Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1164 din 09 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Eternele visări
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eternele visări 
  
Intuind atmosfera neasemuit de pură a începutului de toamnă ce coborâse în peisajul străzii, Karl deschise larg fereastra camerei sale. Cu mâinile sprijinite de pervaz, începu să recepteze cu aviditate unduirile înviorătoare din văzduh, menite să alunge monotonia şi nepăsarea din timpul verii şi trezind sentimente de nostalgie ce dau sens preocupărilor şi speranţelor. Adierile vântului, scuturând câte o frunză din umbrarele dese ale plopilor şi teilor de pe bordura aleilor, aminteau lumii un sentiment atavic. Inducea astfel sentimentul sfârsitului abundenţei inconştiente şi reînvia meditaţia însingurării prin care, periodic, lucrurile şi fiinţele trebuia să se destăinuie asupra rostului lor acelui vameş nemilos - timpul - care respinge fastul de prisos pentru a reţine doar esenţele supravieţuirii…. 
  
Karl Herold, profesor de literatură la Liceul ”Ştefan Vod㔠dintr-un cunoscut oraş de munte al Bucovinei, căuta să prindă sensurile filozofice mai profunde ale activităţilor citadine ce se perindau pe aleile oraşului din faţa ferestrei sale. Soarele lumina oraşul pieziş, străpungând, cu razele lui aurii ramurile copacilor înalţi de undeva din spatele unor case arătoase. Lucirile soarelui se vedeau ici-colo, printre vârfurile plopilor. Ca răspuns la mângâierile razelor ramurile înalte, înfrăţite ale plopilor se aplecau tremurătoare în ritmul vântului coborât din cerul azuriu al toamnei. 
  
Iată, până şi impasibilii locuitori ai acestei urbe provinciale începură să-şi revină din inactivitate prin pregătiri timpurii pentru iarnă. Câţiva bătrâni grijulii în exces cu soarta lor începură să care, pe cărucioare, coşuri şi saci cu provizii pentru pivniţele lor. Un geamgiu înainta şleampăt pe străzi repetând gutural strigătul lui monoton ”Geamuri! Geamuri de sticlă! Geamuri!...” Doi meşteri trecură ciondănindu-se în conversaţii cu ferăstraiele în spinare în drum spre vreun gospodar de la periferia oraşului. O trăsură veche şi hodorogită trecu pieziş piaţa din faţa cinematografului şi opri mai încolo, la o vilă, descărcând scânduri şi saci de ciment. Iată, trecu şi un boier într-o caleaşcă spaţioasă trasă de cai falnici, aprig struniţi, galopând răsunător din ce în ce mai tare la apropiere, apoi, din ce în ce mai încet la depărtare, până să dispară după colţul străzii. Karl admira filosofic tot acest ritual citadin, ceremonial cât se poate de banal în fapt, dar care-l încânta într-un anume fel. La urma urmei se resemnă, nu se aştepta la nimic nou din agitaţia de pe alei şi străzile acelui oraşel de munte. 
  
Şi când se pregătea să închidă fereastra tocmai atunci străzile începură să se învioreze de un zumzet nou, de un freamăt în creştere care îi trezi, iarăşi, interesul. Era exact ora când ieşeau elevii de la liceul oraşului, mergând spre case grupuri-grupuri în pâlcuri vesele. În discuţiile lor Karl simţea o plăcere greu de explicat, auzind freamătul conversaţiilor dintre ei, acea revărsare a bucuriei vieţii, glasuri suave şi înflăcărate ale tinereţii. În situaţia lui de profesor, Karl recunoştea aproape pe toţi elevii care treceau prin faţa privirilor sale. Dar acum sentimentele sale, la vederea acestor râuri de tinereţe revărsate pe străzile oraşului, erau de o altă natură, copii erau parcă alţii decât acei pe care-i vedea zilnic în clasele de liceu. 
  
Sfârşi prin a se cufunda într-o contemplare îndelungă, plină de optimism reconfortant. Filozoful din el căuta însă sensuri noi ale acestor imagini, încerca să-şi studieze elevii dintr-un punct de vedere original. Îşi conducea gândurile cât mai departe în timp, încerca să-şi imagineze cum va arăta fiecare dintre aceşti elevi, să zicem peste cinci ani sau peste zece ani. Încerca să-şi imagineze aceste guralive fete, dar nu mai puţin guralivi băieţi, peste un număr de ani, după ce se vor maturiza şi îşi vor croi un rost în viaţă. Se amuza deşirându-i în sus, încruntându-i figurile peste vremuri, punându-i câte o mustaţă virtuală, cum ar fi putut să-şi asorteze unii dintre ei. Sau punând câte un vârf de burtă la câte un băiat - care acum era cât se poate de firav, dar lăudăros, încercând să acopere cu glasul lui piţigăiat discuţiile din grup. Sau câte un chip de femeie corpolentă derivând dintr-o fetişcană suplă şi cochetă de acum, care se dă mândreţea grupului de elevi, făcând ochiade băieţilor. 
  
Câteodată, Karl, devenea mult mai atent şi mai impresionat când prin faţa lui trecea câte o domnişoară dintre cele cu adevărat alese. Le studia, le cântărea din privire, ca un estet înnăscut ce era, încercând să le întrevadă şansele în lumea viitoarelor femei frumoase ale oraşului. Era convins că unele din ele vor decepţiona cu trecerea anilor. Dar altele, puţine însă, fiinţe superioare, îşi vor păstra fineţea trăsăturilor toată viaţa, vor rămâne etern gingaşe şi frumoase. 
  
Ştia chiar că multe fetiţe de şcoală, care acum nu se remarcau cu nimic prin fizicul lor, fete cu figuri sfrijite, neluate în seamă, cu timpul se vor înălţa în talie, se vor reface la chip, devenind ”dive” de o frumuseţe răpitoare în oraş. Asta după ce se vor mai împlini, când îşi vor aranja coafuri maiestuoase pe cap, când îşi vor comanda rochii sclipitoare la cei mai vestiţi croitori ai oraşului şi când îşi vor dobândi un stil de mers care să atragă de îndată privirile trecătorilor. 
  
Când un chip al acestor tinere fete i se părea superb, se străduia să studieze dacă este cu adevărat perfect. Rămânea, însă, uşor dezămăgit de îndată ce găsea un mic cusur, neînsemnat la prima vedere. Această dezămăgire însă îi dispărea de îndată ce prin faţa sa trecea o altă siluetă de fată frumoasă. ”Ce bine e că zeiţa Natura nu renunţă niciodată şi se străduieşte perpetuu să creeze noi chipuri perfecte!” îşi zicea el, ca pentru sine... 
  
Trecuse deja destul timp de când Karl admira cetele de elevi care treceau prin faţa casei sale. Rândurile lor începură să se rărească, când el căzuse într-un fel de extaz, o contemplare dulce… 
  
* 
  
Se trezi, însă, din acestă reverie când, la doar câţiva paşi în faţa sa trecu o siluetă feminină nespus de atrăgătoare, sprintenă şi elegantă, îmbrăcată într-un costum modern, călcând uşor, cu multă graţie, pe pavajul aleii. Dar până ca el să aibă timp să-şi revină, să-şi găsească prezenţa de spirit în faţa acestei întâmplări ca s-o întâmpine aşa cum se cuvine, ea întoarse capul spre el, îl privi scurt cu ochii ei mari şi expresivi, îl salută cu un zâmbet cochet, apoi continuă mersul ei grăbit, dispârând de îndată în mulţimea care se afla pe alee. 
  
Pentru Karl, această apariţie diafană, surprinzătoare, fusese ca un semnal de electrizare spirituală, ca o revelaţie ce avu menirea să-i schimbe cu totul şirul gândurilor de până atunci. Cine să fi fost acea fermecătoare prezenţă feminină? Nu-şi mai aducea aminte s-o fi văzut vreodată prin oraş. Şi ce chip superb dar, mai ales, ce zâmbet plin de farmec! 
  
Simţea că el, cel care până atunci era preocupat de filozofia devenirii persoanelor, altora decât el, acum ajunsese dominat total de apariţia această extraordinară, neaşteptată, de acel surâs cuceritor, ameţitor chiar, care nu avea nimic comun cu experienţa de până atunci a sa cu privire la frumuseţea feminină. 
  
” 
  
De ce mi-a zâmbit orare? îşi zicea Karl. Mă cunoaşte de undeva? Este, totuşi, imposibil s-o mai fi văzut până atunci şi să n-o recunosc!” 
  
După câteva lungi reflecţii, prin mintea lui Karl trecu o uşoară idee, ca o tresărire, care-i făcu ca inima să-i palpite cu putere: ”Nu cumva este profesoara cea nouă de engleză, de care auzise vorbindu-se admirativ, în cancelarie, în cercul profesorilor? Şi pe care, pare-se, o zărise şi el odată, în fugă, ieşind din cancelarie şi intrând grăbită, cu catalogul în mâini, într-o clasă de la parter?... 
  
Nu avea certitudinea că era chiar acea profesoară, atunci era costumată prea diferit, ca pentru şcoală, şi nici n-avusese timp s-o vadă mai bine. 
  
” 
  
Orice s-ar zice, încântătoare fată!”, zise Karl, ca pentru sine, în timp ce închidea ferestra, ştiind că nu avea niciun rost să mai urmărească trecătorii de pe stradă. 
  
* 
  
Tulburat de acest incident sentimental Karl, - care de obicei era perfect stăpân pe destinul său - începu să fie din ce în ce mai preocupat de misterul acelei prezenţe feminine neaşteptate în acest oraş de provincie. Spera s-o revadă, măcar odată, undeva în oraş, la teatru, sau la bibliotecă. Ce mult i-ar fi plăcut s-o regăsească în postura de colegă de cancelarie, la liceul oraşului. 
  
În zadar, însă. În zilele următoare, cea care putea fi profesoara cea nouă de engleză nu-şi mai făcu deloc prezenţa în liceu, nici pe stradă, de parcă ar fi plecat definitiv din oraş. Karl era mâhnit doar gândindu-se la acestă posibilitate. Prefera, însă, să nu grăbească lucrurile, motiv pentru care nu făcu investigaţii cu privire la tânăra profesoară de engleză. Pentru Karl, ar fi fost o profanare, un atentat la bunul simţ cavaleresc orice tentativă de investigare sistematică cu privire la tânăra profesoară. Nici nu se gândi să studieze orarul şcolii, nici să întrebe pe cineva despre ea. Prefera ca lucrurile să capete o dezlegare cât mai firească, iar el să aştepte, cu emoţie şi pasiune, să trăiască acea suferinţă nouă, cu speranţa că, într-o zi, aşteptarea îi va fi răsplătită cu generozitate. 
  
După încă o săptămână, pe când trecea prin Piaţa Operei, contemplând mulţimea adunată acolo la un început de spectacol, deodată privirea lui Karl a fost atrasă de o trăsură elegantă apărută în piaţă, din care vizitiul sări în grabă pentru a ajuta la coborâre două perechi de persoane îmbrăcate cu mult fast, o pereche de persoane tinere, şi încă o pereche de persoane mai în vârstă. 
  
Dar nu atât eleganţa şi fastul trăsurii îl impresionară pe Karl, cât chipul tinerei fete din grup, frumoasă ca o prinţesă, cu părul şaten, tuns după ultima modă din Paris, cu hainele ei elegante, ce-i ofereau o aleasă distincţie. Şi, ţinuta ei, poate, nu ar fi spus totul, dacă ochii ei, mari şi expresivi, răspândind luciri în jur, n-ar fi făcut-o minunată, chiar dacă părea serioasă, neluând în seamă pe nimeni din jur, în mod deosebit. 
  
De bună seamă, Karl, care de cinci ani era profesor de literatură la liceul oraşului, cunoştea foarte bine lumea bună din localitate. Iată, bărbatul elegant al perechii mai în vârstă era, nimeni altul, decât avocatul Tătărescu, alături de soţia sa, o femeie cam plină la corp, dar volubilă şi cumsecade. 
  
Din tânăra pereche îl recunoscu pe Albert, fiul avocatului, de care mai auzise câte ceva. Din câte auzise şi după cum se şi vedea, nu era cine ştie ce de capul lui. Deşi înalt, arogant şi zeflemitor, mare risipitor de timp pe la baruri şi jocuri de noroc, altă ispravă nu auzise despre el. De prea puţină minte, la anii lui, nici nu se apucase să studieze ceva în mod serios, decât câteva luni la o facultate de drept. Avea o faţă smeadă, priviri idioate, neruşinate chiar, figură cam diformă, cu nasul ridicat în sus, peste o gură trasă cam înapoi. Nici mustaţa aspră nu reuşea să-i repare estetica spaţiului dintre nas şi gură. 
  
Misterul plana însă asupra frumoasei tinere care-l însoţea pe Albert, ţinându-l (e drept, superficial) de braţ. După câte ştia, avocatul nu avea nicio fată şi nici nu ar fi fost de imaginat ca el să aibă o astfel de bijuterie de fată. 
  
Mintea lui Karl începu să-şi croiască o mulţime de nelinişti. Cine era, deci, această zână superbă? Să fie încă o metamorfoză a acelei frumoase profesoare de engleză? Nici de data acesta nu reuşi să descopere misterul acelei fiinţe sublime care îşi schimba locul şi înfăţişarea, fără ca el să afle mai multe despre ea. Dacă fata ar fi îndreptat spre el o privire doar, ori dacă i-ar fi adresat un singur zâmbet, atunci el ar fi fost deplin convins că era aceeaşi fată care-l salutase, cu acel angelic surâs, când trecuse prin faţa casei lui. 
  
Dar ea, la braţul îngâmfatului Albert, păşea maiestuos pe treptele ce urcau spre Operă. În cele din urmă o pierdu din priviri, când tânăra pereche dispăru în mulţimea care se grăbea să intre la spectacol. 
  
* 
  
Dacă până atunci nu pusese la suflet întâmplările cotidiene, de data aceasta mintea lui fusese cuprinsă de o mare tulburare. Deveni pe loc captivat de personalitatea şi frumuseţea care îi aparea în cale în diferite ipostaze. Ştia că nu lui, neapărat, i se cuvine tot ce e mai frumos pe lume, deşi mintea lui nu accepta decât frumuseţea absolută. Dar, mai ales, nu putea consimţi ca o astfel de fată pură să fie asociată cu neisprăvitul de Albert, cel căruia, sub niciun raţionament, nu i se cuvenea s-o însoţească la braţ. 
  
O nedefinită umbră de nemulţumire îşi făcu loc în inima lui Karl. Avu, totuşi, tăria de spirit să nu cadă în ispita de a o urmări prin oraş, ca să afle amănunte despre ea. Aştepta ca lucrurile să se dezvăluie la timpul lor. Porni, încet, rătăcitor, prin oraş, impasibil la lume, chiar trist. Ajunsese în dreptul casei sale, urcă scările, simţind că un nedesluşit sentiment de deziluzie punea stăpânire peste el. 
  
* 
  
Însă, chiar a doua zi, mergând liniştit spre cancelaria profesorilor, Karl dădu ochii cu o profesoară tânără, grăbită, acum îmbrăcată într-un costum deschis, demn de o profesoară model pe care reuşi s-o salute cum se cuvine, iar ea îi răspunse la salut cu un zâmbet dulce, acelaşi zâmbet cuceritor ca şi prima dată. Tânăra profesoară se grăbi, conştiincioasă, să intre la lecţie într-o clasă din capătul culoarului. 
  
Acum era sigur, avusese de-a face cu ipostaze diferite ale unuia şi acelaşi model feminin, de exceptie, cu ipostaze fugitive, mereu şăgalnice şi totuşi atât de tulburătoare de fiecare dată. 
  
În fine, sosise prilejul s-o cunoască mai bine, chiar în după amiaza aceleiaşi zile. Pe când traversa piaţa oraşului pentru a ajunge la locuinţa sa, Karl se pomeni faţă-n faţă cu drăgălaşa profesoară de engleză care se opri când ajunsese chiar lângă el, bucuroasă de a-l fi întâlnit. 
  
- Salut colegial tinerilor profesori! rosti el ceremonios, întâmpinându-i însă privirea cu bucuria revederii. 
  
- Salut gloria precedesorilor! se prinse şi ea în jocul acela de saluturi folosite în cancelariile de liceu ale vremii. 
  
Karl uită că era aproape de casă, deoarece privirile lui o învăluiau cu înflăcărare şi admiraţie. Ea, în acelaşi timp, se simţea de minune sub flacăra privirilor lui Karl, deşi el o privea prea intens, aşa cum ar privi un copil, cu autoritatea unui om matur. Ea făcea tot ce-i stătea în putinţă, ca înfăţişarea să-i fie lui pe plac, zâmbind cochetă, ca o fată care se străduieşte să fie cuceritoare cu tot dinadinsul, dând impresia acelei prefăcute supuneri în faţa unei persoane cu multă prestanţă. 
  
După câteva clipe de studiere reciprocă, în timpul cărora se duceau adevărate lupte de atitudine pentru a fi cât mai mult unul pe placul celuilalt, fata a fost prima care a zis: 
  
- Sunteţi profesorul de literatură, după câte-mi dau seama? 
  
- Da, răspunse Karl. Iar dumneavoastră sunteţi noua şi încântătoarea profesoară de engleză? 
  
- Da, aţi ghicit, domnule profesor! Mă numesc Alice! 
  
- Ce nume frumos! ”Alice în ţara minunilor”!... 
  
- Da, încă mă simt copil!… 
  
După câţiva paşi făcuţi împreună, fata remarcă: 
  
- Se pare că am trecut de locuinţa dumneavoastră? 
  
Karl privi în jur şi-i răspunse distrat: 
  
- Da, văd că am trecut!... Nici nu mi-am dat seama de acest lucru!... 
  
- Chiar aşa? V-am tulburat, poate? Îmi închipui că aveţi o mulţime de treburi de făcut acasă, ca profesor... 
  
- Am destule! Însă toate aceste preocupări n-ar însemna nimic în viaţa mea, pe lângă plăcerea de a vă însoţi măcar câteva clipe!... 
  
- Sunt încântată! Nu vă înşelaţi, totuşi? 
  
- Ah! Îmi pare că tot ce am făcut în viaţă până acum e atât de neînsemnat pe lângă minunatele clipe pe care mi le-aţi oferit acum!... 
  
Alice, căreia tulburarea şi devotamentul lui Karl îi creau o stare cât se poate de plăcută, îi zise: 
  
- Şi mie mi-ar plăcea nespus de mult, de aţi avea timp să mă însotiţi o parte din drum spre casa mea. 
  
Karl simţea inima cuprinsă de o bucurie proaspătă, nemărginită, deoarece avea posibilitatea să fie în preajma ei, putea să-i vorbească, să-i asculte cuvintele ei dulci, plăcute, dar, mai ales, să-i întămpine privirile calde şi tulburătoare. Întrebările şi replicile lor erau cât se poate de obişnuite, copilăreşti chiar, însă, pentru ei, toate acestea constituiau o fericire nesfârşită, să poată să se audă vorbind, rostind fraze alese, pline de delicateţe, îmbrăcate cu multă gingăşie. Discutau despre impresiile primelor zile de şcoală, despre noile generaţii de elevi, despre noii profesori din acel oraş de munte, oraş liniştit, dar plăcut. 
  
Dar iată, curând, poate prea curând, ajunseseră la casa în care locuia tânăra profesoară. Ea se opri o clipă, cu mâna îşi aranjă bretonul de pe frunte, apoi spuse: 
  
- Am ajuns. Aici e casa mea… 
  
Karl privi roată în jur şi exclamă: 
  
- Aici? Dar asta-i casa doctorului Petrescu!... 
  
- A! Îl cunoaşteţi, domnule Karl? 
  
- Sunteţi cumva domnişoara Alice, fiica lui, cea plecată la studii la Cambridge? 
  
Ea îl învălui din nou cu privirea, răspunzându-i cochet: 
  
- Şi de ce n-aş fi fata doctorului Petrescu?... 
  
- Doamne! Nici n-aş fi visat vreodată că doctorul Petrescu are o astfel de comoară de fată!... 
  
Portiţa de la casa doctorului se deschise, o deschise însuşi doctorul Petrescu, iar Alice îi zise lui Karl: 
  
- Mă iertaţi, domnule profesor, mă aşteaptă tata!... 
  
Şi dispăru după portiţă, trecând în pas mlădios pe aleea curţii care ducea spre intrarea în casă, iar doctorul păşea mai anevoie în urma ei. 
  
* 
  
Seara, în întimitatea camerei sale, Karl retrăia emoţia şi evlavia care-i cuprinsese inima şi conştiinţa când îşi reamintea, pas cu pas, acele clipe sublime oferite în dar de minunata Alice. El, de obicei fire meditativă, contemplativă, echilibrată, acum deveni cu totul dominat şi tulburat de acea personalitate extraordinară, diafană în acelasi timp, a profesoarei de engleză, Alice. Câtă măiestrie în priviri, ce frumuseţe, ce suflet sublim. 
  
În singurăteatea sa Karl rememora, a nu ştiu câta oară, acea întreagă istorie a întâlnirii cu Alice, noua minune pentru sufletul său. Îşi dădea seama că tot ce fusese înainte era atât de meschin, de neînsemnat, pe lângă strălucirea clipelor de acum petrecute în compania ei. Era fascinat de multitudinea ipostazelor de care ea era capabilă să se prezinte în oraş, de fiecare dată altfel, dar de fiecare dată superbă, fermecătoare. Acum era sigur că şi atunci, la Operă, fata acea elegantă era tot ea, prefăcându-se că nu-l cunoaşte, căci cine putea fi alta cu un astfel de chip sclipitor. 
  
Dar, amintindu-şi episodul de la Operă, când o văzu pe Alice în compania acelui tip insolent şi îngâmfat, Albert, fiul avocatului Tătărescu, Karl simţi din nou o umbră în suflet, umbră ce reuşi să-i tulbure liniştea spiritului. 
  
Nu scăpă prea uşor de avalanşa presupunerilor în legătură cu acest fapt, încercând, prin judecăţi chinuitoare, să anticipeze semnificaţia acelei nedorite împrejurări. 
  
Ah! Ce legătură ar putea fi între acest anost Albert şi această pură copilă? Erau rude apropiate?  
  
N-ar crede aşa ceva, ar fi ştiut până acum acest lucru... 
  
Trebuia să ia în considerare şi ceea ce putea fi mai grav, că Albert şi Alice sunt logodiţi. Îngrozitor!!... Şi totuşi, era nevoit să admită şi această eventualitate!... 
  
Refuza, însă, cu încăpăţânare să creadă că Alice, frumoasă precum zâna din poveste, ar putea fi logodită cu acel barbar Albert. Chiar şi despre el însuşi Karl era conştient că nu ar avea tot dreptul ca Alice să-l prefere pe el, neapărat, însă când o imagina curtată de Albert, întreaga sa fiinţă se revolta, dorea din tot sufletul ca o astfel de profanare să nu aibă loc. Se simţea în stare să se bată chiar şi cu nesuferitul de Albert, pentru a o putea izbăvi pe Alice de orice sentiment urât de pe lumea aceasta! 
  
Ocazia de a se confrunta cu Albert era cât pe ce să se producă! De la o vreme Alice, însoţită de Karl, îşi făceau romanticele lor apariţii în oraş, în timpul cărora se simţeau atât de bine, mergând braţ la braţ. Această stare era o bucurie continuă pentru ea, ştiindu-se ocrotită cu atâta atenţie de delicatul Karl. Păşeau încet pe străzi, cufundaţi în universul propriilor idei şi sentimente, pentru care lumea de afară nu era decât un decor plăcut şi luminos. 
  
Dar iată, în timpul unor astfel de plimbări, se auzi zgomotul unor roţi şi ropot de copite de cai de la o trăsură care se apropia şi care chiar opri la câţiva paşi de ei. Uşa trăsurii se deschise, din ea coborî deşiratul de Albert, cu urechile şi vârful nasului roşii ca para, de bună seamă, de mânie şi năduf, care strigă: 
  
- Se poate, Alice?!... De ce mergi pe jos?!... Vino în trăsura mea!... 
  
Dar Alice cuprinzând şi mai strâns braţul lui Karl, ca şi cum ar căuta instinctiv apărare în el, îi răspunse lui Albert: 
  
- Merci!... Prefer plimbarea pe jos! 
  
Albert se înroşi şi mai mult, recepţionând acest răspuns calm, dar ferm, din partea lui Alice, pe care n-o bănuia în stare să-i dea o replică atât de curajoasă. 
  
- Cum? Mă refuzi?!... Crezi că ăla pe care-l ţii de braţ acum e mai breaz ca mine?!... 
  
Alice era pornită să reziste atacului, aşa că-i replică pe loc: 
  
- Este, nu este, ce-ţi pasă? Nu vreau să mai discutăm în seara asta! fu replica ei. 
  
Iar Karl, ca s-o ajute în această luptă, rosti şi el, cu voce scăzută, dar fermă: 
  
- Da! Ar fi bine să-ţi vezi de treabă! Nu tulbura liniştea discuţiei noastre!... 
  
Albert, furios ca un curcan datorită insuccesului său, urcă în trăsură, apoi mai adăugă cu mânie: 
  
- Alice, pentru ultima oară, te poftesc să urci în trăsura mea!... 
  
Ea însă era fermă în întenţiile ei: 
  
- Poţi pleca singur, ce mai aştepti? Nu e nicio pagubă dacă nu mă plimb cu trăsura ta! 
  
Furios de-a binelea, Albert închisese portiera trăsurii, vizitiul struni hăţurile şi trăsura porni nebună pe caldarâmurile oraşului. 
  
- Lasă, vă arăt eu vouă! fuseseră auzite ultimele cuvinte ale lui Albert. 
  
* 
  
Liniştindu-se cu greu în urma acestui episod foarte neplăcut, Alice simţi din nou dorinţa de a fi mai comunicativă cu Karl. Au stabilit să discute mai puţin protocolar decât până atunci, adică să-şi spună direct: Alice şi Karl. 
  
- Karl, nu-i aşa că te-a intrigat tipul ăsta? 
  
- Foarte mult m-a intrigat. Cu multă greutate m-am abţinut. Îl detest, chiar de atunci, de la Operă!... 
  
Alice zâmbi copilăreşte, apoi inspiră adânc aer proaspăt în piept şi începu destăinuirea ei: 
  
- Ah! De-ai şti, Karl, ce-i în sufletul meu!... Îmi vine atât de greu să mă readaptez la atmosfera acestui oraş, categoric provincial, atât prin poziţie geografică dar, mai ales, prin prisma concepţiei oamenilor din aşa zisa lume bună. Şi asta, în comparaţie cu atmosfera aceea de vis de la Cambridge, în care nu trebuia să mă feresc de nimeni şi să dau socoteală nimănui. Nu te alarma, nu am fost o fată uşuratică! Aici, însă, de cum am apărut în acest oraş mic, s-au pus rudele şi cunoştinţele pe capul meu să-mi găsească, cu tot dinadinsul, un rost provincial: ”Cu cine s-o mărităm?... A! Uite, i s-ar potrivi vărul prefectului!” sau: ”De ce nu vrei să faci o vizită mătuşii avocatului?” Şi aşa mai departe! Nu-i mai suport! Cum pot scăpa de ei?... 
  
- Te înteleg, Alice! Dar tatăl tău nu-şi poate impune punctul lui de vedere? 
  
- Tata?! Dac-ai şti că tocmai de la el pornesc toate necazurile! Cândva ţinea foarte mult la mine, mă alinta, îmi îndeplinea toate dorinţele, căci pe mama nici n-am cunoscut-o, a murit pe când eram foarte mică. Tata a ţinut să mă dea la studii, la Cambridge. Dar de când am revenit din Anglia, mi-am dat seama că tata parcă era alt om. Îmbătrânise deodată, îl năpădiră unele idei fixe, dintr-ale lui nu-l mai poate scoate nimeni… 
  
- Bietul de el! Să-l fi schimbat oare, îndelunga lui singurătate? 
  
- Şi eu bănuiesc acelaşi lucru! De fapt, una din ciudăţeniile tatei este încăpăţânarea cu care urmăreşte să se pună bine cu familia avocatului Tătărescu, îndemnându-mă şi pe mine să mă port cât mai frumos cu cei din familia acestuia, inclusiv cu nesuferita lor odraslă, Albert!... 
  
- De bună seamă, după concepţia tatei, cumva, Albert ar fi o partidă excelentă pentru fiica lui… 
  
- Oh, lasă-mă! Papiţoi înfumurat, pe care nu-l pot suporta în niciun fel! Să-mi leg soarta de el?! Aşa de rău am ajuns?! De parcă n-aş mai fi văzut eu tineri pe lumea asta!... 
  
- Linişteşte-te, frumoasa mea Alice! Îmi dau seama cât de injuste pot fi prejudecăţile bătrânilor… 
  
- Cele mai multe greutăţi vin de la tata, întrucâtva inconştient, căci el vede viitorul meu asigurat alături de Albert, care va moşteni toată averea avocatului, iar avocatul a fost prieten cu tata din tinereţe! De fapt, tata, preocupat de clienţii săi, care-l mai solicită şi acum, în virtutea inerţiei, a pierdut luciditatea de a fi atent la aspiraţiile fiicei sale. La el, totul se rezumă acum la avere, siguranţa materială a zilei de mâine. Spune-mi, aşa-i că te-am dezamăgit când m-ai văzut însoţită de fiul avocatului?... 
  
- Se putea altfel? Deşi încă nu ştiam cine eşti, văzând o fată atât de frumoasă în compania unui insolent, cum e Albert, începusem să urzesc planuri de eliberarea ta de sub influenţa lui, ştiam că şi tu trebuia să fii nemulţumită de situaţia în care ai ajuns!... 
  
- Esti încă copil, Karl! Prezenţa mea alături de Albert se explică doar într-un singur fel: mi-era milă de ”babacul” meu, care mă implora să-i acord o cât de mică atenţie lui Albert, precum şi familiei sale. Aşa că, de voie de nevoie, am consimţit, datorită insistenţelor disperate ale tatei… 
  
- Vai, ce situaţie complicată!... 
  
- De fapt, acum, totul mi-e clar. De când te-am cunoscut, am început să-mi regăsesc liniştea sufletului şi să mă acomodez cu viaţa liniştită din acest oraş!... 
  
- E adevărat oare? Ştii câtă noutate şi fericire îmi produc aceste cuvinte ale tale? 
  
Alice îi răspunse mulţumită, cu un zâmbet cochet. Amândoi erau nespus de fericiţi, căci toate îndoielile lor se risipiră şi se puteau bucura unul de prezenţa celuilalt. 
  
- Aş zbura cu tine şi la capătul lumii! zise ea. Numai să pot scăpa de poftele lacome şi reci ale familiilor aşa-zise bune, din acest orăşel de munte... 
  
Şi pe când Karl, divinizând-o, o mângăia părinteşte pe umeri, Alice simţea o bucurie tinerească speranţe infinite, ceea ce o îndemnă să-i spună: 
  
- Te-ai gândit, Karl, la viitorul tău? La viitorul nostru? 
  
Surprins de conţinutul neaşteptat de direct al acestei întrebări, Karl se opri o clipă din mers, luă mâinile ei într-ale sale apoi, privind-o cu duioşie în ochii, îi zise: 
  
- Alice! Tu realizezi cât de importantă este întrebarea pe care mi-ai pus-o? 
  
- Aştept cu nerăbdare răspunsul tău, Karl... 
  
- Alice! Mă supui la cea mai mare emoţie! Ce aş putea să-mi doresc mai mult în toată viaţa mea decât să fiu, pe veci, alături de tine, oriunde ne-am duce, orice-am face!... 
  
El continua să se joace cu mâinile ei, ce-i păreau cele mai de preţ din lume. Mâinile delicate ale acestei făpturi feminine îi păreau desăvârşite, de origine divină. 
  
- Karl, nici eu nu mi-aş dori altceva decât să am parte de bucuria unei vieţi alături de tine! Parcă uitasem o clipă şi de principiile cele ciudate ale ”babacului”!... 
  
- Oh, se poate, oare, să nu reuşim să înduplecam un om cum e tatăl tău să fie de partea noastră, să ajungă să-şi înţeleagă copilul? 
  
Cu surâsul ei dulce, cu vagi urme de nelinişte pe chip, Alice îi răspunse: 
  
- Mai ştii unde-l poate duce ambiţia sa de părinte? Vom vedea în curând! 
  
* 
  
În ceea ce-l priveşte pe doctor, chiar aşa se petrecură lucrurile cum le presimţise Alice: de cum aflase ce gânduri are fiica sa începu să bombăne şi să spumege furios, certând-o ori de câte ori o întâlnea prin casă. Iar când ea pleca în oraş, el stătea şi o aştepta prin preajma clanţei de la poartă, sufocându-se, înecânduse de obidă, până desluşea paşii ei întorcându-se pe stradă. Atunci se grăbea să-i deschidă poarta iar apoi s-o închidă repede în urma ei, revărsând potop de nemulţumiri asupra ei. 
  
- Iar îmi umbli fără rost prin oraş?! Te pomeneşti că ai pierdut din nou timpul cu pârlitul ăla de neamţ!... Ce găseşti tu la el? Nu vezi că n-are nici măcar o casă ca oamenii? Darămite trăsură, bani! Ce vrei, s-ajungi servitoare în propria ta casă? Cum dau eu acum ochii cu prietenii mei şi cu stimabilul avocat?!... 
  
- Of, mai încetează, tată, cu lamentări dintr-astea. Vrei să te las baltă şi să plec în lumea mea? Crezi că eu nu sunt stăpână pe ceea ce fac? 
  
- Cum să fie bine ce faci tu?!... Crezi că e bine să faci doar ce-ţi trece prin cap, să nesocoteşti sfaturile mele bune? De-aia te-am trimis la studii la Cambridge? Vrei să rămâi săracă toată viaţa? 
  
- Ce-ţi faci atâtea griji în privinţa mea? Oare nu ai destui bani şi pentru mine când voi fi la casa mea? Oare nu mă ai decât pe mine? 
  
- Să nu crezi că sunt un prost, s-arunc banii aşa cum îţi închipui tu! Dacă nu vrei să-mi respecţi sfaturile să ştii că nu primeşti niciun şfant din averea mea! Mai bine îi iau cu mine pe lumea cealaltă!... 
  
Nu te puteai înţelege cu doctorul, îşi vedea întruna numai şi numai de părerile lui. O ţinea morţis, că cel mai bun pretendent la mâna fiicei sale este fiul avocatului Tătărescu. 
  
Karl se convinsese de îndărătnicia doctorului atunci când, într-o seară, o condusese pe Alice acasă până la poartă. Ea se hotărâse să-l învite în casă, să discute deschis cu doctorul. Însă doctorul, de cum îl zări pe Karl la poartă se repezi şi închise poarta înapoi, adresându-i cuvinte grele: 
  
- Pleacă de aici! Te-am chemat eu la mine acasă? Să nu te mai prind pe-aici, că pun jandarmii pe urmele tale! Iar tu, nesocotit-o, ai face mai bine să te pui bine cu mătuşile lui Albert, în loc să-şi pierzi vremea şi să-ţi strici reputaţia cu acest ”nimeni” ce se crede filozof!... 
  
Lui Karl îi ajunseseră asemenea cuvinte. Simţi că trebuie să părăsească locuinţa doctorului. 
  
- Alice, iartă-mă, trebuie să plec, nu pot ignora starea de spirit a stimabilului doctor! Cu bine, Alice!... 
  
- Aşteaptă-mă, vin şi eu! îi zise ea, ieşind în stradă, ca semn de solidaritate cu neîndreptăţitul Karl. 
  
Plimbarea nocturnă în liniştea străzilor luminate de bolta cerului înstelat le-a fost de bun augur, având darul să calmeze spiritele şi să readucă pacea şi seninătatea gândurilor celor doi tineri. 
  
- Dar, de fapt, oare de ce mă contestă atât de dur doctorul? Că nu-s român get-beget, ori că n-am avere? zise Karl, încă tulburat de cele întâmplate. 
  
- S-ar putea să fie şi una şi alta. Cred, însă, că motivul cel mai de seamă este lipsa averii...  
  
Parcă un om n-ar putea duce o viaţă frumoasă, demnă, chiar dacă n-are cine ştie ce avere. Sau, poate, ”babacul” prea mult îşi cultivase în mintea sa ideea că averea avocatului Tătărescu mi se cuvine mie!... 
  
De la o vreme Karl, cu chipu-i frumos, armonios, având păr negru şi lucios, păşea meditativ alături de Alice, fără să scoată prea multe vorbe. Părea chiar înnegurat. 
  
- Alice, îi zise el după o lungă tăcere, ai fi în stare să fugi cu mine în lumea largă, să zicem... în America, să trăim singuri, stăpâni pe destinele noastre, într-o lume nouă, lipsită de prejudecăţi?... 
  
De data aceasta întrebarea lui Karl, atât de clară, atât de directă, o făcu să cadă pe gânduri. În cele din urmă, îi răspunse: 
  
- Te iubesc, Karl, cum nu poţi spera mai mult! Aş fugi cu tine până la marginile pământului! Aş îndura orice alături de tine! Totuşi, un gând mă nelinişteste, gândul că o asemenea decizie de-a mea l-ar putea ucide sufleteşte pe tatăl meu. Îl iubesc şi pe el foarte mult, în ciuda necazurilor pe care mi le face!... Şocul unui asemenea afront deschis din partea mea i-ar putea fi chiar fatal, el care a ţinut la mine o viaţă întreagă... 
  
Karl, văzând atâtă bună credinţă la acest copil de treabă al doctorului, îşi stinse pe loc oprobiul faţă de doctor, şi-i răspunse ei, cu duioşie: 
  
- Alice, admir echilibrul spiritului tău, dorinţa ta de perfecţiune. Ai mare dreptate să nu răsplăteşti cu nerecunoş-tinţă sentimentele unui tată, care ţine la tine mai mult ca la el însuşi.  
  
Admir că vrei să creezi doar armonie în jurul tău, atâta câtă se poate în lumea aceasta!... 
  
- Karl, eşti admirabil, eşti generos! Te iubesc! 
  
- Trebuie să admitem situaţia aşa cum este, să ne bucurăm de viaţa aceasta frumoasă. Dar vom continua să luptăm pentru cauza noastră. Poate, într-o zi, doctorul va fi şi el de partea noastră... 
  
Karl, în ciuda întâmplărilor din acea seară, îndrăzni s-o conducă pe Alice până aproape de casa ei, în timp ce stelele de pe cer indicau deja miezul nopţii. El rămăsese în stradă, urmărind-o, când ea intră pe poarta deja deschisă, vegheată şi acum de doctorul neliniştit, apoi auzi poarta închizându-se de zor în urma ei. 
  
* 
  
A mai trebuit să îndure Karl un nou afront, de data acesta din partea lui Albert, pe care-l întâlni într-o cafenea. Albert, de cum îl zări, se ridică din grupul de cheflii şi se năpusti asupra lui Karl, cu aceste insolite vorbe: 
  
- Ha, ha, să vedem cine învinge dintre noi doi! Ai să vezi cum s-o sătura Alice de sărăcia ta şi va ajunge să tânjească iarăşi după faima şi averea familiei mele!... 
  
Karl turba de-a binelea de mânie, aşa că, renunţând să mai caute un loc în cafenea, ieşi îndignat pe uşă, strigându-i, înapoi, lui Albert: 
  
- Te omor, nenorocitule! Atâta îţi trebuie, să încerci doar să te atingi de Alice! 
  
Karl avu, totuşi, mulţumirea că Alice a fost scutită să asiste la acest neplăcut incident. Spera ca nici el să nu fie influenţat indefinit de această luptă care începu să escaladeze pe zi ce trecea. 
  
* 
  
Alice, care-l iubea pe Karl cu toată pasiunea spiritului ei, începu să intuiască tragismul situaţiei în care se aflau. La rândul lui, Karl o iubea cu o veneraţie demnă de toată frumuseţea ei. Pentru el, Alice era totul, era singura raţiune de a trăi. 
  
Soarta avea însă resurse să complice şi mai mult prietenia celor doi tineri, în ziua când Karl arată lui Alice o scrisoare din Austria, scrisoare din partea unei mătuşi de-a lui care îşi aduse subit aminte de nepotul ei din Bucovina. El nu mai ştia nimic de ani de zile de soarta acestei mătuşi. Acum însă, mătuşa îi scria: ”Nu o duc prea bine cu sănătatea. Vino degrabă la mine, la Graz. Îmi trece prin minte să-şi las moştenire tot ce am. Te implor, Karl, eşti singura mea nădejde! Nu întârzia mult! Te aştept...” 
  
Nu se ştie de ce, Alice simţi lacrimi în ochi când el sfârşi de citit scrisoarea. Ceva o neliniştea, ceva care se interpunea între ea şi Karl. Dacă ar fi putut să-şi exprime liber gândurile din acel moment, ea ar fi îndemnat pe Karl să rămână în acest oraş de munte aşa cum era, cu venituri mici, cele din meseria de profesor de liceu. Prin urmare, perspectiva plecării lui Karl la mătuşa sa din Austria nu-i prevestea nimic bun. 
  
- De ce eşti atât de melancolică şi tăcută, îngerul meu, Alice? o întrebă el, intrigat de sclipirile de durere din ochii ei. 
  
- Nu ştiu nici eu ce se întâmplă în sufletul meu! Mi-a pierit însă seninătatea cu care te aşteptam, zi de zi, aşa sărac cum pretindeai că eşti. Iar faptul că poţi deveni, dintr-odată, un om bogat, dar cu preţul plecării temporare de lângă mine, nu-mi aduce bucurie nicicum!... 
  
- Scumpa mea Alice, nu-ţi face griji din orice! Ce lucru rău poate ieşi dintr-o moştenire neaşteptată? 
  
Analizând obiectiv toate datele problemei, Karl nu întrezărea niciun impediment în a intra în posesia moştenirii mătuşii sale. Deabia în acest fel ar putea intra în rând cu oamenii cu stare din oraş, să nu mai fie desconsiderat, vorbit de rău, în lumea cea ”bun㔠a urbei. Mai ales să nu mai fie ţinta ironiilor din partea Tătăreştilor, sau din partea doctorului. Se înţelege, nu pentru el dorea averea, ci ar fi vrut să închine totul fiinţei sale cele mai dragi, Alice. 
  
Însă Alice vedea cu totul altfel perspectiva plecării lui Karl. Simţea o nelinişte anscenstrală, neexplicabilă, în sufletul ei. În cele din urmă, văzându-l pe el mereu melancolic, îi zise: 
  
- Karl, la ce te gândesti acum? Ce se întâmplă cu tine? 
  
El însă rămânea îngândurat, ofta des şi nu zicea nimic. Deodată, o privi drept în ochi, o mângăie pe păr, apoi îi zise, încurajând-o: 
  
- Vei vedea, Alice, totul va ieşi bine! Voi moşteni averea mătuşii mele şi atunci tatăl tău nu va mai avea nimic de obiectat în privinţa alegerii tale în viaţă!... 
  
* 
  
Rămânând singură pe peronul gării din oraş, după ce Karl plecă cu trenul spre Austria, ca urmare a unei noi scrisori sosite de la mătuşa sa din Graz, Alice se porni pe plâns ca un copil mic, cu durere şi deznădejde, cu toate asigurările lui Karl că nu va lipsi mult, că el voia doar să vadă care-i situaţia mătuşii sale, iar apoi să se întoarcă degrabă în ţară. Karl era decis să facă astfel, atunci când el o saluta, prin fereastra deschisă a vagonului de tren, asigurând-o de o nespusă dragoste, în timp ce trenul se urnise şi se îndepărta din gară. 
  
După ce şi ultimul vagon al trenului dispăru la un viraj al drumului de fier, Alice rămăsese singură, cutremurată de nelinişti dintre cele mai rele. Pentru prima dată, se simţi singură şi neajutorată pe lume. 
  
Dar nu avea de ales. Ştergându-şi lacrimile, se întoarse, cu teamă şi dezgust, la casa tatălui ei. Închisese cu ciudă poarta la care şi acum aştepta răbdător doctorul, ca în cele din urmă să se refugieze în camera ei, în care spera să-şi regăsească liniştea. Dar pentru asta vărsă lacrimi amare, lacrimi de deznădejde şi durere. 
  
Doctorul, trezit în fiinţa lui amorţită de starea îngrozitoare a fiicei sale, parcă începu să-şi revină din intransigenţa malefică în care căzuse în ultima vreme. Începu, în fine, să fie conştient de drama dezlănţuită în inima fiicei sale. Acum, dintr-odată, îşi dădea seama de cele întâmplate, văzu unde duseseră ambiţiile sale prosteşti. Deabia acum începea să fie capabil să vadă că pe lumea această sunt lucruri cu mult mai importante decât averea sau stima concetăţenilor. 
  
* 
  
Reacţia de tristeţe, disperare chiar, a lui Alice, doar de la o simplă plecare a lui Karl în Austria, se datora, poate, capacităţii ei de anticipare a tragediilor viitoare care urmau să se abată asupra ei, doar câteva zile mai târziu... 
  
Când primise vestea cea cruntă din îndepărtata Austrie, de la mătuşa lui Karl, precum că nepotul ei suferise un accident de automobil, Alice era deja sfârşită de nelinişti şi lacrimi. Încât această veste îi confirmă tragedia unui destin aflat deja într-un iremediabil declin... 
  
Accidentat foarte grav, Karl, după ce fusese internat câteva zile într-un spital din Viena, a închis ochii pentru totdeauna. După o săptămână, Alice primi cutremurătoarea veste, care consfinţi tragedia trăită de ea cu multă anticipaţie şi care pusese capăt tuturor năzuinţelor ei din viaţă... 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Eternele visări / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1164, Anul IV, 09 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!