Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Nicoleta Milea         Publicat în: Ediţia nr. 388 din 23 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

EVANGHELIA TACERII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„METAFORA TĂCERII” LA THEODOR RĂPAN:  
  
ÎN CĂUTAREA SINELUI  
  
„Eu am văzut glasul Tăcerii spărgând liniştea ... ( ... ) Carnea se vindecă,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Mă cuprinde tristeţea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvaţă să tacă ... ” 
  
(Theodor RĂPAN ) 
  
Ascendenţa spirituală a Poetului este Cuvântul care îngăduie organizarea unui univers de o severă eterogenitate, numai de el ştiută. Esenţializarea poeticului cere har, concentrare, meşteşug, disciplină, rigoare. Şi nu numai! 
  
Semnele distincte ale unei asemenea Căi le descifrăm în credinţa mărturisită, în puterea izbăvitoare a unei frumuseţi pure, născută din tensiunea şi inflexiunile elementelor şi simbolurilor fundamentale care alcătuiesc, în concepţia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice.  
  
EVANGHELIA TĂCERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RĂPAN şi a treia înscrisă în ciclul Evangheliilor lirice, după EVANGHELIA INIMII - Anotimpuri - Jurnal de poet (2010) şi EVANGHELIA CERULUI - Zodii de poet (2011), ambele tipărite la Editura „Semne” din Bucureşti, de care îl leagă o veche şi constantă colaborare. 
  
Expresie a eului profund, viaţa şi arta confluează în creaţia lui Theodor Răpan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, până la el, de poeţii tuturor timpurilor.  
  
Lirică sau epică, opera lui modelează realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietăţi ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberaţii între suflet şi lumea devenită obiect al reflectării, pe drumul Golgotei. 
  
Evangheliile lui Theodor Răpan marchează a treia etapă distinctă în activitatea sa literară, care stă sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc. 
  
Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblică, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metaforă, purtătorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei. 
  
Despre Tăcere au scris poeţii lumii din toate timpurile, pentru că „Tăcerea... nu tace niciodată!”  
  
Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotaţii ale Tăcerii, a construit o întreagă literatură, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, până la personalităţile culturale şi lirice: Paul Valery, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, Jose Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, etc. 
  
Diversitatea stilistică a Tăcerii este soră cu nemărginirea, dacă avem în vedere Tăcerea-subiect, predicatul Tăcerii, atributele Tăcerii, „Tăcerea ca atribut”, tropii Tăcerii, muzica Tăcerii, pictura Tăcerii, netăcerea Tăcerii, Tăcerea între sacru şi profan, pantomima Tăcerii, statuile Tăcerii, Tăcerea ca parolă sau codul de acces, etno-Tăcerea, solitudinea, Tăcerea absolută, ultima metaforă, etc. În acest areal se încadrează, cu certitudine, volumul despre care scriem. 
  
Tăcerea de după creaţie, devenită un stil de raportare la terestru sau cosmic, naşte un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, după cum aflăm: ,,Un mare strigăt de Tăcere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, paşii, tulburaţi de Cântec sângerează zăpada urcuşului, niciodată dorinţa de a trăi nemurirea. Şi totuşi, îmblânzitor neînfricat, Poetul trăieşte chemarea ei precum dorinţa nestăvilită a ploii de a uda pământul mănos al Tăcerii – emoţie unică, apăsătoare, tandră. Se va face un alt ţărm la capăt de lume, neştiind de unde va apărea această sirenă. Nimic nu e întâmplător, într-o dimineaţă oarecare, bolnavă de prăbuşire şi alean... 
  
Numai pe zarea din zare se aşază de-acum rugina sărutului, fruct necunoscut, ispititor şi ciudat, fascinaţia lacrimei furişându-se într-o scoică venită de departe, pe când ochii în noi au plâns...  
  
Ah, cununi ale dragostei răpuse, tot mai mare îţi este neînţelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaşte maluri. La capăt de lume, stindarde aprinse şi melci foşnitori...”  
  
Carte unică, de o rară coerenţă compoziţională, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii are o construcţie armonioasă, inseparabilă între conţinutul poetic, dens şi forma adecvată, materialul lingvistic fiind ordonat după o logică interioară.  
  
Părţile se organizează într-un tot unitar, ca produs al intuiţiei artistice, dar şi ca realizare deliberată de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeşte originalitatea, atât în planul creaţiei, cât şi în cel al meditaţiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbracă-te încet! Descalţă potcoava puterii şi spune-mi: pe ce cărare mi-am rătăcit înţelesul, pe ce uşă a zilei să-mi luminez înflorirea, cui să sărut mâna uscată de dor?” 
  
Tăcerea, opusă vorbirii, are capacitatea de a schimba faţa realităţii, de a influenţa devenirea individului. 
  
În structura de suprafaţă volumul este „un chenar liric” în care universul Tăcerii se conturează între realitate şi ficţiune, modelând sensibilitatea cititorului, făcându-l să întrevadă o lume ascunsă ochiului: ,,Aşa e! Poetul e un mincinos cu adevărurile inimii în răzvrătire, fructele sale sunt mortale, în patul său splendoarea are chip!  
  
Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!  
  
Poetul crede ne-nţelesul din prima ochire, El ştie că-n fundătura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaşte noaptea de zi, nici moartea de viaţă, nici măcar atunci când trandafirii plâng în beznă!  
  
Poetul străbate oceanul de îngândurare cu teamă, desculţ pe valuri, şi nici nu-i pasă de sfârşitul acestui Cântec infinit despre Tăcere... 
  
Învins de umbra secundei, cu fagurii tristeţii pe gură, nerătăcită pasăre, cataclismele morţii El vindecă: Voi lăsa-n această carte/ tot sufletul meu... ” 
  
Pe traseul întregii cărţi, Theodor Răpan este atent preocupat atât de echilibrul spaţial, cât şi de şansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intenţiile, gândurile, trăirile, de la prima până la ultima secvenţă a operei. 
  
Compoziţia exterioară se dezvoltă în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de iniţiere, „Alfabetul Tăcerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numărului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ăst poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în două se desface”, „Hoinară umbră, cine a minţit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu ştiu”, „Zăpezile îmi cer să te învăţ dragostea”), cât şi în structuri simultane, ce prezintă alternativ trăiri lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tăcerii”, „În pridvorul oglinzii Tăcerea toarce lână”, „Ţiuie Tăcerea şi mă doare”, „Xantipa, desferecă-mi Tăcerea”, „Tună şi fulgeră în inima Tăcerii”). 
  
O geometrie perfectă domină restul capitolelor, structurate şi ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvenţe importante în ţextura întregului. 
  
Ca o primă remarcă, arhitectura rotundului este evidentă la toate nivelurile: carte, capitole, poeme. 
  
Locul iniţial, „aici” devine topos literar unde se „desfăşoară” în ordine, „Ceremonialul Tăcerii”, revelator pentru lirismul esenţializat. Atitudinea fermă a poetului este susţinută de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tăcerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tăcerea ascunsă de tine”, „În noapte se ascunde Tăcerea”, „Numele tău Tăcerea îl cunună”, „Cerşetor de Tăcere, Cuvântul vorbeşte”, „Tu eşti Tăcerea din gândul lui Dumnezeu.” 
  
„Simfonia Tăcerii” naşte un univers al ficţiunii, dominat de gravitatea antinomiilor şocante: „Preasfântă ură, dă-mi Tăcerea mie”, „Supremul vers Tăcerea îl sugrumă”, „Să fii, să fii Tăcere, cu sufletul şi trupul”, „Alibi întru Tăcerea ploii”, „Femeie, Tăcerea urlă-n mine ... ” 
  
„În inima Tăcerii” este capitolul unde identificăm o varietate de stări: tristeţe, nelinişte, emoţie, spaimă: „Tăcerea morţilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tăcerea învrăjbeşte ... ”, „Oglinzile îşi plâng Tăcerea-n somn”, „Pitagora, Tăcerea ta mă doare”, „Din exil Tăcerea se răscoală”, „Cadril în paşi de Tăcere”, „Patria mea e tăcută şi blândă.”  
  
„Prin labirintul Tăcerii” îi dă posibilitatea cititorului - călător în spaţii fictive - să cunoască „Bruscul portret al Tăcerii”, „Tăcerea, ca o femeie mută”, „Rugăciune în Tăcerea inimii”, „Destin în Tăcere, destin în mirare”, „Un mare strigăt de Tăcere-i versul.” 
  
„Imnele Tăcerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât şi verbe metaforizate: „O, Tăcere albastră cu nume de mare”, „Când în Tăcere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tăcere sunt”, „Munca norilor în Tăcere se ţese”, „Miriapodic Tăcerea suspină”. 
  
„Tăceri la vedere” este capitolul de mijloc al cărţii, care situează metafora în sfera sugestiei: „Tăcerea sigilează gura morţii”, „Nu, nu visez, Tăcerea-nvinge Raiul”, „O, câtă lună plină Tăcerea-n somn îndură”, „Tăcerea e un drum fără de cale”, „Perfecţiunea poemului tăcut.” 
  
„Tăceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificăm în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observăm frecvenţa şi funcţia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amână-mă-n Tăcere, tinereţea respiră”, „Să amânăm să bem tăcut Tăcerea”, „Sângele îşi amână Tăcerea mereu”, „Ochii promit Tăcerea să amâne” (ochii-simboluri ale conştiinţei umane reflexive). 
  
„Tăceri în doi” refac simbolica unitate primordială: „Într -un flux despletit Tăcerea mă prinde”, „Pătruns-au zorii, Tăcerea e întreagă”, „Eşti azi Tăcerea dăruită mie”, „Arar Tăcerea ştie Cuvântul să mângâie”, „Tăceri în doi, Tăceri fără simbrie”. 
  
„Tăceri din Turnul lui Nimrod”, urmaşul lui Noe, al cărui turn a fost clădit din cuvinte, echivalează cu asumarea existenţei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tăcerea vrea să moară!”, „Tăceri faţă în faţă îmi spintecă prezentul”, „Tăcerea tace, strigătul suspină”, „Nimrod, Tăcerea clatină hazardul”. 
  
„Tăcerea din Cuvinte” concentrează lirismul în poeme de stare: „În inimă Tăcerea te visează”, „Un madrigal de vară Tăcerea inventează”, „Mă strigă Tăcerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tăcerea-mi ştie vorba”, „Tăcerea din cuvinte sfârşitul prevesteşte”. 
  
„Tăcerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoaştere şi de mărturisire: „Doamne, Tăcerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu mă scrie, Poezia mă tace”, „Asasin al Tăcerii, Dumnezeu mă iartă”, „Doamne, ce lungă e Tăcerea lângă mine”, „Postfaţă la Tăcere”. 
  
„Spargerea Tăcerii” este o sursă de emoţie, dar şi de gând prin expresie şi substanţă artistică: „Tot ce am dăruiesc Tăcerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tăcere”, „Melanholia în Tăcere crede”, „Se sparge Tăcerea, rămâne Cuvântul”, „Final în Tăcere”.  
  
Tehnica „amânării” devine ireversibilă, „drama” Tăcerii se produce. Eul poetic intuieşte legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeşte virtuţi creatoare. 
  
În structura de adâncime Evanghelia Tăcerii este o carte de cunoaştere, de redescoperire, treptată şi fascinantă, a puterii nebănuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pământean cu ecouri cosmice. 
  
Tăcerea este sublimată până unde îngăduie arta literară. Poemele sunt alcătuite din versuri libere (cu metrica variabilă şi cu măsura inegală), al căror ritm interior transmit fluxul ideilor şi profunzimea sentimentelor.  
  
Compoziţia interioară trimite la motivul central, care se află în deplină consonanţă cu elementele compoziţiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Şi din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, dă-mi Tăcerea mie”, „Vai, cum luminează azi Tăcerea toată). 
  
În structura generală, distingem un sistem de relaţii care uneşte forma şi conţinutul, ideea şi materialul artistic într-o sinteză compoziţională superioară, sub semnul valorii estetice. 
  
Detaşat şi sublim, pasional şi frenetic, simplu şi complex, riguros şi sugestiv, apolinic şi dionisiac, enigmatic şi câte multe altele mai sunt, iată, „înscrisurile” Tăcerilor prin care magia limbajului ne poartă încă de la mărturisirea iniţială: „Azi, acum, aici scot la iveală Alfabetul Tăcerii! ( ... ) De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Şi maşinăriile simţirii, rând pe rând, vi le voi arăta. Veţi vedea bolile sufletului meu. Am să vă las să pătrundeţi în toate măruntaile inimii mele, cea fără de minte şi fără de crez. Vă voi face părtaşi neînchipuitelor sentimente. Vă veţi cutremura şi veţi fi martori întru neodihna simţirii. La naşterea şi renaşterea silabelor veţi asista. Nu şi la moartea sfiirii. Tăcute fi-vor toate şi juruite sub imn de nescris!”  
  
Ce urmează să însemne Evanghelia Tăcerii pentru cititor, suntem încredinţaţi: „O imensă grădină va fi Evanghelia Tăcerii. Şi slovele- închisori ale gândului nerostit! Etern deţinut al Melanholiei mă aşez să tac! Biserica din stele mă rabdă!” 
  
Simbolul central al poemelor este, evident, Tăcerea, metaforă a descoperirii trăirii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viaţă şi, nu în ultimul rând, a sinelui. 
  
Exeget al Tăcerii, nu refuză nici experienţele altora, dar se pune pe el însuşi în situaţii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a şti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” şi cea „de acum” reuneşte cele două niveluri ale poemelor printr-o tehnică specială, de integrare într-o arhitectură a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de construcţie sferică, ce va fi cultivată cu obstinaţie pe toată durata cărţii. 
  
Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creaţiei ulterioare şi, prin ele, poetul redă poeziei statutul său primordial şi puritatea originară. 
  
Incipitul cărţii îl marchează semnul „A”, în triplă ipostază („Azi, acum, aici”). Trăim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima literă din alfabetul limbii sacre. Prezenţa acesteia nu este întâmplătoare, ea reprezintă divinitatea „pură şi nemărginită”, ce-şi va fi pus amprenta asupra întregii creaţii. 
  
Nu ne este străină nici cunoaşterea acesteia ca formă a omului care priveşte cerul şi pământul, pentru a înţelege că lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenţa în adâncul pietrei pe care, asemeni unei ficţiuni, am văzut-o şi am uitat-o, chiar dacă veşnic rămâne acolo. 
  
De aici şi până la finalul cărţii, Tăcerea îşi poartă „magia limbajului”, între o poetică a absenţei rostirii, a abstracţiunii şi o poetică a prezenţei, prin bogăţia de metafore inedite: ,,Neînvăţând să tac Tăcerea, imn întru gloria ei, acum, înalţ! Cu un crin în mână, întru deşertăciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!” 
  
Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează Tăcerile, în mod deosebit, la el însuşi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecărui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani trăiţi în altarul Poeziei. 
  
În fapt, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile dedicate exclusiv „Tăcerii” îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate până acum, succesiv, şi exprimă devenirea cea întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. 
  
Aşadar, Cel de atunci - în mottouri şi Cel de acum - în autoreflex, faţă în faţă, pe aceeaşi pagină! 
  
Calea spre o nouă paradigmă literară a fost deschisă de acesta încă din Evanghelia Cerului - Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „aleşi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglindă.”  
  
Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tăcerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la stările de spirit de altădată, trăite şi nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, căci aşa am numit compoziţiile care ne-au ajutat să găsim răspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui? 
  
Un autentic labirint al Tăcerii este parcursul în care vibraţia lirică o simţim egală cu viaţa, cu iubirea, cu nemurirea! 
  
Densă, dar confortabilă la citit, de la prima până la ultima filă, cartea de faţă conţine, în ansamblul ei, 175 de poeme! 
  
Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndepărta de mine”, „Fulguire e totul, oiştea nopţii e ruptă!”, „Goneşte timpul, armăsar divin”, „Hoinară umbră, cine a minţit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tăcerii”, „Măcelul din privirea ta” etc. 
  
Theodor Răpan sparge tiparele topice şi stilistice, dezarticulează sintaxa şi creează un nou limbaj liric. Fantezia metaforică, asocierile semantice inedite conferă forţa de transfigurare a realităţii. Cultivă, cu precădere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile”: „Izgonit în lumină m-am simţit Inorog fără stea, arsă pe rug eşti, Abisinie, Poezie a mea ... ” 
  
Pătrunderea în miezul „Poeziei Tăcerii” este posibilă numai prin intuirea plurivalenţei simbolurilor şi decriptarea acestora, în contextul în care apar.  
  
Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/ă afectiv: „În noapte se ascunde Tăcerea, mai solitară şi mai mută decât ai fi tu, cu cât îndrăgesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnală a foşnetului îmi dă randevu ... ” sau ,,La Cina de taină ia lampa cu tine, chipul tristeţii nu-l arăta, cine vorbeşte, cine te-ascultă e demult în Lumină şi în inima mea.”  
  
„Tu, tu, tu, amânată rămâie Tăcerea” constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii. Ea depăşeşte cadrul unui text programatic, deoarece iubirea şi creaţia aparţin, în egală măsură, planului existenţial şi planului cunoaşterii. Retorismul poemului sugerează o altă concepţie despre artă decât a înaintaşilor. Chiar dacă elementele construcţiei sunt cunoscute, le plasează în contexte noi şi le conferă sensuri neaşteptate. Pentru poet, iubirea şi creaţia sunt îngemănate, tot astfel cum el însuşi aparţine, simultan, planului existenţei (condiţia umană) şi planului cunoaşterii (condiţia de creator): „Tu, tu, tu, amânată rămâie Tăcerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbrăcată ca o mireasă în oglinzi de zăpadă mi te-ai destrămat ... ” 
  
Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalităţi ale limbajului şi am în vedere: înţelegerea raţională, („Cum să te uit, Tăcere...”), nivelul simbolic , („Vârstă a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îţi descântec trecutul...”), nivelul intuiţiei poetice („Pe o mirişte mută somnul adoarme, prin arbori vântul scheaună-ncet, pustie şi tristă ziua desfide letopiseţul acestui Poet ... ”). Cele trei modalităţi ale limbajului, fireşte, nu apar în stare pură, ci cu întrepătrunderi inerente şi evidente. 
  
În evoluţia liricii , ipostazele creatorului reflectă raportul dintre sine şi eul exterior (problematizant), se asociază cu o anumită traiectorie spirituală (imaginar poetic) şi se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului şi universului (opera). 
  
Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidenţiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal şi animal, vom avea în vedere şi cele patru elemente fundamentale: apă, aer, pământ, foc, dar şi aspecte care ţin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenţă cu Tăcerea. 
  
Un element, aparent banal - piatra, are o strânsă legătură cu sufletul. Ea desacralizează lucrarea divină şi simbolizează acţiunea umană ce se substituie energiei creatoare, prilej de înălţare: „Cu faţa-ntoarsă spre Tăcere, obosit de atâta viaţă netrăită, las capul pe piatră şi-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovată, comite sperjur ... ” sau „Cerşetor de Tăcere, Cuvântul vorbeşte, pe struna sa eu pasăre mă fac, ţărmuri de jasp inima-ndură, viaţa mă-mpinge din prepeleac ... ” Alteori, proprietăţile chimice ale substanţei devin conotaţii specifice ale aceluiaşi termen care dobândeşte valenţe lirice: „De aceea vă conjur prieteni, îngropaţi-mă între sprâncenele Câmpiei şi cumpăna de somn a tristeţii, cu axa Pământului în braţe precum un crucifix de flori şi păsări nemaivăzute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispoziţii finale nu am ... ” 
  
Un statut special dobândeşte piatra ca simbol spiritual: „Piatră a filozofilor, ce trist sunt fără togă, ah, iscoadă!” 
  
Elementul fără de care omul nu poate trăi este sarea. Nu întâmplător, Apostolii au fost numiţi „sarea pământului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tăcerii sarea dobândeşte conotaţii stilistice: „Â se uită la mine pieziş, inima sa dorul întoarnă. E o literă făr' de care nu te pot iubi, sarea pământului e-o dulce rană!” 
  
O construcţie oximoronică, prin care se exprimă un proces iniţiatic îi relevă cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii mă-nvinge! Sarea sărutului doare!” 
  
Savoarea interogaţiei este cu atât mai plăcută, cu cât asocierea termenilor este mai neaşteptată: „În această supunere a sufletului mă mai vrei sare presărată pe rana foamei de tine?” 
  
Trecând la elemente şi simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionaţi de paleta bogată pe care ne-o oferă lectura poemelor, de la firul de iarbă la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la pălămidă, de la firul de păpădie la floarea-soarelui, de la nufăr la floarea de colţ, de la muşcată la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceşte-mă şi sărută copilul de iarbă, cât de mult, cât de mult am crescut ... ”; „Ave ! Răsare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevărul tot aşa cum trupul îşi uită sufletul într-o veche iubire, desenată în somn, de mâna unui fir de iarbă.” 
  
Semn al regalităţii, al potirului, al soarelui spiritual - crinul, în acelaşi timp, sugerează viaţa pură, ca o făgăduinţă de nemurire şi de mântuire: „Această femeie îmi ţine spada în mână, inima ei e păzită de crini, am ajuns un copil de iarbă şi sete a cărui Tăcere în somn o îngâni!”; „Mă vezi, nu-i aşa, rezemat de un crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine aşezaţi-mă în lotca nevăzută a Cântecului! Nu mă îngropaţi nici în Isla Negra, nici în faţa mării, nici între crinii amintirilor!” 
  
Desăvârşirea fără cusur, perfecţiunea, sufletul, inima, cupa vieţii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia creştină, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picăturilor de sânge, fie semnul rănilor lui Hristos. 
  
Trandafirul simbolizează, aici, pasiunea, puritatea, înţelepciunea divină, iubirea. Trandafirului roşu sau alb îi alătură trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng şi mă rog pentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieţi, ci doar sculptorul umbrei cea orbită de glorie, de acum încep să învăţ să tac şi să plâng în Limba Română!”; „Cuvintele - trandafiri nevăzuţi!”; „O pasăre trece podul de trandafiri!”, „Am tăcut la îndemnul trandafirului albastru!”; „Am nevoie să îţi simt umbra în fiecare clipă, culcată galeş în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, dă-mi Tăcerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelişti la chivernisire, trăiesc periculos şi-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tăcerilor, Divinul aruncă-n urma ceţii trandafirul!” 
  
Păsările, mesajul cerului, leagă terestrul de înălţimi, sugerează eliberarea de greutatea pământească, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creaţia, nemurirea sufletului, dar şi hazardul, neprevăzutul, necazul, moartea: „Nu mai ştiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de păsări-colibri, buzele sângelui meu ridică din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de păsări şi lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apă răsare un nufăr, nu uita că mi-e frică, nu mai pot să te-nfrunt!”; „La Gura Portiţei păsări de jad îşi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, mătur în grabă cuvintele de pe covor. Şi apuc să tac!”; „Şi eu voi auzi din groapă cântul, cel gângurit de păsări şi culoare, ţipătul bufniţei mâna-mpietreşte, rana din sânge, ah, cum mă doare!” 
  
Şi în Evanghelia Tăcerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor şi forţelor cosmice, materiale sau spirituale, având legătură cu nivelurile Universului: pământ, văzduh, cer. Termenul generic şi-l asumă până la exprimarea dorinţei de a rămâne în el: „Un tânăr animal aş fi vrut să rămân, să ţin isonul Tăcerii în mână, soarele inimii latră-a pustiu, trecătoare sunt toate, doar cerneala mă-ngână!”; „Veniţi, odată, în Piaţa Balcoanelor să-l vedeţi pe Poet, animal pur-sânge, arcuş linguşitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!” 
  
Ca un animal de pradă se află în faţa a două stări „cruciale” în propria-i viaţă - dragostea şi nemurirea: „Dragostea pentru tine mă supune. Biet animal de pradă. Vocea inimii amuţeşte. Este vocea Tăcerii!”; „Gol-goluţ, stau în faţa ta, nemurire; ca un animal de pradă. Nu-mi este frică!” 
  
Şarpele şi porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pământului şi ale cerului. Purtătorii lumii sunt, uneori, elefanţi, tauri, ţestoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în funcţia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pământ, de pe faţa pământului sau de deasupra. Sub atracţia cerului, se poate înălţa, ca în episodul şarpelui de aramă ridicat de Moise în pustiu.  
  
Aşa a dobândit imagine pozitivă, ţinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, răstignit, contrar relaţiei cu Eva: „Mărul Tăcerii doar Eva îl ştie, şarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tăcere: uliţa doldora de fulgi şi imperii bizantine, noroiul paşilor desculţi prin otava copilăriei, şarpele primei iubiri ... ”  
  
Între lumină şi umbră, între suflet şi spirit, între tot ce ar putea să însemne lumea contrariilor, şarpele pare a fi salvatorul: „Un şarpe alb pe pod acum răsare, pământul sub lumine dă ocol, hieratică doar luna fuge-n vale, să-şi lănţuie Tăcerea-n prostovol ... ” 
  
Legat de izvoarele vieţii şi ale imaginaţiei, în poezie, el dobândeşte valenţe noi: „Şarpele muşcă buricul Tăcerii!”; „Oftează sângele, cobor la mal, un şarpe mă petrece, îl ţin de piept încolăcit, trecută-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!'' sau „Binecuvânt Alfabetul Tăcerii! Binecuvânt şoapta şi urma mistreţilor, dragostea mea sfâşiată de-a pururi, tremurătoarea cumpănă a gândului, Magul-Poet, descântecul şarpelui ... ” 
  
Reprezentarea abstracţiilor în formă concretă are ca efect plăsmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum să muşc din acest lătrat de câine ce veşnic scânceşte în inima ta?”; „Mut ca un peşte în apa păcatului sunt, flămând ca un câine a cărui credinţă descreşte ... ”, „Şi vaca, şi măgarul, şi coţofana, şi câinele, şi cormoranul, cu toţii vor veni la festinul din noi!”; „Nu mă învrăjbiţi nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermină, nici cu hipopotamul cel credincios şi răbdător...” 
  
Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba faţa lumii. Ca un flamingo, este iniţiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze şuşotesc, şacali portocalii din tobă sună, antilopele din Dobroteşti, pasărea Flamingo o cunună!”; „Şi voi slăvi eternitatea cu gura toată şi voi merge-n rugăciune-n urma ta, de mă voi schimba într-un peşte imens tu să ştii că-n abisul fiinţei rătăcesc, uite-aşa ... ” 
  
Cele patru elemente de bază ale cosmogoniei tradiţionale, apa, aerul, pământul şi focul sunt reprezentate în relaţie cu valoarea noţională, transpusă la nivel metaforic. 
  
Semnificaţiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vieţii, mijloc de purificare, centru de regenerescenţă: „Măreaţă este uimirea, vibraţia izvorului în cădere spre tine, inimă, nevăzut şi necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”; „Pământul din Tăcere s-a născut! Conacele inimii ard unul după altul!; „Respiraţia ta, Moarte, cu ochii scufundaţi în apa de Bobotează, a acestui vers ne-nţeles!”; „Numai de dorul miresmei tale mă schimb într-o floare cu aripi de aer de parcă-n poieni apa Cuvântului şi-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tăcerii...” 
  
Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerată din două puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viaţă şi generatoare de moarte, creatoare şi distrugătoare: „Şi apa zăcută lătrând din care beau cu nesaţ pe furiş acum când scriu acest tratat despre morţi, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o colibă îmi fac, apa sfinţită mă doare...” 
  
Aerul semnifică lumea subtilă, aşezată între cer şi pământ, este simbolul sensibil al lumii nevăzute, un factor de mişcare universal şi purificator. Ca şi focul, aerul este un element activ şi masculin, în vreme ce pământul şi apa sunt considerate elemente pasive şi feminine.  
  
În poeme, sensul profund conotativ sporeşte lirismul, provoacă meditaţia, creează imaginea literar-artistică: „O, aer fără pată, sublimul Mort m-aşteaptă, rostească-se în briză tot necuprinsul minţii, făptura mea cea tristă o-nvăluie fiinţa, panterelor din sânge să nu le crească dinţii!”; „Respir! Tăcerea-n piept mă doare, aerul mă vinde ne-ncetat, de întristare şi melanholie, râioasă, bucuria m-a trădat ... ” 
  
Perspectiva singulară şi personală este necesară în măsura în care trăirile şi sinuozităţile spiritului sunt irepetabile: „Perfecţiunea Poemului tăcut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerul nopţii dezvăluie tot ce muţenia într-un glas a scornit!”; „Merg pe apă şi plâng. Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui ... ” 
  
Pământul, ca element al cosmogoniei tradiţionale, este prima formă de materie, despărţită de ape.  
  
În Evanghelia Tăcerii, citim o frumoasă şi concentrată compoziţie lirică despre geneză şi extincţie: „Pământul din Tăcere s-a născut! Şi în tăcere se va duce în pământ!” 
  
Convins de apriorismul kantian al formelor intuiţiei sensibile, de subiectivismul timpului şi al spaţiului, poetul se întreabă: „Gol e pământul şi acum fără tine. Ce cauţi, mărite, în grădina mea?” 
  
Regenerarea spirituală se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie şi numai cu gândul) la pământul natal : „Pământ al meu, uitarea mă cunună, eu nu-ţi mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sădesc în brazdă plugarii, dansează Tăcerea pe un vechi gramofon!” ; „Tăcerea! Tăcerea vizibilă o vreau! Când sunt cu mine îmi mai rămân de-ndeplinit doar poruncile tinereţii. Mai am de trăit copilăria, toată adolescenţa petuniilor, vieţile cailor din Pădurea Nebună, rodul pământului, cele 1001 de măşti ale trecutului tău, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului şi limba melcilor din casta lombardă a graurilor ... ” 
  
Cel de-al patrulea element al cosmogoniei tradiţionale - focul - este prezent cu toate valenţele lui purificatoare, mistuitoare, izbăvitoare, ucigătoare, etc. 
  
„De dragul tău las flacăra să ardă părul însângerat al nopţii de sabat, neîmpăcat, neîmpăcat, neîmpăcat vâlvoreşte în triluri focul furat ... ” 
  
Atitudinea armonizării visului cu fapta reală este asimilată în versuri ce amplifică dramatismul trăirii : „Aşa visez să fiu corsar şi plaur, aşa-mi doresc să ard sub vreasc de foc, fildeşul nopţii, mântuie-l, femeie, veşmântul tău de lacrimi în mine n-are loc ... ” 
  
Spaţiul poetic al focului este „expresia încărcată de suflet dinăuntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tăcerii ! Binecuvânt pădurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Deltă, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfătoare a sălciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prăbuşiţi în lumina verii, poteca nedesluşită când vrei s-o apuci spre crestele munţilor, primăvara ... ” 
  
Starea interioară a eului presupune combustia, pasiunea trăirii transpusă într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tăcerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinită, săbii de foc se vântură-n aer, pajiştea toată-i de somn cotropită...” 
  
Geografia spirituală a Evangheliei Tăcerii are ca forme de relief distincte - câmpia, semn al nesfârşitului terestru, şi muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer şi pământ, capăt al ascensiunii Omului: „Tăcerea, ca o femeie mută stă la pândă! În templul ei păunii rostesc ultima rugăciune a inimii. Prin faţa ei, cohorte de bărbaţi defilează într-una! Ca un nor în derivă, coapsele ei răscoleau aşternutul privirii! Sânii curajului, aţâţare şi netedă piele, ca o amazoană în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!” 
  
Muntele, semnul verticalităţii, al fermităţii, al neschimbării, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpia va-mbujora, pe ritmul de ploi şi de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta ... ”  
  
Centru al vieţii spirituale - inima, simbol al chintesenţei divine, este locul intuiţiei, al cunoaşterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevărul, de aceea, acum sporesc prin Tăcere, frigul şi cataclismul aşteptărilor, pun pe masă pâinea nenorocului, cuţitul stă în închinăciune şi, dintr-o dată sufletul meu vorbeşte pădurilor: depărtaţi-vă de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, şovăielile sale stau tolănite pe cearşafuri cernite, nu stăpâneşte nimic din Alfabetul Tăcerii, greşelile lui sunt greşelile greşiţilor noştri. Amin!” 
  
Întreitul simbol al vieţii, Omul (trup, suflet, spirit) încununează creaţia, prin Cuvânt şi Lumină: „Se sparge Tăcerea, rămâne Cuvântul, gazelul nescris îndură şi tace, sângele tot l-am pierdut în războaie în care iubirea în vers se preface...” 
  
Şi dacă lumea a fost creată prin Cuvânt, ca „replică” a Tăcerii absolute şi Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce ştiu să tacă, fericiţi cei ce ştiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iată-mă-s, ca un martir fără cer, fără sete ... ” 
  
Bornă importantă în creaţia lui Theodor Răpan, Evanghelia Tăcerii - Solilocvii, trece prin toate volumele de până acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea şi la esenţializarea expresiei lirice. 
  
Poetul se detaşează de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc. 
  
În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detaşată, rece, a Universului: „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii - anii – se-adună-ntre aripi mereu ... ” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră ... ” 
  
Lingvistic, remarcăm frecvenţa cuvintelor polisemantice şi a sensurilor conotative, recurenţa unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugerează tema, dominanta afectivă), enunţuri eliptice, prezenţa unor elemente paratextuale şi metatextuale, etc. 
  
Armonia vizează acordul perfect al unităţilor compoziţionale care alcătuiesc poemele şi se realizează prin echilibrul părţilor/secvenţelor, prin fluenţa discursivă, prin coerenţa stilistică.  
  
Mărcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenţa unor construcţii sintactice recurente, a unor toposuri, dar şi cadenţa, ritmul, rima. 
  
Stilistic, observăm prezenţa simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconvenţionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalităţile estetice sunt realizate şi prin procedee artistice de construcţie şi de semnificaţie, prin elemente ale viziunii artistice.  
  
Cu tonul uneori sobru, detaşat, poetul caută însingurarea, tristeţea, alteori, patetic, se dăruie total! 
  
Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninătatea şi înaltul însoţesc aspiraţia spre linişte, spre Tăcere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui. 
  
„Tăcerile” Poetului sunt însoţite în drumul lor către cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist şi pictor român, trăitor de multă vreme în Franţa. Cale de şase cărţi, inimile celor doi au bătut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeşte, sufletul lui, în sufletul meu tinereşte. De atunci eu nu mă mai grăbesc, asfixia luminii sufletul mi-apasă, ca un fluture în Marsilia Tăcerea mă trădează, catranul bucuriei pe pagini se lasă ... ” 
  
În totală consonanţă cu poemele apărute până acum, a realizat, cu o rară maiestrie, copertele şi ilustraţiile însoţitoare – adevărate opere grafice – peste 550, la număr! 
  
Frumosul din Artă este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creaţia Poetului de faţă! Şi invers! 
  
Evangheliile lirice, concluzionez, alcătuiesc un ciclu unitar prin tematică, atitudine poetică şi modalităţi artistice. Ele au ca temă condiţia creatorului surprins în diferite ipostaze şi sunt construite pe principiul opoziţiei dintre real şi ideal. 
  
Evanghelia Tăcerii – Solilocvii este o carte rară în literatura română şi universală, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostitului.” 
  
Aici aflăm marile teme ale creaţiei (din cele 13 volume editate până în prezent), nu ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa. 
  
Limbajul metaforic, sintaxa poetică novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, menţionat încă din titluri, conferă poemelor o sonoritate aparte, de incantaţie magică. 
  
Din aceste motive, fie şi numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Răpan este, în egală măsură şi în acelaşi timp, un creator distinct al Poeziei Tăcerii şi al inovaţiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române! 
  
În final, citându-l pe Poet, mă-ncumet: „Şi tu, suflet al meu,/ cum de stai tolănit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcănele privirii întoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu ştiu să culeagă Tăcerea!/ Aflaţi-mă!” 
  
Cartea ne aşteaptă, Cititorule, să ne purificăm în universul ei de Logos şi prin Tăcerea-catharsis, căci poemele sale sunt un adevărat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii şi retrecerii noastre! 
  
Să ascultăm, aşadar, glasul Tăcerii, căci numai aşa vom şti cât preţuieşte! 
  
Prof. dr. Nicoleta MILEA 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
EVANGHELIA TACERII / Nicoleta Milea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 388, Anul II, 23 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Nicoleta Milea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicoleta Milea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!