Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   



Eseu despre Putere (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Moto:”Nu Puterea e cea care corupe, ci  
  
frica. Frica de a-şi pierde puterea, 
  
îi corupe pe cei care o deţin, aşa  
  
cum teama de efectele puterii îi  
  
corupe pe cei carte îi sunt supuşi” 
  
(Aung Sang Suu Kyi, Birmania- 
  
Premiul Nobel pt. pace pe 1991) 
  
Petit Larousse illustre dă următoarele semnificaţii noţiunii: pauvoire-capacitate, 
  
posibilitatea de a face ceva, de a începe o acţiune, de a produce un efect; autoritate, putere de drept sau de fapt, putere asupra unor lucruri, a abuza de putere, puterea elocinţei; mandat, posibilitatea de a acţiona asupra cuiva; autoritate constituită, guvernământul unei ţări, a prelua puterea, puterea temporară, guvernul civil al unui stat. 
  
Oportunitatea argumentaţiei expunerii (dezbaterii) unui asemenea subiect, atât de complex şi contradictoriu - nu atât în mecanismul funcţionării lui cât al percepţiei şi însuşirii de către cei care îl stăpânesc dar mai ales, de cei asupra cărora se exercită – n-am să-l descălcesc eu îndeajuns în acest spaţiu, totuşi cu generozitate oferit, cât poate nevoia de limpezire a reverberaţiilor care stau să ne cuprindă firea şi opţiunea, gândirea şi fapta, raporturile personale în societate, „tot ce mişcă” până la urma urmei ...  
  
Unghiurile adesea neguroase ale existenţei zilnice ne cuprind într-o uriaşă acoladă a ignoranţei, neputinţei de a (ne) explica manifestări cu tentă coercitivă, ieşite de sub tatonarea şi „hamurile” liberului arbitru care, vrem nu vrem, ne-a „îmbarcat” în atelajul complicat al alcătuirii sociale care este statul, de orice tip, esenţă, formă şi oricând va fi apărut şi existat de-a lungul istoriei organizării colectivităţilor umane. 
  
Pe bună dreptate, pentru a risipi iluziile păcătuinţei de-a pururea în toate cele, Voltaire ne încredinţa: „D-zeu n-a binevoit să se amestece în felul nostru de a ne comporta, trebuie să ne mulţumim cu darurile pe care ni le-a făcut. Aceste daruri sânt raţiunea, amorul propriu, bunăvoinţa faţă de propria noastră specie, nevoile, pasiunile, toate mijloacele cu care am organizat societatea”.  
  
De faptul că n-am ştiut să ne folosim îndeajuns de aceste daruri, se înţelege că nu mai este de vină Dumnezeu, şi nici filozoful francez.  
  
Binevoiţi a desprinde fir cu fir buchetul de interogaţii care tot sporeşte, pentru a amirosi şi cunoaşte aromele şi tainele îmbătătoare năvălind dinspre „pajiştile” mirifice ale Puterii, care inundă şi freamătă nările, aţâţă puterile judecăţii, răscoleşte şi înfierbântă simţurile pentru a găsi începutul unor dumireli care să ne redea linştea, să împace distorsiunile şi contrarietăţile într-o logică accesibilă nouă oamenilor şi în măsură să grăbească concilierea într-o unică „îmbrăţişare” deasupra oricăror tranşee! Fireşte, până la pronunţarea deciziei supreme a Instanţei divine!  
  
Facem această solemnă invitaţie cititorului, din perspectiva condiţiei noastre comune de simpli muritori şi locuitori ai Cetăţii. Să înşirăm deci întrebările, fără pretenţia unei ordini sau cronologii anume, fără o orânduială aparte ci cu totul întâmplătoare: există a psihologie a supuşilor? supuşi şi (sau) uzurpatori? cât de reprezentativă este puterea? cine i-o dă celui (celor) căruia (cărora) îi (le) aparţine? demonii puterii şi cangrena puterii; există o nevoie dezinteresată(!) a vulgului de a proiecta în titularii puterii calităţile care-i lipsesc şi după care tânjeşte? întruchipează puterea şi cel care o deţine modelul biblic, mesianic? dimensiunea politică, juridică, morală, religioasă şi istorică a conducătorului; iniţiere în arta puterii, căi paralele de iniţiere, oficială-neoficială; mistica puterii, libidoul puterii, puterea omului şi omul puterii, asumarea de către putere a atotputerniciei celeste, rolul şi rostul puterii, formele de exprimare şi evoluţie a puterii, gratularea, autogratularea şi gratuitatea titlurilor şi epitetelor pompoase adjudecate abuziv sau conferite conducătorilor, legitimitatea şi legalitatea puterii, puterea charismatică, fidelitatea supuşilor, instituţia libertăţii şi respectarea ei; incompatibilităţi în triada putere-democraţie-libertate etc. 
  
Mărturisesc că aceste obsesii sunt seminţele ajunse fructe pârguite, neculese şi unele „neexplodate” la timp, aparţinătoare clişeelor unei educaţii şi instrucţii care ne-au marcat pe mulţi dintre noi, ne-au covârşit, bulversat şi pervertit până la anihilare propriul nostru mod de a fi, gândi, de a avea o imagine veridică asupra autenticităţii şi obiectivităţii lumii în care ne-am născut şi am trăit (şi unii dintre noi, mai trăim încă!).  
  
Refulările şi defulările s-au produs, din păcate, prea târziu, ce-am mai putea îndrepta? Şi pentru că exordiul la temă s-a prelungit nepermis de mult, să revenim. Instituţia Puterii, componente, consecinţe ale funcţiilor acestora 
  
Tema s-ar fi înscris uşor într-un tablou-capitol la ştiinţe care nu se studiau în facultăţile precembriste de profil pentru oricine, a căror cerinţă socială şi loc în programă ar fi fost mai mult decât necesare – nu doar selective şi prevăzute exclusiv în planurile şcolilor superioare de activişti de partid : psihologia şi/sau filozofia istoriei etc. Pentru cei „de jos” rezervaseră, din „înalte griji partinice şi patriotice”, ştiinţe oportune şi bine „chibzuite” „puricate” de lesturile „capitalismului putrid” şi concepute partizan nu doar pentru a menaja susceptibilităţi ci pentru a demonstra şi convinge că, în sfârşit, am descoperit singura cale care ne va duce, direct şi cu ceva sacrificii (!) la edificarea unicei (şi singurei!) societăţi concepută vreodată de mintea omenească, cea mai dreaptă şi mai bună dintre toate orânduirile existente , cea comunistă. 
  
Se oferea, la schimb, paleativul unor ştiinţe deja „înrămate” ideologic şi a căror perenitate a „şchiopătat” serios la capitolul captatio benevolentiae, dispărând odată cu demolarea „scheletului” instituţional, politic şi legislativ - care căznise la greu menţinerea rectitudinii sistemice: economia politică, etica socialistă, socialismul ştiinţific, istoria partidului unic etc. 
  
Explicaţia absenţei studierii ştiinţelor „nocive” pentru vulg (cu excepţia reprezentanţilor lui „rasaţi” şi atent promovaţi – pe criterii pe care nu le comentăm aici!) este ca simplitatea răspunsului din povestea cu „bulgărele de sare”: prea ar fi intrat toţi neaveniţii (ca martori şi participanţi) în laboratorul intim al unui mecanism greoi, negresat, complicat şi unde erau iniţiaţi vlăstarnic (şi slugarnic) membrii viitoarei elite conducătoare şi unde, se credea, se „coc” deciziile mature, viguroase, responsabile şi salvatoare (la o adică!), omnisciente şi atotcuprinzătoare. Să încropim dară premizele situaţional-instituţionale ale temei noastre: prima,  
  
Dreptul la întemeiere a unui stat, a instituţiilor sale. nu este un drept natural. Este un drept derivat din convenţii. Ne-o spune, ca nimeni altul J.J.Rousseau, în „Contractul social” sau „Principii de drept politic”: „Omul s-a născut liber şi pretutindeni se află în lanţuri. Cel ce se crede stăpân peste alţii nu încetează să fie mai slab decât ei. Cum s-a întâmplat această schimbare? Ce o poate face legitimă?” şi, mai departe tot Rousseau, încercând din răsputeri să rezolve chestiunea:”Dacă nu aş lua în considerare decât forţa şi efectul care derivă din ea, aş spune: atâta timp cât un popor este constrâns să se supună şi se supune, el face bine; dacă îşi scutură jugul de îndată ce-i stă în putinţă, el face mai bine, căci, recâştigându-şi libertatea prin acelaşi drept prin care i s-a răpit, ori este îndreptăţit să şi-o reia, ori nimeni nu era îndreptăţit să i-o ia. Dar ordinea socială este un drept sfânt, care slujeşte ca bază pentru toate celelalte. Cu toate acestea, acest drept nu derivă din natură, el este deci întemeiat pe convenţii. E vorba să ştim care sânt aceste convenţii”.  
  
Familia, cea mai veche societate  
  
Cea mai veche dintre toate societăţile şi singura societate este aceea a familiei, chiar dacă copiii nu rămân legaţi de părinţi decât atâta timp cât au nevoie de ei, pentru a-şi păstra viaţa. Îndată ce încetează această nevoie, legătura naturală se desface. Copiii, eliberaţi de obligaţia de a se supune tatălui (părinţilor), iar tatăl (părinţii) eliberaţi de obligaţia de a purta de grijă copiilor, îşi recapătă cu toţii, în aceeaşi măsură, independenţa. Dacă ei continuă să rămână uniţi, aceasta o fac nu în chip natural, ci voluntar, familia însăşi nu se păstrează decât prin învoială. Am putea spune, deci, că familia este este cel dintâi model al societăţilor politice; şeful este imaginea tatălui, poporul este imaginea copiilor şi cu toţii născându-se egali şi liberi, nu-şi înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Iat folozoful francez accentuează în acest context: „Toată deosebirea se reduce la aceea că, în familie, dragostea tatălui faţă de copii o plăteşte prin îngrijirea pe care le-o dă, iar în stat, plăcerea de a comanda compensează această dragoste pe care şeful o are faţă de poporul său”. 
  
După celebrul jurist Grotius şi filozoful englez Hobbes, Aristotel nefiind nici el prea departe de aserţiune, neamul omenesc aparţine firesc (cât de firesc?) unui mănunchi de oameni şi nu invers iar sub acest raport omenirea este împărţită gregar: în turme de vite având un conducător care o păzeşte (păstoreşte), pentru a o devora. Şi, de-aici, premiza falsă indubitabil, cum că păstorul are o valoare superioară turmei sale şi deci că şi păstorii oamenilor, conducătorii lor au o natură superioară naturii popoarelor pe care le diriguieşte. Pasul până la originea divină a conducătorului e mic! Şi totuşi, pentru a conchide justificarea prezenţei la vârf a unuia sau altuia din societate, pe viaţă sau temporar, în funcţie de credinţe, de opţiuni, de natura relaţională cu divinitatea pe care de fapt i-o stabilesc alţii, cel mai puternic nu este nicidată atât de puternic încât să poată rămâne mereu stăpân, dacă nu transformă forţa în drept şi supunerea în datorie. De aici dreptul celui mai puternic, drept ironizat în aparenţă, dar în realitate stabilit ca principiu, dreptul de a dicta, de a fi ascultat, de a îndrepta. 
  
După Hegel, istoria este perpetua străduinţă de educare ce-şi începe acţiunea pornind de la neînfrânarea voinţei naturale, pentru a răzbate până la universal şi la libertatea subiectivă. Iată deci şi premiza logică în evoluţia tipurilor istorice de stat: Orientul a ştiut şi ştie că doar un om este liber, lumea greacă şi romană că unii oameni ar fi liberi, în timp ce lumea germană că toţi oamenii sunt liberi. Şi, în funcţie de acestea decretează:  
  
”Astfel, prima formă pe care o întâlnim în istoria universală de exprimare (a Puterii, n.a.) şi de organizare a instituţiei sale este despotismul, cu apendicele său formal despotia orientală, a doua democraţia şi aristocraţia iar a treia, monarhia”. 
  
Va trebui din plecare să reţinem pe tot parcursul derulării excursului asupra Puterii relaţia nemijlocită, complementară, putere-supuşi-stat-cetăţeni. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Eseu despre Putere (I) / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!