Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Eugen Dorcescu         Publicat în: Ediţia nr. 1188 din 02 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Eugen Dorcescu, Un poet mistic: Blagoie Ciobotin
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

 

 

 

Eugen Dorcescu  

 

 

Un poet mistic: Blagoie Ciobotin  

 

 

Blagoie Ciobotin, “nume de rezonanţă în peisajul liricii sârbe din România”, cum îl numeşte cunoscutul scriitor Ivo Muncian, mi-a dăruit, mai zilele trecute, două din cărţile sale de poezie, recent apărute: Casa de la rădăcina cuvântului, traducere din limba sârbă şi Potfaţă – Ivo Muncian, Editura Eubeea, Timişoara, 2013 şi Triptic athonit, Tempus, Timişoara, 2013. Semnatar şi al altor numeroase cărţi în limba sârbă, Blagoie Ciobotin a mai publicat, după ştiinţa mea, în limba română, încă un volum de poezie, Litanii, la Editura Hestia, în 2001. Îl pomenesc şi pe acesta, deşi nu reprezintă obiectul nemijlocit al reflecţiilor mele de acum, fiindcă am descoperit acolo, prefigurat, motivul central (sau unul din motivele centrale) ale meditaţiilor lirice cuprinse în cele două cărţi primite în dar.  

Să pornim, aşadar, cât putem de temeinic, la descifrarea mesajului pe care ni-l adresează preotul – poet (poetul – preot) Blagoie Ciobotin.  

 

*  

 

Motivul la care m-am referit, şi care împlineşte, cum mă voi strădui să probez în cele ce urmează, un rol decisiv în configuraţia textului este Cina, în semnificaţia duhovnicească, biblică, nou-testamentară a termenului.  

Iat-o, evocată, pentru început, anticipativ, cum ziceam, în Litanii, sub titlul Cina cea de taină:  

 

Omul de lângă mine plânge.  

Din plânsul lui se naşte viaţa –  

un firicel invizibil care  

în Cuvânt ne leagă.  

Mătănii din boabe de lacrimi  

susţin Cerul şi pământul.  

Lacrima, plânsul  

dragostea, cuvântul –  

servită este Cina.  

 

Ceasul nouă deasupra pământului bate.  

 

 

Remarcăm, în poziţie cheie, şi prezenţa Cuvântului (a Logosului), acesta fiind, de fapt, lexemul dominant şi tema tutelară a Litaniilor (cf. Olimpia Berca, Logosul şi cuvintele, în Lecturi provinciale, Editura Eubeea, Timişoara, 2003, p. 151 - 153).  

 

Revenind la cele două volume amintite, regăsim Cina cea de taină în Casa de la rădăcina cuvântului, la pagina 31:  

 

În camera fără plafon  

coborî cerul.  

Masa e pusă.  

Viaţa era deja împărţită.  

Ei se privesc unul pe celălalt,  

El se împarte pe Sine.  

 

Cine înmoaie cu mine în moarte,  

veşnic va trăi.  

 

Vom nota că tensiunea sporeşte, de data aceasta, şi că perspectiva mistico-existenţială se adânceşte. Dar saltul, importantul salt, sub raport ideatic, imaginativ, emoţional şi estetic, ba chiar şi sub raport teologic şi existenţial, pe care îl realizează, între timp, de la Litanii la Triptic athonit, poezia lui Blagoie Ciobotin este acela de la măreţia şi sublimul Cinei celei de taină (Matei 26, 26) la dramatismul Cinei figurate în Apocalipsa 3, 20:  

 

“Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.  

 

Autorul nu face trimitere directă, explicită, la acest celebru verset, dar cititorul cât de cât deprins cu cercetarea Scripturii o va identifica numaidecât. Această Cină de pe urmă (“Bujorul miroase/ pe masa Cneazului Lazăr – / cina de pe urmă”), această Cină a unei aşteptări neliniştite, înfrigurate, încărcate de speranţă, de zbucium, de disperare, copleşită de un teribil mister, este invocată de două ori în cuprinsul Tripticului athonit.  

Mai întâi, la pagina 38:  

 

Întotdeauna mai pune  

o farfurie în plus,  

o lingură,  

o furculiţă,  

un scaun aproape de masă tras.  

Întotdeauna,  

lasă uşa ne-ncuiată.  

Nu te teme de prădători,  

de cei care vor da  

peste tine.  

Dar teme-te întotdeauna  

la cină singur să rămâi –  

iar El la altă uşă  

să bată.  

 

Apoi, la pagina 45, unde găsim chintesenţa însăşi a Prezenţei deocamdată absente, a Prezenţei hipnotice, intens şi vital râvnite:  

 

 

Pe nimeni la uşă  

ochii nu zăresc.  

Şi totuşi, sufletul  

aşează pe masă  

încă o farfurie.  

 

(Să se observe: cel ce aşază pe masă încă o farfurie nu este “omul de pământ”, ha’ adham, ci sufletul lui!).  

 

*  

 

Aici, în această odaie virtuală, în această imaginară (dar cât de reală!) chilie, şi acum, în “timpul cel fără de timp” (p. 19), în acest prezent etern, veghează, priveghează, noapte şi zi, poetul mistic, individul mistic în general. De fapt, vegează, şi priveghează, alături şi împreună cu el, orice creştin, adăstând, cu totală încredinţare, de două milenii, cea de a doua venire a Domnului. Originalitatea poeziei lui Blagoie Ciobotin constă, din unghi tematic şi problematic, tocmai în conştientizarea, în reconştientizarea, acestei stări de fapt, anume: statutul creştinului, locul lui în timp şi în spaţiu, în coordonatele fizice şi morale ale lumii. Din acest cronotop vizionar, sinteză între imanenţă şi transcendenţă, creştinul priveşte, judecă, evaluează întâmplările, înfăptuirile, căderile şi înălţările, slava deşartă, deşertăciunile veacului. El, creştinul, este dincolo de toate acestea, în ciuda faptului că nu refuză să le aparţină. Precum se întâmplă, de pildă, în “Sfânta Grădină” a Muntelui Athos, unde “pretutindeni aerul a mir amiroase” şi icoana Edenului nu a încetat să existe:  

 

Ca într-un carusel  

vremurile vin şi trec.  

În îmbrăţişarea albastră a mării,  

pe Sfântul Munte  

dăinuie prezentul.  

 

Pe de altă parte, “timpul cel fără de timp”, “ochiul uscat al vremii”, “gheaţa timpului şi a lumii” ne pot duce cu gândul, eventual, şi măcar în parte, tot spre Apocalipsă, mai exact, la capitolul 10, versetele 6 – 7 din această carte a Noului Testament:  

 

“…că timp nu va mai fi. Că, în zilele când va grăi al şaptelea înger – când va fi să trâmbiţeze – atunci va fi săvârşită taina lui Dumnezeu, precum bine a vestit robilor Săi, proorocilor”.  

 

Într-adevăr, atunci, la “plinirea vremii”, Cel aşteptat va sosi, locul liber de la Cina apocaliptică va fi, în sfârşit, ocupat şi fericirea insului statornic în credinţă, nădejde şi dragoste va fi deplină, desăvârşită.  

 

 

*  

 

Dar ce face eul empiric, ce face eul liric până în clipa aceea, până în “ziua aceea”? Cum îşi petrece durata, cum dă sens vieţii sale, cum îşi găseşte locul sub cer (sub “Cer”) şi pe pământ? El, trăitor pe terra, alungat din Eden, “autoexilat în Cuvânt,/ nevoitor în tăcere”, aşa cum se autodefineşte?  

Mai întâi, îşi asumă, cu luciditate şi împăcare, singurătatea, condiţia de fiinţă (şi conştiinţă) obligată să îndure, un răstimp oarecare, “umbrele vremurilor păgâne”:  

 

…Singurătatea este ca un cancer  

care macină fiinţa  

ascunsă sub masca mucegăită  

a lumii.  

Pierdut în tine însuţi  

cărarea spre Cuvânt devine  

un labirint,  

devine un mormânt  

din care trebuie să învii…  

 

La fel procedează şi părinţii “Pustiei”, străini şi ei de “pustiul lumii”, de “lumea cea neagră”, monahii ce-I slujesc neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru semeni, dat fiind că duhul (şi harul) (duh e totuna cu vânt – termen dominant, gr. pneuma, ebr. ruah), dat fiind că duhul şi harul, aşadar, par a fi fost retrase din arealul unde ne zbatem “înrămaţi de propria noastră demenţă”: “Ce ne mai rămâne/ dacă şi vântul pleacă/ din această pustă,/ din această vale umedă/ şi mlăştinoasă?”). Ce ne mai rămâne, ce dăinuie, dincolo de orice ruină şi orice rătăcire? Rămân monahii de la Muntele Athos, rămân toţi monahii şi toţi nevoitorii, precum, spre exemplu, “Sfântul” (Sfântul Sava) de la Baziaş sau Arsenie Boca, în preajma şi sub lumina cărora stăruie în rugăciune, fireşte, şi credincioşii de rând:  

 

Cu şiragul de mătănii  

ce li se scurge printre degetele noduroase  

monahii Athoniţi  

sfărâmă întunericul lumii.  

 

Uneori, drept răsplată pentru multa şi trudnica pocăinţă, “Cerul coboară în sufletul descătuşat,/ dezbrăcat de umbra lumii”. Alteori, însă, presiunea ambianţei non-duhovniceşti, “cursul lumii demente” devin de nesuportat. Şi atunci, strigătul, gâtuit, sufocat, al fiinţei capătă accente de-a dreptul tragice, în simplitatea şi sinceritatea lor:  

 

Cetatea e toată în vervă.  

Ciorile zburdă sub cer.  

Mă simt ca într-o conservă.  

O gură de aer,  

atâta doar cer.  

 

Tabloul social – istoric nu e încurajator. Dimpotrivă, asupră-i pare a domni “Îngerul morţii”, probabil acel Abaddon (ori Apollion) din Apocalipsa 9, 11: “Cadavrele umflate stau rânduite/ În cuierul timpului mâncat de viermi…Trecutul devine-un viitor sinistru…”.  

Dezastrul comunitar se repercutează asupra individului pios, contemplativ, care se roagă, se întreabă, aşteaptă, îşi scrutează rostul şi identitatea. “Bujorul” (termen dominant) este simbolul însuşi al istoriilor, şi al istoriei, însângerate:  

 

Bujorul –  

floarea ofilită,  

cu sângele petalelor  

rescrie istoria.  

 

Ca o culme a deznădăjduirii şi a destrămării de sine, poetul ne zugrăveşte căutarea propriului chip şi a acelei asemănări primordiale, căutare mărturisită în două din cele mai tulburătoare şi mai stranii poeme ale acestui periplu liric. Este vorba de Bocet 17 şi de Chipul din fereastră.  

Îl reproducem pe cel dintâi:  

 

Într-o oglindă spartă  

chipul mi se oglindeşte.  

Privirea zdrenţuită caută pupila  

şi licărul pierdut.  

Sub streaşina frunţii  

umbrită de vreme,  

ochii se-ngrămădesc.  

Gura cea strâmbă  

oare va mai putea rodi  

cuvinte drepte?  

 

În cioburile chipului cubist  

frica se-ncuibează:  

oare va recunoaşte Cerul  

hidoşenia aceasta,  

când lutul cărnii sfâşiate  

se va risipi  

în brazde?  

 

Interogaţia săgetează dureros înseşi rădăcinile fiinţei. Şi, om fiind, om din trup, suflet şi duh, ca şi aproapele său, misticul, poetul mistic, se lasă pradă “dorului” (Sâmbăta Paştilor, 2013; Bocet 13) şi “lacrimilor” (passim):  

 

Poate doar lacrima  

împietrită ca un munte  

să-mi spele  

sluţenia din suflet.  

 

Lacrima, doar lacrima.  

 

Sau, mai ales:  

 

Seara târziu  

când îmi zăvorăsc poarta  

să nu mi se furişeze în casă  

negrele neguri,  

mă opresc şi ascult  

şuierul timpului  

şi al neliniştii  

războindu-mi-se prin vene.  

 

Şi plâng.  

 

Acest splendid poem, intitulat Plânset, din volumul Casa de la rădăcina cuvântului, se prelungeşte, în Triptic athonit, cu 20 de Bocete, care, programat sau nu, adaugă Apocalipsei, un al doilea model scripturistic pentru scrierile lui Blagoie Ciobotin, anume Plângerile lui Ieremia. Şi aici, ca şi acolo, păstrând, desigur, toate diferenţele şi toate distanţele cuvenite, descoperim, de fapt, incompatibilitatea genezică între eu şi universul teluric. Tânjirea fără leac a sufletului arată că, în esenţa sa, el nu aparţine lumii acesteia:  

 

Mi-e dor de toate cele ce sfinte  

odată au fost,  

de toate ce încă îşi mai au un rost.  

Mi-e dor de Cerul ce e atât de departe.  

Mi-e dor de cerescul ospăţ  

ce din potir la toţi se împarte,  

la Cer să ne aducă pe toţi.  

 

Mi-e dor.  

Atât mi-e de dor!  

 

*  

 

Aşa se face că eremitul îşi întoarce, iar şi iar, privirea şi gândul spre Cer (reper perpetuu), spre Eden (figurat de Muntele Athos), spre Cuvânt, aşa se face că revine, mereu şi mereu, la locul “cinei de pe urmă”, aşa se face că, ieşit, parcă, din spaţiu şi timp, ar voi, cu orice preţ, şi cu nemărginită smerenie, să se mângâie:  

 

Chiar dacă-mpărăţia pământeană  

s-a făcut praf şi pulbere,  

rămânem în aşteptarea  

Împărăţiei Cereşti.  

 

Şi chiar se mângâie, în cele din urmă, fiindcă are revelaţia ultimă, definitivă, salvatoare, revelaţia libertăţii hristice, a non-dependenţei totale, a desprinderii de orice iluzorii avuţii, ba chiar şi de sine însuşi :  

 

Ne purtăm doar crucea  

şi nimic altceva.  

 

Nici traistele colorate,  

nici cântecele de jale,  

nici jocuri nebune,  

nici beţiile,  

nici orgiile.  

Nici leagănele goale,  

nici icoane făcătoare de minuni.  

 

Doar Crucea cuvântului muribund  

o purtăm în conştiinţă.  

 

Şi încă:  

 

Al Tău este pământul  

şi sufletul nostru al Tău oftat este!  

 

Menirea celui ce scrie? A poetului – preot, a preotului – poet? Misiunea lui? Darul lui de har? Acum, la capătul drumului, la capătul iniţierii în solitudinea absolută a existenţei, s-au lămurit, s-au limpezit şi ele:  

 

Tăcerea – Iubirea – Cerul,  

Iată fresca zugrăvită în suflet.  

 

Atât mi-a mai rămas,  

Şi asta dăruiesc.  

 

Ce ar mai putea înnădi vreun comentariu, erudit sau doar simpatetic, la această emblematică încheiere? Multe, fără nici o îndoială. În ce mă priveşte, însă, traseul hermeneutic pe care mi l-am propus se opreşte aici. Vor urma altele, cu siguranţă. Fiindcă Blagoie Ciobotin mi se pare a fi un poet mistic în toată puterea cuvântului şi în toată cuprinderea unei atare încadrări.  

 

 

Timişoara, 1 aprilie 2014; Confluenţe Literare, 1 aprilie 2014  

 

 

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
Eugen Dorcescu, Un poet mistic: Blagoie Ciobotin / Eugen Dorcescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1188, Anul IV, 02 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Eugen Dorcescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Eugen Dorcescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!