Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 456 din 31 martie 2012        Toate Articolele Autorului

ETERNELE IUBIRI - SECVENŢE SUFLETEŞTI ÎN EMPATIE - cronică literară la vol. ELENA M. CÎMPAN,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ETERNELE IUBIRI - SECVENŢE SUFLETEŞTI ÎN EMPATIE 
  
ELENA M. CÎMPAN, Jurnalul nefericirii, la 44 de ani, în 2011, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2012 
  
“Am ajuns să înţeleg că lumea seamănă cu cei lângă care stai. Uneori, vecinătatea este favorabilă, alteori nu. Dacă vrei să fii tu, trebuie să fii singur”. 
  
-Elena M. Cîmpan- 
  
Cel care se încumetă să citească acest gen de scriere, are un orizont de aşteptare aidoma celor curioşi care urmăresc la televizor, show-uri de scandal. Se aşteaptă la ceva extraordinar. La amănunte picante. Când colo, e ... numai viaţă. Viaţă, viaţă şi viaţă. Adică trăire. Trăire şi simţire. Mărturisire a acestora, fără menajamente. Da, jurnalul e un document literar şi o frescă de viaţă. Al cui? Al orişicui. Jurnalul trăirii, „al meu” şi „al tău”, cititorule!” 
  
Singurătatea cu tine. Singurătatea-mpreună. Singurătatea fără tine. Singurătatea absolută. Singurătatea de moarte. De zi şi de noapte. Singurătatea permanentă. Atâtea nuanţe ale singurătăţii ... Câţi oameni, atâtea singurătăţi. Câte iubiri – atâtea singurătăţi. Fiecare iubeşte pe altcineva. Acesta-i paradoxul iubirii. Terezia atârnă mereu într-o parte. Niciodată nu poate sta în cumpănă.  
  
Un dialog cu tine. Un fel de vorbire fără de glas. Gând pornit, gând oprit. Poţi opri gândul? Da şi nu. Mai bine, lasă-l slobod precum caii în Bărăganul privirii. Să alerge cât vor. Cu spume la bot. Cu sudoarea în coamă. Fără şei şi fără zăbale. Slobozi, slobozi precum păsările-n înalt. Precum căprioara pe stâncă. Precum peştii-n ocean. 
  
O turmă de cuvinte, strunite sau nu, pe câmpia paginii albe. 
  
E o vorbă cu tine despre tine. Altfel, nu te-ai destăinui nici măcar confesorului. 
  
Un jurnal ca o nouă relaţie. Un jurnal al absenţei. Al jindului de tandreţe. Confesiuni, mărturii, şoapte, mici secrete, nu neapărat ale autoarei. Ce poate fi mai intim decât sufletul? Şi totuşi, de multe ori, ni-l dăm pe faţă. Adică în vileag. Adică ni-l predăm în braţele cuiva, care nu are nevoie de el. Care nu ştie cum să scape de el. Se descotoroseşte uşor. Îl aruncă. Îl calcă-n picioare. Îl respinge. 
  
Iar tu, n-ai decât să ţi-l aduni de pe jos, sau dintr-o ladă prăfuită, unde a fost azvârlit. Şi să-l pui la loc. 
  
Nu mai e la fel ca înainte. S-a schimbat. Degeaba îl scuturi, îl speli, îl perii cu grijă. Are ceva străin în el. Ceva care poartă numele deziluziei, al abandonului. Vei mai putea oare, să-l încredinţezi în mâinile cuiva? Cu greu. 
  
Un jurnal are mereu personaje adevărate. Cu nume reale sau nu, faptele, gândurile, cuvintele sunt îngrijite, ajustate. O dedublare. Pentru că nu suporţi nici măcar tu adevărul. Îl prefabrici, îl reînnoieşti, îi dai o faţă nouă, cât de cât convenabilă. Doar aşa îl/te suporţi. Doar aşa poţi trece mai departe. Doar aşa nu te mai gândeşti la propria moarte. 
  
Cuvintele au putere fantastică. Chiar şi putere de decizie în locul tău. Chiar şi putere de viaţă şi de moarte.  
  
Nu e bine să te joci cu ele, pentru ca la un moment dat, nici ele să nu se joace cu tine.  
  
E un joc tare periculos. Mai bine să stai deoparte. Mai prudent. Pentru orice eventualitate. 
  
Jurnalul unui om romantic incurabil. Puţin patetic. Dar cine nu e patetic în lumea crudă din jur? Avem nevoie de patetism ca de aer.  
  
“Eclipsă_? Eu sunt mai însorită ca nicicând. Nu simt lipsa niciunui soare. Sunt astrală, precum astrul zilei. Încălzesc. Sunt propriul meu soare. Nu acesta e soarele meu. Soarele meu eşti tu. Luna mea eşti tu. Iar eclipsele tale sunt formale. N-ai cum să dispari. Nu te voi lăsa niciodată. În locul tău, voi lumina eu, când îţi va fi greu, voi avea grijă de tine. Aş spune chiar că 
  
fac economie să te am mai târziu. Te pun deoparte, te adăpostesc, te protejez. Am grijă ca nicicând să nu dispari. E ca atunci când, din când în când, mai închidem ochii pentru a-i lăsa şi pe ei să se odihnească. Astfel, îi simţi mai bine. Iar când se deschid, parcă-s noi. 
  
Semănătorism, câmpenism, tradiţionalism. Bucolic. Iubirea e în toate. Sunt un romantic incurabil. Mi-e dor de o lume romantică, pe măsura dorului meu, de omul din ea. Mi-e dor de tine”. 
  
Jurnalul cucereşte prin sinceritate, cum altfel? Oricât ar fi de estompate sentimentele, tot răbufnesc. Pentru că ştii sigur că le încredinţezi cuiva care nu te va trăda niciodată: hârtiei. 
  
Din această pricină, îţi permiţi să fii sincer. 
  
Jurnal scris, nu oricum, ci doar când ai starea necesară. 
  
Din această pricină, îţi permiţi să fii sincer. 
  
Ana Blandiana spunea că jurnalul unui poet nu e o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. 
  
Cam aşa e: tot ce nu trăieşti, scrii.  
  
Cei care trăiesc nu au timp de jurnale. Abia au timp să trăiască. 
  
Autorii de jurnale, pur şi simplu, scriu. 
  
În jurnal îţi permiţi să fii ironic, autoironic, autopersiflant, să te iei în balon şi să urci aşa, oricât de sus, până balonul se dezumflă. După care, urmează căderea. E necesară din când în când, ca să-ţi ridici privirile iar spre cer şi să porneşti mai departe. Amărăciunea gurii nu poate fi eliminată nici cu un butoi de miere.  
  
Câtă iubire, tot atâta disperare printre rândurile jurnalului. Câtă patimă, atâta tristeţe! Câtă seninătate şi bucurie, atâta angoasă! Cum să le desparţi una de cealaltă, fără să muşti din carnea cuvântului şi fără ca acesta să sângereze? Cine nu a muşcat până la sânge din sfârcul cuvântului, nu va şti niciodată să-şi sprijine aerul de singura stea disponibilă. 
  
Cu toate precauţiile luate la început, răzbat accente personale în toată scrierea. Pe fragmente. Pe stări. Pe teme. Nici nu se poate altfel. 
  
“Jurnalul fericirii”, “Jurnalul nefericirii” – câte feluri de scrieri personale nu există? 
  
Marcat ca specie literară şi utilizată de aproape toţi scriitorii, Jurnalul este o modalitate de a-ţi pune ordine în gânduri, în simţuri şi în cuvinte. Scrierea lui poate permite constatarea evoluţiei unui scriitor în timp, atât ca valoare artistică dar şi, cronologic vorbind, densitatea textelor şi înaintarea pe drumul propriu, paralel cu alţi autori. 
  
Autoarea strecoară în pagini, printre amănunte strict personale, informaţii cu caracter general despre cultură, despre autori şi cărţi, despre manifestări diverse ale culturii şi artei, apoi, consideraţii personale legate de acestea. E un fel de radiografiere a stării de cultură pe un anumit segment temporal şi spaţial, cu paliere multiple, cu oameni şi fapte culturale în situaţia în care am câştigat dreptul la libertatea cuvântului, dar nu “libertatea de a spune orice, oricum”. A menţine un echilibru între această libertate şi limitele bunului simţ şi ale deontologiei profesionale este un pic mai dificil. În numele libertăţii cuvântului, atât de clamate în ultimii douăzeci de ani, s-a recurs la atacuri la persoană destul de dure. 
  
Aproape toate bucuriile sunt umbrite de absenţă. De absenţa iubirii. Atunci, cui folosesc, dacă nu ai cu cine să le împarţi? E preţul succesului care trebuie plătit. E crucea. E jertfa. E mântuirea prin scris. Metanoia. E nemurirea. Cine înţelege lucrul acesta, îl asumă fără greutate. Lucrurile nu pot fi împărţite. Trebuie să te dedici TOTAL şi definitiv. Jumătăţile de măsură nasc jumătăţi de măsură. Un rotund va naşte întotdeauna un rotund mai mic, şi altul şi altul, în cercuri concentrice precum apa. 
  
Întreaga scriere, chiar dacă nu ar fi fost intitulată astfel, conferă un aer de tristeţe, de apăsare, de înfrângere şi de neputinţă. 
  
Aşa cum se confesează, autoarea scrie sub impulsul dorului pentru persoana iubită, mai bine zis, sub impulsul absenţei. Lumea se învârte în jurul acestei iubiri (imposibile?) şi de aici deznădejdea. Aproape obsesiv se reia fraza, ori măcar ideea, preluată din Epistola întîia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, pusă ca motto şi de Marin Preda: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” – puţin parafrazată, dar păstrând ideea de bază: “Dacă nu eşti tu, nimic nu e”. Deviza Elenei M. Cîmpan este: “Dau tot, vreau tot!” Cam radicală. Şi Dumnezeu a zis: “Mult ţi s-a dat, mult ţi se va cere”. 
  
Eu aş zice: Dau cât pot, dar mai ales, cât nu pot şi nu vreau nimic în schimb. Dau de unde nu am, după principiul steinhardt-ian: “Dăruind, vei dobândi”. Ce folos ai, dacă dăruieşti ceea ce ai, ceea ce-ţi prisoseşte? Cred că aceasta e adevărata dăruire. 
  
Nu mai au loc nopţile de-atâtea zile. Nu-şi mai încap zilele-n piele, de nopţile singuratice. Şi vai, cum se mai aleargă unele pe altele! Ca la maratonul cel mare, să cucerească flacăra olimpică. Dar flacăra e încă departe. Poate fi oprit timpul din scurgerea lui? Da. Un accident, un pas greşit şi totul încremeneşte. 
  
Nu, nu iubirea încremeneşte, ci clipele. Ea stăruie, stăruie, înaintează în larg. “Duc in altum!” – cum zice latinul. Înaintează în larg. Până când? Până la prima furtună. Până la primul aisberg de care se va zdrobi iremediabil. Aisbergul e trădarea, uitarea. 
  
Îţi aduni firimiturile de vis, jumătăţile de-amintiri, fleacurile cuminţi, resturi vinovate din carnea cuvintelor. 
  
Restul? Concluzie de tras oiştea singurătăţii. 
  
Jurnalul poate fi o scriere mirifică, o scriere de dragoste, precum aceasta. Zeii ocrotitori ai iubirii sunt Eminescu, Noica Stănescu, Iorga, Arghezi, Călinescu. O dragoste ca un sâmbur de migdal, dulceag-amărui, strălucitor prin absenţă. Din care nu va încolţi nimic. Pentru că e strivit şi carnea lui dulceag-amăruie a intrat în coaja tare, străbătută de şanţuri şi vinişoare de lemn. Cum să mai alegi ce e bun şi ce e strivit de tăvălugul cel mare?  
  
Idee: iubirea se vede chiar şi prin ceaţă. Se cunoaşte de la mare depărtare şi se atinge şi la cinci metri. Iubirea străbate spaţiile. Şi timpul. A fost ieri? Iată că vine şi azi. Dar mâine? Mâine va fi un azi care trece în ieri. Şi devine parte de veşnicie. 
  
Chemări sufleteşti. “Sufletul simte chemare”. Iubiri trupeşti. Întâi cheamă sufletul, apoi vine trupul şi ia în stăpânire. Când vine. De obicei, absentează. Rămâne chemarea care se întoarce-n ecou, de unde-a venit. 
  
Aşa cum omul se-ntoarce-n ţărână. 
  
Radiografierea sufletului, pe secvenţe disparate, apoi lipite la masa de montaj, asftel ca să iasă o poveste de viaţă. O poveste sufletească. Privită cu dioptriile inimii. Care nu-s de ici, de colo. Eu n-am pretenţia să analizez iubirea. Cum să analizezi un sentiment? Cu ce măsură să-l măsori? Dar sufletul, ori cât a rămas din el? Măsurat, cântărit, tăiat, strivit, aruncat, căutat, pus în ramă. Adică, în pagină. 
  
Dar poţi să radiografiezi Duhul? Pot fi fotografiaţi îngerii? Poate fi descris inefabilul? Da, acel “ceva” – poate fi “prins” în cuvinte simple, scrise pe azurul privirii. 
  
Montate sau nu, fărâmele de vitraliu, pot fi citite pe bucăţele, în devălmăşie. Împreună, alcătuiesc segmentul numit viaţă. Cu toate ingredientele. 
  
Nu lipsesc însă din notaţiile diurne, mâhnirile adânci pricinuite de absenţa persoanei iubite. 
  
Jurnalul trădează sufletul poetei în toată splendoarea nudităţii lui.  
  
Materia parcă îşi pierde greutatea când poetul îi smulge sufletul vieţii. 
  
Îngenunchere. Sărutatul pământului. Îmbrăţişarea aerului. Păşitul pe valuri. Stavilă cascadei din creierul munţilor. Ce? Un vers. Atât. Poate schimba Universul. Răsturna relieful. Transforma pietrele în stele suitoare în crug. Ori în nacele de păpădie pentru dirijabile. 
  
Tainice şi întortocheate sunt căile dragostei. 
  
Dacă porneşti pe ele, te înfunzi în labirintul de sine. 
  
Iar de aici, cu greu vei mai găsi o ieşire. 
  
Şi totuşi, “iubirea e singura care ne salvează”, spune autoarea, îl pierde pe om, dar îl şi scoate la liman.  
  
“Am ajuns să înţeleg că lumea seamănă cu cei lângă care stai. 
  
Uneori, vecinătatea este favorabilă, alteori nu. Dacă vrei să fii tu, trebuie să 
  
fii singur”. Aceasta este una din ideile forte ale cărţii.  
  
Poeta Elena M. Cîmpan nu se sfieşte să-şi divulge iubirea, uimindu-se pe sine că, la vârsta (incredibil de tânără!) pe care o are, îndrăzneşte să spere în virtutea care stă deasupra deasuprelor tuturor celorlalte virtuţi, aşa cum se spune în Evanghelie. 
  
Iubirea ei însă este descrisă atât de frumos, atât de suav, cu atâta candoare, încât ţi se pare că aşa ceva nu există: 
  
“Eşti partea mea de cer, sunt partea ta de cer. Nu-ţi coborî privirea, sunt aici pentru tine. Niciodată nu m-am simţit că aparţin cuiva, ca acum, ţie. Sărbătorile mele sunt altele decât înscrisurile din calendar: când îmi vorbeşti, când te uiţi în ochii mei. Atât de rar, atât de rare sărbători, în rest muncesc pentru a uita”. 
  
De altfel radiografierea este proprie, autoarea, în chip analitic, îşi trece în revistă toate stările şi sentimentele. Rezultatul e un lung şi superb lamento trubaduresc pe marginea iubirii. Cine nu e patetic când vorbeşte despre iubire? Cine nu e patetic când tace despre iubire? Vai de noi dacă n-ar fi astfel! “Jurnalul acesta cu tine este despre mine” – spune autoarea. 
  
“Anvergura sufletului uman atinge cea mai profundă vulnerabilitate” – spunea Marina Constantinescu în emisiunea ei, al cărei invitat era actorul Valer Dellakeza. 
  
Lucăceşti, spaţiul de graţie, spaţiul de meditaţie, Hiperboreea, amintirea paradisului. Grădina raiului, matricea spirituală, vacanţa. Cuibul de cuci. Peste care autoarea zboară, zboară, face rotocoale şi când oboseşte, se aşează. Aici, poeta îşi are, “pontonul”, “stabilimentul”. Aici citeşte, visează, scrie, plânge, iubeşte. Aici şi pretutindeni, pentru că spaţiul acesta se extinde uneori, acoperind orizontul. De la zenit la nadir. Toată zarea. Şi atunci, autoarea scrie pe azur, scrie pe nouri, scrie pe valuri, scrie pe frunze, trimite răvaşe la zmee, pentru a-şi mărturisi, ca la altar, iubirea. Uneori, răspunsul vine, alteori, nu.  
  
Fără îndoială că Dumnezeu mi-a aşezat sub priviri această carte-jurnal, ori pseudo-jurnal al Elenei M. Cîmpan, ca să mă văd mai bine, ca să mă uit în oglindă şi să mă recunosc. Până la un punct. Mereu căutăm similitudini. Deşi eu fac parte din altă generaţie, (dar au oare relevanţă generaţiile în chestiuni de suflet? – sufletul a fost mereu acelaşi), iubirea e mereu NUMAI DE O PARTE, suferinţa are aceeaşi culoare – cenuşie spre negru. Aşteptarea e la fel în toate timpurile. Există o empatie firească între noi, de aceea, feed-back-ul s-a născut imediat. Parcă aş fi scris eu zecile de pagini, doar că eu sunt ceva mai timidă. 
  
Îi fac o reverenţă autoarei pe această cale, pentru că m-a ajutat să mă văd mai bine. Mi-a oferit dioptrii sufleteşti. Impactul Jurnalului nefericirii asupra mea a fost grozav şi revelator. 
  
“Acest jurnal este rezultatul singurătăţii mele, al lacrimilor atât de multe, atât de grele. 
  
Îmi văd chipul cu pistrui săraţi. Sunt atât de săraţi că mă irită. Simt, ajung cu limba bobul de sare, cu buzele uscate. E căutarea durerii. E căutarea ta. Îmi spăl obrajii cu apă rece. Simt cum apa sfârâie. Obrajii îmi ard, sunt fierbinţi, sunt de foc. Dar nimic nu mai contează, frumuseţe, aspect. Totu-i durere. M-am închis într-un sine ce nu conteneşte să cânte pe dinăuntru. 
  
Nimeni nu-mi aude sunetele. Învăţ un limbaj al îndrăgostitului nefericit. Oftez şi sufletul îmi sună. Cine să audă atâta discreţie? Pentru tine sunt, pentru tine sunt vorbele mele. Tăcerea. Ascultă!...” 
  
Ce poate fi mai clar, mai edificator decât aceste mărturisiri, la lumina conştiinţei de sine? Scrisul este pentru Elena M. Cîmpan – un modus vivendi, aşa declară cu sinceritatae: “Nu pot să-mi imaginez lumea fără această mare invenţie care este scrisul, de mână, de calculator, de ce-o fi. Nu mă mulţumeşte doar bătucitul pe tastatură. Tânjesc după scrisul de mână, îl consider cel adevărat”. 
  
“Jurnal de sentimente” – aşa intitulează Elena Cîmpan această carte. 
  
“E tipul de jurnal intim, de trăiri, de „al meu” şi „al tău”, cititorule! 
  
Mi-aş dori în primul rând să mă scriu pentru mine, să văd ce 
  
rămâne la capătul zilei, la capătul anului? Un an, atât îmi dau, îmi ofer, îmi 
  
cer. Merită viaţa literară trăită? Cât la sută este din viaţa obişnuită? În cazul meu cred că a trecut simţitor de 50%, în partea cealaltă, mai grea. Balanţa indică vizibil lumea cărţilor. Încet, jumătatea vieţii pierde teren. Nici nu ştiu cum e bine”. 
  
O carte de iubire. Cartea iubirii. Iată şi o definiţie a ei: “Iubirea e ca o lumânare, trebuie să ardă, chiar dacă dispare. Altfel, n-are niciun rost. Acesta-i rostul ei, arderea. Ce mai rămâne, apoi, nu mai contează. Atâtea ăfamilii sunt lumânări arse. Adică nimic, nu mai rîmâne nimic. Iubirea trebuie mereu aprinsă.” 
  
Capriciile, toanele, labirintul iubirii ne răstoarnă viaţa. Între evenimente şi sentimente. Nimic nu e simplu deşi ar trebui să fie cel mai simplu lucru din lume.  
  
Cel mai bine cunoşti un autor după cărţile lui. Acolo nu minte. Şi e întreg, nu doar pe părţi distincte. 
  
“Iubirea e o cale de cunoaştere. Iubindu-te, am ajuns să te cunosc” – spune autoarea. Un “tu” în lumina eului. În chip analitic.Tonul preponderant panseistic, reflexiv, cu nuanţe lirice, al micilor tablete diurne, dă un farmec aparte scriiturii. De obicei, frazele de final ale acestor mici fragmente, crâmpeie de viaţă sunt aproape şocante, cu talc, precum morala din fabulă. 
  
Un mod accesibil, firesc, de a-ţi rosti sentimentele. Fără ascunzişuri. Cu sufletul pe masă. Ca pe masa de vivisecţie. Sufletul îmbolnăveşte şi trupul, spune Elena M. Cîmpan.  
  
O operaţie necesară. O rezecţie. Tot ce e rău se scoate şi se aruncă. Altfel, infestează întreg organismul.  
  
Uneori se simte un ton de reproş, de mustrare blândă, de neputinţă, aproape de disperare. Absenţa doare. Nepăsarea ucide. În cele din urmă, tonul e de acceptare, resemnare, de supunere totală, fatidic. Aşa mi-a fost dat. Trebuia să se întâmple. 
  
Scriitoarea se autodefineşte: “Îmi place să fac mereu lucrurile care dau un sens vieţii. ( ... ) Cineva mi-a spus odată: „să nu laşi să treacă nicio zi fără să tragi o linie, fără să nu scrii, să faci ceva frumos”. Latinii aveau dreptate. Şi noi suntem latini. Atunci, care-i rostul zilei? Câteodată, eu trag linii noaptea, scriu, visez. Stau cu ochii la lună. Azi-noapte a fost o lună ucigătoare: albă, în toată splendoarea, batjocură pe cerul – aşternut, fără nicio putere. Şi eu singură. Să nu-ţi vină să urli? Luna mi-a locuit în ochi până dimineaţă. Şi tu în ochii mei, aşternut culorii lor. M-am trezit cu două lumini grele”. 
  
Este cel puţin ciudat cum autoarea vorbeşte tot timpul despre iubirea adâncă, pătrunzătoare, unică, aproape obsesivă, fără pic de trivialitate, ci cu o candoare demnă de marii romantici. Nimic nu deranjează, nici ca atitudine, nici ca limbaj, nici ca moralitate. O iubire curată, furată, ascunsă, pitită, o iubire care nu se exteriorizează prin nimic. Iubirea aceasta are ceva sublim, deşi uneori se vorbeşte despre amorul carnal. Dorul o poartă pretutindeni şi-i sporeşte candoarea. Totul pornit de la un sărut. Primul şi ultimul. Poate de aceea e atât de importantă, de vreme ce autoarea o aşează pe primul loc şi nu concepe viaţa fără ea. A dezvălui identitatea persoanei iubite, este aproape o impietate. E o iubire simbol, una din marile iubiri universale, care a născut capodopere. Dar şi care a fost şi a rămas, rana de nevindecat a protagoniştilor. Trivializând, în emisiuni TV sau în filme, s-ar putea numi, comercial: o iubire imposibilă. Eu aş numi-o: o iubire ca nici o alta. Ar trebui inventat un nou alfabet, numai pentru această descriere. Cuvinte vechi, nefolosite încă. 
  
Paradoxul iubirii constă în faptul că, acei care nu se iubesc, au parte de traiul împreună, iar cei care, cu adevărat ar trebui să fie alături, nu ajung decât arareori să-şi împlinească acest vis. Să fie oare destinul atât de nedrept?  
  
Dincolo de această iubire, nimic nu mai are însemnătate, pentru că ea ocupă tot spaţiul inimii, tot spaţiul gândirii, al vorbirii, al respirării, al tuturor mişcărilor mecanice. “Inimă, bijuterie-ntr-un cufăr / O, de-ai şti surioară cât sufăr!” (Emil Botta). 
  
Tristeţile amiezilor de sărbătoare când nu ţi-e dor de nimeni şi nimeni nu-ţi bate în uşă ... Tristeţi duminicale, minulesciene, bacoviene, labişiene, eminesciene, argheziene. “Gol de duminică” spune autoarea, “o culme a singurătăţii”. Oare toţi poeţii au fost nefericiţi în zilele de sărbătoare? “Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai sublim” – spunea poetul Jose Marti. 
  
Temă predilectă marilor poeţi – singurătatea e sinonimă cu iubirea. Toţi sau aproape toţi cei care iubesc sunt singuri. Numai că nu-şi dau seama de asta. Îşi creează iluzia că sunt cuplu, că trăiesc în doi sau mai mulţi, dar de fapt, e vorba de singurătăţile-împreună. Chiar dacă n-ar exista piedici exterioare, bariere, ziduri, oprelişti. 
  
Poate că dacă ai fi mai mult timp alături de persoana iubită, te-ai plictisi îngrozitor şi ai jindui spre altcineva. Dragostea, o dată împlinită, îşi pierde din parfum, din suculenţă. Devine banală. 
  
Ceea ce e cu adevărat de jinduit, este inefabilul ei, partea nevăzută a inimii, acel ceva, plăpând, înaripat şi sacru. 
  
Aşa cum sufletul nu se vede dar se simte, aşa şi iubirea. 
  
E greu să radiografiezi sentimentele altuia. Şi să mai dai şi sfaturi. Doar ca să ţi le limpezeşti pe-ale tale. Nu degeaba se spune: priveşte mai întâi în ograda ta sufletească şi apoi peste gard.  
  
Eu privesc acum peste gard, ca să-mi văd ograda sufletească. Şi să mă recunosc drept stăpână în ea. 
  
În materie de iubire, nimeni nu e mai breaz decât celălalt.  
  
Pe acest palier se mişcă autoarea destul de lejer, luându-şi drept precauţii şi alte teme de monolog, de pildă, propria familie, adolescentul Iacob, părinţii.  
  
Ei devin personaje, parcurgând scena vieţii – în treacăt. Orizontul trăirii, atât de divers şi de o coloratură bogată, cu nuanţe subtile, devine scena/podeaua/scândura – aşa cum numesc actorii teatrul -, şi aici concentrează toate sentimentele. 
  
Unele nuanţe sunt emblematice, unicate, cu totul şi cu totul ieşite din comun, altele fac parte, pur şi simplu din spectru. 
  
Cel mai bine deosebeşti statura impunătoare a protagonistului, căruia îi cunoşti până şi firele de păr de pe cap şi-i ghiceşti chiar şi intenţiile. 
  
La Elena M. Cîmpan, cuvintele reprezintă cel mai mare spectacol al vieţii. Ascultându-le, simte că trăieşte, simte toate senzaţiile invadând-o, dintr-o dată. Sunt fundamentale. Ceea ce pentru alţii are prea puţină însemnătate, pentru această autoare, constituie esenţa vieţii. Şi nu în zadar. Pentru că, “La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Gen. 1,1). 
  
Însuşi Dumnezeu a utilizat acest mijloc de comunicare. Din primele pagini ale Genezei, Dumnezeu a spus: Să fie lumină, etc. Aşadar, întâi a rostit şi, la Cuvântul Său, toate s-au făcut. Şi toate erau bune. 
  
Cuvântul poate naşte o lume. O lume a celui ce cuvântează. A lui şi a altora. Spre vieţuire, spre împărtăşire, spre mântuire. 
  
Cuvântul este cel mai grozav element de construcţie. Pe temelia lui se reazemă lumea.  
  
Rostind cuvântul, creezi lumea şi apoi o iei în stăpânire. Şi nu eşti atunci cel mai bogat om din lume? 
  
Dar cuvântul nu cunoaşte împlinire decât prin iubire: “Deodată, se simplifică multe. Nimic nu mai contează decât omul drag. Lumea se-nvârte în jurul lui. Golul se umple cu gânduri, cu sentimente. Mi-e atât de dor. Vremea urâtă îmi dă dor. Vremea bună îmi dă dor. Dac-ai şti! Ştii. Când iubim, ni se pare c_ănimeni nu ştie şi le-am spune la toţi. Nimic nu face cât sărutul tău. În transit”. 
  
Dialogul (monologul) cu un interlocutor nevăzut este practicat şi în alt gen de proză şi în teatru, ba chiar şi în poezie.  
  
“Iubirea înseamnă să mergi tu spre celălalt” iar “pasiunea înseamnă dorinţă, să-l chemi pe celălalt la tine – spune Elena M. Cîmpan – citând dintr-un dialog cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, într-o emisiune TV în care cei doi se întrec în vorbe de duh. 
  
Tot timpul căutăm înţelesuri, similitudini, descifrări, iluminări de suflet. Oamenii se supără pe noi şi nu ştim de ce. Prietenia, dar mai ales iubirea, se întreţin foarte greu. Cu sudoare şi lacrimi. Iubirea e şi de data aceasta, fără şansă. Trebuie să lupţi încrâncenat pentru ea, cu unghiile şi cu dinţii. Pentru măcar o fărâmă. Şi plata e, de fiecare dată, mai mare decât atingerea ţelului.  
  
Frumuseţea o capeţi, iubind. Sfânta Fecioara Maria, într-una din apariţiile sale la Medjugorje (Bosnia-Herţegovina) a spus unei vizionare: “Dacă vreţi să fiţi frumoşi, iubiţi!” 
  
Un om care iubeşte nu poate fi urât. Sfântul Augustin, a scris în Confesiunile sale: “Iubeşte şi fă ce vrei!” Dragostea nu poate face rău deşi uneori se înverşunează. Dar se înverşunează împotriva sieşi. Abia când îşi dă seama de acest lucru, totul reintră în normal. 
  
Vârsta, condiţia socială, banii, îndeletnicirile, contează prea puţin. Oricum, cine iubeşte îl înfrumuseţează pe celălalt. Îi creează chiar o aură pe măsura iubirii sale.  
  
Iubirea ţi-a creat o aură. Nu te văd decât prin ea. Dincolo de această aură, e un trup şi un suflet. Trupul poate fi oricum. Sufletul nu poate fi decât pereche. 
  
Adevăratele sentimente se probează chiar şi în lipsă. Cu atât mai mult, absenţa va îndulci asperităţile faţă de traiul de zi cu zi. 
  
Două lucruri apropie oamenii şi-i fac să se cunoască mai bine: visul şi depărtarea. În vis, omul de lângă tine poate fi doar al tău. Depărtarea se cheamă dor iar dorul întoarce ecoul în sine. 
  
De multe ori, tonul scriitoarei este revendicativ, implorator. În fond, nu e vorba despre altceva decât de a primi în schimb, ceea ce oferă. Dar ea oferă cu mult mai mult decât primeşte. Un fel de do ut des, îţi dau ca să-mi dai. Schimbul nu se realizează însă. E vorba doar de oferta autoarei. Şi de aici, contabilitatea: eu ţi-am dat atât, tu cât mi-ai dat? Astfel de evaluări sunt în detrimentul iubirii. A dărui fără să aştepţi nimic în schimb este idealul, dar, ca orice ideal, nu poate fi atins. De aici concluzia că nu există iubire perfectă în care cei doi să ofere în mod egal. “Nu avem de dat, de luat, nici liberi, nici legaţi”, - spune autoarea. 
  
Iubirea nu e pentru autoare un act de jubilaţie, de fericire extremă, ci mai curând, unul de jertfă, de luptă, de suferinţă. Ceea ce la alţii este foarte uşor, la perechea pe care o închipuie autoarea, este aproape imposibil. De ce alegem întotdeauna imposibilul? Infernul tandreţei – aşa cum spunea în chip genial, Alain Bosquet. Infernul iubirii acestei autoare este de nesuportat. 
  
Personal, nu mi-e uşor să stau şi să privesc cum autoarea aceasta se confesează, ca şi când s-ar dezbrăca până şi de suflet. Eu nu fac în momentul de faţă decât să presar multă sare pe rană. Să scormonesc, să analizez, ceva ce nu se analizează. Ea trece permanent prin chinurile iadului. Iubirea ei este iad şi nu Rai. Iubirea o macină. Ochii din jur nu sunt totdeauna binevoitori. Unii au privire de vultur. Alţii abia aşteaptă un amănunt mai pitoresc ca să înşface prada şi s-o înfulece cu lăcomie. Prea puţini binevoitori pe lumea asta. Şi pe cealaltă, tot atâţia. Se bucură atunci când văd pe cineva suferind, rănit, căzut. Le place mirosul de sânge. 
  
Scriitoarea Elena M. Cîmpan a putut să se bucure de recunoaşterea aproape unanimă a colegilor de breaslă, a criticilor şi istoricilor literari, a fost premiată pentru creaţia sa, a stârnit simpatii şi uneori, antipatii, aşa cum se întâmplă în lumea literară. Este respectată şi iubită printre scriitori pentru că nu a abdicat de la principiile sale. Opera ei este foarte consistentă şi cuprinde mai multe domenii ale literaturii: poezie, proză, eseistică, critică literară. Pe lângă creaţia sa, aşa cum îi stă bine unui autor consacrat, a stimulat şi promovat multe talente incipiente, conducându-le şi arătîndu-le drumul spre consacrarea proprie. Este un promotor cultural, un formator de opinie şi cultivator de gusturi estetice. Autoarea s-a dăruit în mai mare măsură decât a primit de la alţi confraţi. Astfel de evaluări sunt în detrimentul iubirii. A dărui fără să aştepţi nimic în schimb este idealul, dar, ca orice ideal, nu poate fi atins. De aici concluzia că nu există iubire perfectă în care cei doi să ofere în mod egal. 
  
Nu o dată, autoarea spune: “Sunt cea mai tristă femeie din lume”. Tristeţea, neliniştea, angoasa, anxietatea, năvălesc în rafale puternice. Şi mai ales, neîncrederea, suspiciunea, se insinuează precum şerpii în sân. 
  
Rezultatul acestui jurnal este arhetipul. Arhetipul tristeţii şi al iubirii pentru că aceşti doi termeni sunt aproape identici. Aaaa ... mai uitam şi dorul. Drept bonus. Dorul care doare. Dorul care mistuie, care usucă. Apare şi personajul cel mai sinistru care bântuie peste tot: Moartea. Cheamă, seduce, ispiteşte. E lângă tine, la un pas. Şi oricât ai respinge acest sentiment, el revine cu o forţă distrugătoare. Ea trece prin toate ipostazele iubirii. De la fluturaşi în stomac, la gheară ascuţită în stomac. Ecou, himeră, nădejde, deznădejde. Autoarea spune: “Am vrut să te şterg din minte şi am ajuns să scriu despre tine”. Singura alinare, singura refulare sunt lacrimile. Din belşug. Cât pentru o Dunăre. “Când se termină lacrimile, se termină viaţa. Eu nu mai am lacrimi, nu mai am viaţă” – aşa scrie ea fără pic de ostoi. Şi dincolo de lacrimile duium, neliniştea, tristeţea, angoasa, ca nişte animale care stau la pândă.  
  
Autoarea scrie despre Moarte obsesiv, ca s-o exorcizeze dinlăuntrul său. E o modalitate de a o alunga, tip Emil Cioran care, în toate cărţile sale vorbea despre sinucidere. Unii chiar au făcut-o, citindu-i cărţile.  
  
Elena M. Cîmpan, însă, cochetează cu moartea. Ea zice: M-aş arunca în râu dacă aş şti că râul acesta mă duce spre tine. Sau: M-aş arunca în apă, dar apa e prea murdară, prea tulbure. Ea trebuie să fie limpede, să te cheme, să te adulmece, să te vezi din ea, etc. Ea invocă mereu vârsta cifrei repetitive. 44 de ani i se pare o vârstă tocmai bună pentru moarte. Dar nu se încumetă pentru că astfel ar fi nevoită să renunţe la iubire. Nu la suflet. Sufletul poate să piară în focul veşnic, important e să nu-şi piardă iubirea. “Să fie moartea o recompensă pentru viaţa tristă?” Apoi îşi culpabilizează iubitul: Dacă tu ai vrea, m-ai chema din gândul meu sinucigaş. Însă, tu rămâi indiferent la zbuciumul meu sufletesc, de aceea eşti şi vei fi vinovat. Eu cred că e vorba de o maladie ciudată, întâlnită la tot pasul, care se numeşte: boala dragostei, există şi un cântec superb, în franţuzeşte, cu acest titlu: “La maladie d'amour”. “Curge curge, boala dragostei, în inimile copiilor de la 7 la 70 de ani”. Aşa spune cântecul. Râul însorit uneşte în patul său plutitor, şuviţele blonde, şuviteţe brune ... etc. Cu toate acestea, iubirea totală a scriitoarei, este ca o ardere-de-tot pe altarul de jertfă. Ea spune: “Dau oricât dacă trebuie să jertfesc ceva. Mă dau pe mine”. O jertfă mai mare nici că se poate. Pe măsura iubirii. “Viaţa e şi ea o artă ca şi moartea, dar sunt arte de altă factură, de susţinere”. Dar scriitoarea nu a ajuns încă dincolo de disperare, sau, vorba lui Cioran “Pe culmile disperării”. Nu încă. 
  
Poate dragostea să provoace în om atâtea ravagii, atâtea dezastre? “Un rău cosmic, un rău al lumii din mine, din tine?” 
  
Da, poate. Dovadă rândurile Jurnalului nefericirii. Şi peste toate aceste lamentaţii, “duhul prezent al poeziei”. Un duh al trăirii, al simţirii. Venit, “odată ca niciodată,”. Nelipsit. Necesar. La datorie. Care o defineşte plenar. “Când scriu sunt eu, cea adevărată. Scrisul e oglinda mea clară”. 
  
Cartea este spaţiul în care poţi să te regăseşti. În care-l regăseşti pe autor, dar în care te vezi şi pe tine, cu ochii altuia. Te scrii cu mâna altuia. 
  
Este ştiut: dacă eşti gras, când vezi o persoană mai grasă decât tine, te bucuri în sine şi spui: ce bine că nu sunt eu cel mai gras. Când vezi unul mai slab, spui la fel: ce bine că-i mai slab decât mine. Când vezi unul mai îndrăgostit, spui: ce bine că nu sunt eu. Am întâlnit o persoană mai îndrăgostită decât toţi îndrăgostiţii: e autoarea de faţă. Bine că nu sunt eu. O dragoste grea, apăsătoare, neîmpărtăşită. Suferinţa din dragoste s-ar zice că are ceva nobil, dar nu are. Poate ajunge pe cea mai de jos treaptă a umilinţei umane.Te poate impinge la crimă ori la sinucidere. Te poate târî în cele mai abisale adâncuri. Fără scăpare. 
  
Deşi e cea mai înaltă virtute creştină din cele trei, vreau să mă feresc de dragoste ca de diavol. Pentru că aduce un strop de bucurie într-un ocean de amaruri. 
  
E bine că autoarea nu a identificat şi nominalizat personajul, deşi el se întrezăreşte sub vălul mătăsos al iubirii. Chiar şi dacă nu vrei, îţi dai seama de identitatea personajului. După detalii. Iubitul este EL. Aşa a fost din toate timpurile. Fiecare femeie are câte un EL al său. Care o face să sufere enorm, care-i centrul vieţii sale. În afara lui, nimic nu mai contează. Ori toate se împalidează. El-ul autoarei este, de fapt, propriul său Eu. În El se oglindeşte, prin El respiră. Toate le face cu El şi prin El. Şi moartea îl apare, tot prin El. Chemată, strigată, adusă de El. Cum să te mai poţi opri dintr-un astfel de vârtej al cascadei?  
  
Aceasta-i cheia cărţii. 
  
Cuvintele – substitute ale vieţii, ale trăirii efective. Sunt ele oare de ajuns? Pot ele suplini tot ceea ce aşteaptă un om de la alt om? Pot şi nu. Dovadă tristeţea şi disperarea acestui Jurnal. 
  
Fără îndoială că Elena M. Cîmpan este o scriitoare înzestrată cu haruri speciale. La ele se adaugă o erudiţie copleşitoare şi o muncă titanică. Puterea ei analitică, intuitivă, flerul, “nasul” – lucrează excelent în domeniul criticii literare, al cronicilor. Ea ghiceşte talentul de departe. Aflăm şi amănunte din propriul laborator de creaţie. Autoarea nu se fereşte de senzualitatea cuvintelor. Dar niciodată nu trece în trivialitate. Totodată este o luptătoare. Şi lupta ei este vecină cu eroismul. Autoarea ia în serios literatura şi nu-şi permite să fie superficială, superfluă.  
  
Jurnalul de faţă vine să încununeze o operă de o viaţă. “Dreptul la jurnal” – spune Elena Cîmpan. O operă remarcabilă, care nu se va sfârşi însă, pentru că scriitoarea încă nu şi-a dat adevărata măsură a talentului şi posibilităţilor sale creatoare. 
  
CEZARINA ADAMESCU, 
  
31 martie 2012 – De ziua lui Nichita, Azi 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ETERNELE IUBIRI - SECVENŢE SUFLETEŞTI ÎN EMPATIE - cronică literară la vol. ELENA M. CÎMPAN, JURNALUL NEFERICIRII , Editura Napoca Star, 2012 (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 456, Anul II, 31 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!