Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   


Autor: Confluenţe Româneşti         Publicat în: Ediţia nr. 153 din 02 iunie 2011        Toate Articolele Autorului

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRĂI ŞI OROAREA DE A MURI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
De Andrei Oişteanu
Cum comemorăm un scriitor clasic? Şlefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lăcrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clişee uzate şi abuzate? Sau încercând să aflăm mai multe despre viaţa şi opera lui, despre speranţele şi nefericirile lui, despre eventualele lui traume şi despre modul cum a ştiut să le depăşească?  
  
Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu – intrigat de şablonizarea şi falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria următoarele: „Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa)”. 
  
Se împlinesc o sută de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a născut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de apariţie la editura Polirom, intitulată Narcotice la români. Istorie, religie şi literatură. 
  
Ionesco diagnosticat de Cioran 
  
Lui Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se respectă – observă inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii”. În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arşavir Acterian la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cerc vicios şi căuta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv. 
  
Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefonează din Lucerna, unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10 dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate ieşi din crizele de depresie şi mă întreabă cum fac ca să trăiesc. Îi răspund că exact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admir că pot să continui. Eu însă nu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabolic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din infern [ ... ]. E[ugen] telefonează taman la miezul nopţii de la Zurich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmi spune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că e în pragul sinuciderii, că-i e frică [ ... ]. Îl implor să nu mai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-o clinică la Paris, ca să poată fi vizitat. [ ... ] I-am spus că trebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune că nu poate; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. [ ... ] I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână-două la alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus: nu bea, dacă simţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spune o rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, că a încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţa. Şi începe iarăşi să se plângă şi să protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. [ ... ]. E[ugen] îmi telefonează de două ori pe zi de la Zurich. Dimineaţa îmi promite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despre sinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii, încerc să-l împiedic s-o facă”.  
  
Principalul motiv al deprimării dramaturgului era impresia că nu mai este jucat şi că celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă, având în vedere faptul că în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar şi în România comunistă). Dar, cum ştim, percepţia unui fenomen poate să fie complet diferită de fenomenul însuşi. „Gloria lui morbidă, absurdă, nefastă, – scrie Cioran – nu a făcut decât să-i agraveze starea şi problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”  
  
Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenţă. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă şi mai periculos. “ Celebritatea – notează Cioran în Caiete – este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevărată: o tortură, o pedeapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. [ ... ] Alcoolul şi celebritatea sunt lucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două primejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe am trecut foarte aproape de prima”.  
  
Uitarea de sine 
  
De regulă, se ştie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineaţa de 2 iulie 1966, de pildă, Cioran se întorcea „beat criţă” după un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] să mănânce şi să bea”, îşi notează Cioran în jurnal. Putem oare să dăm totală crezare notaţiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notaţii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveşte pe Ionesco. Ştim că Emil Cioran era excesiv în scris şi că ar fi putut să exagereze şi în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamnă a exagera”, îşi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fără îndoială”, îi scria Cioran lui Arşavir Acterian într-o epistolă din 1974.  
  
Ar trebui deci să coroborăm informaţiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tinereţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pildă, îşi nota în jurnal, în februarie 1941, că într-o dimineaţă Ionescu (atunci în vârstă de 31 de ani) s-a „îmbătat repede, după câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic şi „ameţit de băutură”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian că mama sa „a rămas evreică până la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destăinuit „ca şi cum l-ar fi apăsat [o taină], ca şi cum s-ar fi înăbuşit”, notează Sebastian în jurnal. Trebuie să ţinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa două săptămâni după rebeliunea legionară şi pogromul de la Bucureşti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevăr în măsură să producă angoase. Informaţia nu este complet relevantă, dar este un simptom că, atunci când trecea printr-o tulburare psihică, Eugen Ionescu încerca să se echilibreze bând alcool.  
  
Informaţiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însuşi, din aceeaşi perioadă. Să luăm un text confesiv, „Present passe, passe present”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba că a ajuns „la capătul succeselor”, ba că îl doare cumplit capul după ce s-a îmbătat, ba că – la nici 58 de ani – îşi pierde complet memoria din cauza băuturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am făcut. Mi se povesteşte a doua zi. Nici o amintire, doar o pată neagră”. Este declaraţia unui om căruia îi este groază de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frică de uitare ca de moarte. Mă uit pe mine. Mă pierd pe mine. Mă înstrăinez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia şi simbolistica „uitării”, a „beţiei” şi a „pierderii de sine”.  
  
„Fericit nu eram decât beat” 
  
Concludent este şi un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârşitul anului 1967. Din păcate, intrările în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune ţinute de scriitor în anii ‘60, până în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci şi episodul internării în clinica de la Zurich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinică psihiatrcă a Universtăţii din Zurich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Beţia nu rezolvă nimic, dar nici psihologia elveţiană”, conchide pesimist Ionesco. 
  
Problema „celebrităţii” („parte plăcută, parte insuportabilă”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare şi în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi că îl interesează ultima mea piesă. Ce puţin îmi trebuie ca să mă reechilibrez în dezechilibru”. Totuşi problema gloriei personale apare în jurnalul ţinut de Eugène Ionesco într-o formă mai puţin obsesivă decât o prezintă Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu riscă să devină “marioneta propriei vanităţi”, cum prevăzuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanităţi”, 1934). Poate doar „un clown singuratic şi trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”. 
  
Aevăratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus şi cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravieţuieşte dilematic, „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate să dea naştere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaimă terorizantă în faţa misterului morţii şi o povară strivitoare de a trăi în bezna emanată de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gerard de Nerval, citată în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt şi acum, deopotrivă de frica de moarte, groaza de vid, şi de dorinţa fierbinte, nestăpânită, presantă de a trăi”, notează Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confundă cu nefericirea de-a se simţi “pierdut în lumea asta sortită morţii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei şi a spaimei patologice. Iată câteva “fărâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocată de pierderea memoriei, provocată la rândul ei de beţia alcoolică: „N-am ştiut să uit de mine. Ca să uit de mine, ar fi trebuit să uit nu numai de propria mea moarte, ci să uit totodată că cei pe care îi iubim mor şi că lumea are un sfârşit. Ideea de sfârşit mă înspăimântă şi mă scoate din minţi. Cu-adevărat fericit n-am fost decât când eram beat. Din păcate, alcoolul ucide memoria, şi n-am păstrat din euforiile mele decât nişte amintiri înceţoşate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din păcate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese făcut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplită, panica asta. La căderea nopţii, năvăleşte peste mine. Doresc singurătatea, nu o pot suporta [ ... ] Băutura îmi lipseşte. Un pahar e deajuns ca frica să dispară.” Scris într-o clinică de psihiatrie din Elveţia, ultimul pasaj pare să fi ieşit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur... / I-auzi cum mai plouă. / Vreme de beţie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906). 
  
Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem ţinut, chipurile, de Eugène Ionesco însuşi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg să-şi remenoreze spaima de moarte şi remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul şi tutunul mi-au anesteziat, măcar pe moment, angoasa în faţa morţii”.  
  
„Injecţii să dea la cap spaimei” 
  
Este greu de crezut că Eugène Ionesco, având probleme depresive şi trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îşi nota în jurnal faptul că prietenul său “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringoladă”, plângându-i-se că un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmată de crize de depresie”. Cioran i-a replicat că stupefiantele (“fericire cumpărată”) „nu fac două parale” şi că un psihiatru „nu va reuşi niciodată” să-l vindece. Este clar că Cioran ura visceral azilurile psihiatrice şi pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu şi Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el plăcuta abandonare într-un spaţiu în care se simţea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place să trăiesc toată viaţa într-o clinică, – îşi notează dramaturgul – într-o cameră luminoasă, curată, de clinică. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place măcar să mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus părintelui pshiatriei este şi el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pură tradiţie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut să exorcizeze ura”. 
  
Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a ţinut dramaturgul. Iată un vis din acea epocă (mijlocul anilor '60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinică psihiatrică şi se plângea că îi lipseşte alcoolul cu care ar putea să-şi atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de băut”. „Nu pot să vă dau de băut – spune cârciumarul din vis – decât dacă îmi prezentaţi certificatul dumneavoastră de sănătate mintală. [ ... ] Se pare că sunteţi nebun, vi s-au făcut injecţii, sunteţi drogat.” „Injecţiile acelea mi le-a făcut un doctor, ca să dea la cap spaimei”, explică Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuşeşte să-l convingă pe cârciumarul din vis, aşa că pleacă la un alt birt, unde comandă acelaşi lucru: băutură. „Aştept zadarnic, aştept şi visul se sfârşeşte în aşteptarea asta.” Dimineaţa, dramaturgul îi povesteşte visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemulţumit de explicaţia simplist freudiană dată de psihiatru şi ajunge la concluzia că visele lui sunt de fapt reflectări foarte directe, nesublimate, ale realităţii. În aceste condiţii, este rezonabil să bănuim că lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevăr prescrise injecţii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „să dea la cap spaimei”. 
  
„Nevoia de euforizante” 
  
Undeva, în „Jurnal în fărâme”, ţinut până în anul 1967, Ionesco notează următoarele în privinţa modului cum îşi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proastă cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde şi nevoia de euforizante sau de băutură ... ”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicaţii”, “injecţii” şi “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în această privinţă.  
  
Există totuşi în jurnal un pasaj care îl trădează pe dramaturg. El notează acolo despre stări de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicaţii” care îl „descarcă de toxine [psihice]”. Iată pasajul in extenso: „Când şi când, [simt] o oarecare euforie. Datorată cui? Singurătăţii, regimului alimentar strict şi altor medicaţii care fac ca organismul meu să se descarce de toxine? Faptului că mă descarc de toxine scriindu-le, adică azvârlindu-le afară din mine? Să fie pur şi simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile şi al cărui efect trebuie că începe să se simtă? Cu toate astea, noaptea trecută, ieri seară şi până azi dimineaţă, eram prăbuşit, în plină disperare. Se pare că vântul rău de la Zurich provoacă astfel de deprimări; pesemne că există şi vânturi euforice. Nu filozofia ne vindecă sau ne îmbolnăveşte. Suntem la cheremul vânturilor”. 
  
De fapt, nu există un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit să vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fără simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat şi acest nume pentru că este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care conţine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al cărui efect seamănă cu cel al unui opiat. 
  
Picto-psiho-terapie 
  
După cum am văzut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunătăţit nici peste 12 ani, la sfârşitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arşavir Acterian în 1979 –, fiind „veşnic pândit de crize depresive”. La bătrâneţe, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colecţionari de artă elveţieni, Franz Larese şi Jurg Janett, să îşi petreacă verile la St. Gallen, un orăşel la est de Zurich. Acolo, într-un atelier pus la dispoziţia sa, Ionesco participa la şedinţe de picto-psihiatrie, după cum declară cei doi colecţionari. Era vorba de şedinţe de picto-psiho-terapie neinstituţionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen şi l-a văzut pictând în atelier. Această metodă de diagnosticare şi tratament psihiatric a avut succes în epocă, mai ales în Elveţia, ţara lui C.G. Jung. 
  
În patrimoniul fundaţei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au rămas câteva zeci de lucrări de artă (litografii şi guaşe) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Artă din Basel, iar altele la New Europe College din Bucureşti. Aceste surprinzătoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii '80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi mulţumesc lui Andrei Pleşu, rectorul NEC, pentru că mi-a oferit aceste informaţii. 
  
-------------------------------------------------------------------- 
  
Notă: 
  
Ddin lipsă de spaţiu s-a renunţat la notele bibliografice. 
  
Andrei OIŞTEANU 
  
http://www.revista22.ro 
  
Bucureşti 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRĂI ŞI OROAREA DE A MURI / Confluenţe Româneşti : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 153, Anul I, 02 iunie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Confluenţe Româneşti : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Confluenţe Româneşti
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!