Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 865 din 14 mai 2013        Toate Articolele Autorului

Eugen Dorcescu, Poezia lui Ticu Leontescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

Eugen Dorcescu  

 

Poezia lui Ticu Leontescu  

 

Poezia lui Ticu Leontescu (Răstignită iubirea, 2004; Plâns transfigurat, 2005; Iaşii în…haiku, 2007; E toamnă în Eden, 2008; Crucea – Răscruce, 2010; Se poartă negru, 2012) se încadrează în domeniul, privit cu oarecare condescendenţă, al liricii religioase şi suportă, în consecinţă, toate tratamentele de natură hermeneutică aplicate unui atare tip de creaţie . În genere, după acordarea calificativului în cauză (“poezie religioasă"), critica expediază analiza, abordând şi investigând, destul de superficial, destul de nesigur, temele, stilul, imaginea, configuraţia prozodică etc., aşa cum se procedează mai totdeauna, dar fără a ţine seama de vreo diferenţă specifică. Finalul demersului aduce unele aprecieri axiologice şi câteva generalităţi ezitante asupra literaturii de asemenea factură. Astfel, cercul se închide. Şi insatisfacţia dăinuie, se propagă, se cronicizează. Ce-i de făcut? Pârjolul ateu a nimicit într-atât apetenţa pentru trăirea în duh? Cu puţine excepţii (cu atât mai meritorii: Ion Arieşanu, Olimpia Berca, Alexandru Ruja, Adrian Dinu Rachieru, Emilian Marcu, Constantin Buiciuc, Gheorghe Secheşan etc.), comentariile sunt timide, inhibate, vădind o explicabilă, până la un punct, nefamiliarizare cu subiectul. Poezia religioasă, mai exact poezia mistico-religioasă, creaţie a unor autori cu necesităţi spirituale conştientizate, poezie de al cărei statut şi de a cărei îndreptăţire teoretică, ideatică, am îndrăznit a mă ocupa cu un timp în urmă (cf. eseul Poezia mistico-religioasă. Structură şi interpretare, în Eugen Dorcescu, Poetica non-imanenţei, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009), rămâne încă a fi cercetată şi aşezată la locul ce i se cuvine în panteonul literar. Înainte de orice, însă, trebuie eliminate o seamă de confuzii (precum aceea dintre poezia mistică, pe de o parte, şi cea religioasă, pe de alta) şi se impune a fi formulate o seamă de enunţuri axiomatice. De pildă: caracterul imuabil, previzibil, al arhitemei (permutările sunt de căutat la palierul motivelor şi al tipurilor de lectură); perspectiva necondiţionat metafizică; sublimitatea sistemului de referinţe. Totul se face şi se rosteşte într-o lume în care Dumnezeu există. Totul se face şi se rosteşte cu conştiinţa, şi din conştiinţa, acestei existenţe:  

 

…Corupţia pătrunde pretutindeni:  

în adâncuri, ca o rădăcină,  

căreia nimic nu-i scapă.  

În sus, ca o liană  

şi nimic nu-i prea-nalt,  

pentru-a scăpa neescaladat de ea.  

Se-ntinde în lungul şi-n latul planetei,  

sufocând totul, devorând totul,  

ca o volbură gigant…  

 

Sub ochii trişti  

ai Celui Prea Înalt.  

 

(Potopul corupţiei, din volumul Crucea – Răscruce)  

 

Concomitent, este absolut limpede că poezia mistico-religioasă pretinde, spre a fi înţeleasă corect, şi corect analizată, o pregătire specială (cunoaşterea Scripturii), pe lângă cea literară propriu-zisă.  

Şi tot atât de limpede este că, dacă doreşte să fie poezie (nu predică, nu excurs teologic), atunci trebuie, necondiţionat, să satisfacă cerinţele unei lecturi estetice. Nu putem stărui îndeajuns asupra acestui imperativ. Altfel, mesajul poate fi onorabil ca idee şi pledoarie, dar, artisticeşte, a eşuat, întrucât nu recurge, spre a comunica, la mijloacele, la mecanismele, la convenţiile subsumabile poeticităţii.  

 

Potrivit dihotomiei pe care am propus-o în amintitul eseu, “poezia religioasă (religio, - onis ‘credinţa în forţe supranaturale şi adorarea lor’) este legată de o formă determinată a unei religii (ca instituţie) şi-i exprimă scesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăire mediată de ritual a misterului” (op.cit., p. 57). Pe de altă parte, “poezia mistică (mysticus ‘ascuns’, ‘tainic’) exprimă substanţa relaţiei intime dintre spiritul individual şi Spiritul universal, dintre făptura umană şi Creatorul ei. Poezia mistică este trăire directă a misterului” (Ibidem).  

 

Dacă citim cu atenţie şi, eventual, repetat scrierile lui Ticu Leontescu, şi le aplicăm această grilă, vom fi nevoiţi să admitem că discursul său liric nu aparţine, pe deplin, nici poeziei religioase (nu există referiri la ritual), nici, pe de-a-ntregul, celei mistice (nu există, manifest, freamătul, fiorul misterului). Aceasta este o primă observaţie vizând personalitatea poetului şi a scrierilor sale, anume: postura consacrată, uneori rigidă, canonică, hieratică, a glăsuitorului, a celui ce invocă Divinitatea, pare a fi fost abandonată, sau, oricum, mult atenuată. Şi totuşi, comunicarea nemijlocită cu sacrul este intensă, este prezentă pretutindeni şi în orice clipă. Atâta doar că avem a face cu o comunicare neceremonioasă, neprotocolară, cu o comunicare eliberată de, uneori, ostentativul cutremur al fiinţei, o comunicare simplă, lipsită de retorică, smerită, umilă, plină de încredinţare, aidoma celei trăite de un copil ce vorbeşte întruna şi despre toate cu Tatăl.  

După dreptarul, parcă, al Psalmului 130: “1. Doamne, nu s-a mândrit inima mea,/ nici nu s-au înălţat ochii mei,/ nici n-am umblat după lucruri mari,/ nici după lucruri mai presus de mine,/ 2. Dimpotrivă, mi-am smerit/ şi mi-am domolit sufletul meu, ca un/ prunc înţărcat de mama lui, ca răsplată/ a sufletului meu…”.  

Iată o mostră, recoltată, nici mai mult, nici mai puţin, decât din agitatul trafic urban (şi atinsă de un abia perceptibil balans metaforic):  

 

Doamne-ncotro s-alerg?  

Duhovniceşte-s încă prunc,  

încă-un imberb.  

 

Trafic intens.  

Efort imens.  

Goană cu sens şi fără sens.  

Aleargă toţi.  

Alerg şi eu.  

Alerg din greu,  

pe…contra-sens.  

 

Alergi şi Tu?  

Tu, încotro?  

Încotro, eu?  

Vreau un răspuns.  

Alo?  

 

(Pe contra-sens, din volumul E toamnă în Eden)  

 

Nu avem a face cu splendori ritualice, nu avem a face cu măreţiile impenetrabile ale tainei. Nimic grandios, nimic grandilocvent. Numai susurul timid al monologului/ dialogului, întemeiat în proximitatea tăcerii lăuntrice (cf. Discursul tăcerii, din volumul Se poartă negru). Autorul nu este atras de forme, ci vizează substanţa. Precum în această artă poetică sui-generis (şi decizie existenţială sui-generis):  

 

Un poet priveşte…Crucea.  

Şi, privind-O,  

cruce-şi face!  

N-are stare,  

n-are pace.  

Se-ntinde, întreg,  

Pe Ea.  

 

Şi începe-a exista.  

 

(Un poet, din volumul Se poartă negru)  

 

Dumnezeul lui Ticu Leontescu, Dumnezeu al Vechiului şi al Noului Testament, revelat şi întrupat în Iisus Hristos, (rămânând, desigur, şi Elohim, şi Yahvé, şi El Elyon “Dumnezeul Cel Prea Înalt”, şi Adonai “Stăpânul”, şi El Şadai “Dumnezeul Atotputernic”, şi El Olam “Dumnezeul Cel Veşnic”, şi Iehova Savaot “Domnul Oştirilor”), poate fi apropiat de acel Iehova-Şama, “Domnul este prezent”, din Cartea lui Ezechiel 48, 35. Iar dragostea Lui pentru făptură – nemărginita dragoste hristică – pare a fi totuna cu cea desemnată de Osea (11, 7-8) prin heşed – iubire compasivă şi dezinteresată.  

Remarcăm, şi reţinem, în relaţie cu poezia despre care vorbim acum, această kenoză, acest pogorământ, remarcăm dimensiunea divino-umană a sacralităţii, desăvârşita “cumsecădenie”, desăvârşita colocvialitate, în tăcere, a teribilului Yahvé, prezenţa sa în toate locurile şi în toate fragmentele de timp prin care trece, în scurta-i şi incomprehensibila-i viaţă, muritorul.  

 

Pornind de la datele înşirate mai sus, vom conchide că religiozitatea şi misticismul lui Ticu Leontescu şi ale poemelor sale sunt definite foarte exact de ceea ce se înţelege prin minimalism. Totul este dimensionat la scară umană, fără, trebuie subliniat, ca vreuna din entităţile aflate în permanent dialog să-şi atenueze, necum să-şi piardă, natura, statutul, identitatea.  

Iată, aşadar, o a doua constatare, cu posibile implicaţii teoretice, legate de abandonarea formalismului, de modernitatea, eventual postmodernitatea, unui asemenea discurs şi de originalitatea lui tipologică.  

 

O atare poezie poate fi descrisă şi potrivit diferitelor niveluri de lectură, pe care le face posibile, le susţine constant şi le îndreptăţeşte.  

Astfel, procedând sistematic, vom descoperi că ea oferă, ca punct de plecare, într-o hermeneutică atentă, lectura biblică (antroponime, toponime, citate, lecţiuni, aluzii): Adam, Lot, Moise, Gavril, Fecioara, Iosif, Cer, Cădere, Eden, Sinai, Betleem, Marea Moartă, Şarpele de-aramă, Tabor, Duh, Răstignire, Miel, Cruce etc. etc. Reproducem un text foarte concentrat, ce evocă – şi interpretează – evenimentul unic a Răstignirii:  

 

S-o-mbrăţişeze,  

s-o adune,  

cu ea în Cer, apoi,  

să suie –  

întinse braţele-I  

spre lume.  

Lumea?  

Le-a bătut în cuie.  

 

(Iisus pe Cruce, din volumul, Crucea – Răscruce)  

 

 

 

Identificăm, apoi, în succesiunea celei dintâi, o lectură social – istorică (clar exprimată în ciclul Invazia bălăriilor din volumul Plâns transfigurat sau în secţiunea Jungla urbană din volumul Se poartă negru), una existenţială (passim; cf. dialectica râs – plâns în psihismul individual şi colectiv; sau confruntarea infinit – finit, vezi Galactic şi terestru, din volumul Se poartă negru etc.), o lectură spiritual – metafizică (passim; cf. tema transfigurării; de asemenea, forţarea înţelegerii a ceea ce nu poate fi recuperat raţional). A se vedea, între altele, Să te neg? din volumul E toamnă în Eden etc.). La fel:  

 

Ca Tine  

nu-i nimeni.  

Ca Nimeni –  

toţi.  

 

Ca Tine,  

toţi am vrea.  

Ca Nimeni –  

nimeni.  

 

(Ca Tine, din volumul Se poartă negru)  

 

În fine – şi cu osebire – toate aceste posibile, şi necesare, abordări este obligatoriu să se adune şi să se împlinească sub veghea, sub streaşina lecturii estetice, singura care validează un poem sau o carte. Mă bucur să afirm că vom găsi în plachetele lui Ticu Leontescu asemenea iluminări. Mă opresc la una dintre ele – la o dramă discretă, care-şi ascunde, cu sfială şi delicateţe, profunzimea, la o dramă clădită pe aceeaşi estetică minimalistă, proprie autorului, dramă convingătoare prin sine, dincolo de orice elan religios, dincolo de orice misticism, dincolo de orice teorie. Şi, tocmai de aceea, implicându-le pe toate:  

 

Azi-noapte-n vis, pe când dormeam,  

la Rai în poartă mă făceam.  

Şi poarta larg mi s-a deschis  

şi am intrat în Paradis.  

 

Treimea Sfântă mi-a zâmbit  

şi ca pe-al casei m-a primit.  

Uimit, n-am scos nici un cuvânt!  

Ştia că vin de pe pământ.  

 

Şi oboseala mi-a luat.  

Era o noapte de Sabat.  

Mi-a dat în schimb un zâmbet sfânt,  

să-l iau cu mine pe pământ.  

 

Când m-am trezit, printre ai mei,  

zâmbeam, umpluţi de Cer, toţi trei.  

 

(Zâmbetul sfânt, din volumul Crucea – Răscruce)  

 

 

 

14 mai 2013, Timişoara  

Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Poezia lui Ticu Leontescu / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 865, Anul III, 14 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!