gând /trupul ei minunat devenise deodată /cântec /versul l-am trăit în forma stelară a galaxiilor/  

Sunetele lăuntrice , inefabile - adevărat susur de astre - dezlănţuite de apariţia frumuseţii„flăcări de vulcan rostogolite în mine”vădesc virtuţi incantatorii, aproape magice.  

Trăind permanenta nostalgie după paradisul pierdut, apariţia femeii în decor a creat poetului o nouă stare de conştiinţă, convins fiind că alături de ea ( femeia), blestemul biblic îşi pierde orice putere.  

„într-o zi / plaja oceanului am găsit-o pustie / lipsită de sens/
fără versuri / fără poeme / fără triluri fluturi flori de păpădie /
care să îmi descânte de iubire /
nu mai era nimeni nu mai era lumină în zorii acelei zile /Edenul s-a lăsat înghiţit de mare /ca mine în propriul netimp
”( Povestea ca lumină)  

„A iubi înseamnă căutarea întregului din care ai făcut cândva parte” ( Platon).  

În straturile cele mai profunde ale semnificaţiilor poetice este „dăltuit” sufletul poetului, peregrin între plinuri şi goluri, având conştiinţa perisabilităţii lucrurilor, dar şi dorinţa durabilităţii lor.  

“Când prezenţa iubirii este vie şi trăieşte în noi, nu există niciun dubiu că viaţa noastră îşi urmează ţelul şi este plină de sens, indiferent de circumstanţele exterioare. Simţim că suntem conectaţi la ceva mai presus de fiinţa noastră redusă. Asta face ca povara izolării şi alienării să ne fie ridicată de pe umeri,  

umplându-se de pace şi bunăstare.  

 

Dar atunci când iubirea nu este prezentă, ceva întotdeauna ne întristează, nu pare a fi în regulă; ceva pare că lipseşte şi ne este greu să găsim bucurie, chiar şi atunci când circumstanţele sunt favorabile. Cădem uşor pradă lipsei de sens, anxietăţii sau disperării.”( Natura şi semnificaţia iubirii).  

Visul fragil al paradisului regăsit este distrus de prima adiere e vânt, de primul sunet discordant, strecurat în structura cea mai intimă a fiinţei.  

 

„nu mai era lumină în zorii acelei zile” când cea mai îndrăgită fiinţă era „înghiţită” de apele primordiale şi era trecută Styxul, lăsându-l pe cel ce a „crezut „ în veşnicia clipei singur, pustiit, revoltat, prizonier între propriile „ţărmuri” existenţiale.  

Cuvintele poartă cu sine ceva nedesluşit, ca o lumină pală, asemenea stelelor ce şi-au pierdut strălucirea.  

Tensiunea lirică răscolitoare, strările sufleteşti tensionate transmise pe calea sugestiei îşi caută rezolvarea în poem.  

Destinele noastre, topite în curgerea şi veşnica transformare universală, sunt asemeni soarelui ce moare în fiecare seară pentru a renaşte în dimineaţa următoare.  

 

„cum se naşte dimineaţa /din tăcerea stătută a unei nopţi/  

cum porumbelul se avântă în aer/fără a-i striga lui/  

aerului/iată-mă vin/ te-am regăsit în corola lăuntrului meu/  

în liniştea greu explicabilă cu care te priveam/ când drumul tău părea ultim /şi am zâmbit /  

tu eşti în mine acum /eşti eu/ privighetoarea care îmi dăruie rubinii /  

din tremurul înstelat al sinelui de noi( Un altfel de moarte)  

„cu pioase dezlănţuiri de genunchi înfometaţi„ poetul îşi caută „întregirea” în adâncurile structurii sale „răspândită în celule”- acolo unde s-a aflat înainte de căderea adamică, „regăsind-o „atâ de tandru surâzând”...  

Eul liric, identificându-se cu tisteţea, melancolia, încremenit uneori în întrebări sfâşietoare... unde este „femeia singurei lumini pe care o ştiu”, caută printre semne desăvârşirea.  

„cine eşti tu / te-am întrebat de o eternitate de ori / de o veselie de întrebări te-am întrebat / cine eşti tu / rouă care cazi pe atingerea degetului” ( Cine eşti)  

Aflat într-o continuă efervescenţă, poetul transcede dincolo de spaţiu profan „ pentru că ochiul meu intrase adânc în ochiul tău”, căutând lumina pură, paradisul pierdut, conştient fiind că „ azi femeia mea / a mea/ a mea / nu mai doarme niciunde”... şi totuşi „ în atingerile mele neliniştite”, acesta are senzaţia că „mă respirai / cum eu te respiram/ din miezul unui trandafir alb” (Altfel, firesc)  

Spaţiul ideii este spaţiul unde se pot refugia fulgerele şi flăcările sufletului mistuit de incertitudine. Unde eşti tu „devenită zână / devenită prinţesă/ devenită morgană” ... se întreabă poetul cuprins de o viziune halucinogenă , arătându-i-se aievea cum „în mijlocul unei procesiuni de încoronare / că trandafirii şi-au rupt din petale / pentru a-ţi săruta piciorul gol.”( Atât de albă).  

sufletul ei? Rodica Cechirdan iartă! /  

Iartă /  

că abia azi ne-am amintit ce frumos zâmbea” ( Iartă-ne, Rodica!)  

 

Fiinţa pereche, mama, iubita, a dispărut în vălul ceţos al timpului, lăsându-i pe cei dragi în braţele durerii şi deşertăciunii.  

„te-aş fi născut floare / de-aş fi putut”/... „te-aş fi născut cer strălucind de stele” / ... „te-aş fi făcut Dumnezeu / de-aş fi putut să fiu absolutul”...  

„te-aş fi făcut orice / înţelegi / orice/ nu înainte de a te face femeie.”( Nu înainte)  

Descoperim în versuri un cântec de adoraţie totală, de contopire până la identificare cu propriul sine, dar şi o plângere silenţioasă, neauzită. Şi spune poetul: „de-aş fi fost mai mult decât sunt / te-aş fi făcut roză a cerului / să te regăsesc în fiecare lucru / atins de privire” / ... ( De-aş fi fost eu)  

La ceas de înserare, în gând se cuibăreşte regretul aşteptărilor zadarnice. Pe lângă ecoul în planul sensibilităţilor estetice, poezia produce efecte profunde la nivelul trăirilor. Poetul priveşte neputincios, angoasat la secunda ce se vrea oprită din cădere.  

hai să murim în doi / eu pe o moarte /tu pe o moarte /
călărind fiecare calul negru / răvăşit de ploi /

când nu se vor mai vedea copitele / am să întru în tine /
tu ai să intri în mine / răsucind cutiţele /
în icoane pe care le-am sfinţit de goi /

unii vor râde /
vor plânge alţii / fără să ştie că noi /
călărind bezmetici pe caii negri / suntem astăzi ploi
 

(Ploi )  

Un poem adresat ploii fertilizante în care tandreţea, gingăşia, cucernicia se amestecă cu stări sufleteşti nelămurite, cu durerea, strigătul rostogolit în copitele cailor negri. În oglinda spiritului apar explozii de senzaţii transfigurate , percepute de ochiul magic al iubirii fără de sfârşit.  

Femeia era cărămida din care poetul îşi înălţa temple în fiecare răsărit de soare.  

„era sfârşit de martie atunci /de mirare/ porumbeii deveniseră lupi/  

pe o jumătate de cerc”/  

...  

„uite / iubita mea / eu sap în pământ după lumină /  

sap în pământ / sap în pământ / în pământ sap /  

vino acasă”( Vino acasă )  

Un poem cu semnificaţii simbolice multiple, menit să răscolească în fibrele sufletului.  

Existenţa este înainte de orice temporalitate, problemă niciodată rezolvată în favoarea insului – acesta făcând doar un „popas pe marginea vremii” şi a timpului.  

Îndărătul fiecărui cuvânt bine şlefuit, îndărătul estetismului poetic care conferă scrierii durabilitate şi însufleţire, stă de veghe o pasăre neagră, un vis fragil destrămat de întunericul haotic ce poartă cu sine gustul amar al deşertăciunii. Senzaţia vidului existenţial îi întreţine poetului George Adrian Popescu starea de agonie, de ardere continuă.  

Dorul nestins de nemurire, nostalgiile celeste, atitudinile extatice sunt redate în tonuri blânde, gingaşe, aducând un plus de rafinament în planul expresiei.  

Într-un limbaj aparent transparent, dar de mare profunzime… care surpă temeliile lumii şi ale vieţii… se regăsec versurile:  

 


m-am rătăcit într-o pădure de ghiocei/clopoţeii de argint îmi şopteau în ureche/
e primăvară / e primăvară /rosteşte numele ei /

 

mi-am croit cărare printre rugi şi tei/buburuze îmi strigau fluierând/
e lumină /e lumină / rosteşte numele ei /

îmi cădeau în ochi cupole albe de cercei /mugurii de plopi mă îndemnau insistent /
e dimineaţă / e dimineaţă /rosteşte numele ei /

chiar şi un izvor plăpând îşi făcuse obicei /să îmi spună susurând /
e soare / e soare / rosteşte numele ei /

l-am rostit
(Martie)  

Metaforele esenţializate imprimă poeziei rafinament, vitalitate şi modulaţii armonioase.  

Imaginaţia debordantă, neîmblânzită, o conştiinţă lirică dedată introspecţiei ne introduce într-un univers poetic care capătă semnificaţii simbolice nebănuite.  

Strângând nisipul în pumn, cunoşti legile după care clepsidra devine necruţătoare”( O.Paler).  

 

Să fi traversat poetul acest deşert al întrupării, încercând să se apropie de adevărul ultim, fără ca rănile să înflorească în fiecare gând, fiecare întrebare?  

“ascuns în strigătul meu de uimire/ am nevoie de un glas al greierilor/  

pentru a mă elibera de gând / „...  

Asta o veţi spune d-voastră, cititorul...  

Cine are curajul să privească în inima unui vulcan care erupe?  

Poetul este cel care se lasă „devorat” de adâncuri, mistuindu-se în amestecul de lavă şi foc...  

 

 

Valentina Becart/ 15 iulie 2013  

 

 

Referinţă Bibliografică:
Exegeză. Ea tot, ea absolut, ea univers...” , autor George Adrian Popescu ( eunescu) / Valentina Becart : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 934, Anul III, 22 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Valentina Becart : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valentina Becart
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!