Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Ion Ionescu Bucovu         Publicat în: Ediţia nr. 545 din 28 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

EMINESCU ŞI TEATRUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
EMINESCU ŞI TEATRUL 
  
Dacă Eminescu nu ar fi fost un mare poet şi un pasionat ziarist, atunci categoric că ar fi rămas la prima lui dragoste, teatrul şi ar fi devenit un mare actor. Spun acest lucru pentru că încă din copilărie Eminescu a fost atras de mirajul scenei. Primii lui ani i-a petrecut la Ipoteşti şi la Botoşani. Fiind „cel mai rău” dintre copiii căminarului, Mihai s-a ascuns în singurătatea codrului şi a naturii, s-a izolat prin peregrinări şi joacă, menite să-i dea iluzia evadării din lumea reală, care nu-i era tocmai prielnică. A jucat la început pantomima, cea mai veche formă de teatru: 
  
„Copii eram noi amândoi, 
  
Frate-meu şi cu mine, 
  
Din coji de nucă car cu boi 
  
Făceam şi înhămam la el 
  
Culbeci bătrâni cu coarne 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
Şi frate-meu ca împărat 
  
Mi-a dat mie solie 
  
Să merg la broaşte suflecat 
  
Să-i chem în bătălie, 
  
Să vedem cine-i mai tare.” 
  
O altă lume i s-a deschis în faţa ochilor atunci când a început să înveţe carte. Înscris la Cernăuţi în clasa a treia la gimnaziul greco-catolic, după primele două învăţate acasă, el a avut posibilitatea să citească şi să participe la spectacole de teatru. Mai întâi a găsit acasă o vastă bibliotecă cu volume ca „Alzira” sau „Americanii” tragedie de Voltaire, tradusă de Gr. Alexandrescu, „Antony”, dramă de Alexandre Dumas, tradusă de Alexandru Hrisoverghi, cu precuvântarea lui Costache Negruzzi, „Mizantropul” de Moliere şi „Zaira” de Voltaire, traduse de George Sion, piese de teatru citite, apropriindu-l de vasta cultură teatrală. 
  
La liceul german, trecut în septembrie 1860, a dus-o greu, mulţi profesori erau „ iluştri pedagogi, dar uitau să fie oameni” ceea ce l-a făcut pe Eminescu să urască şcoala. A găsit mângâiere în casa lui Aron Pumnul, profesorul lui de limba română, care l-a şi găzduit, cu o bogată bibliotecă a gimnaziştilor, care i-a fost ca o mană cerească, mai ales prin ”Lepturariu”, făcând cunoştinţă cu aproape toţi scriitorii noştri. Aici a dat şi de profesorul de istorie Neubauer, un mare iubitor al dramaturgiei germane, care-l punea să povestească întâmplări din mitologia greacă, războiul Troiei sau expediţia argonauţilor. Neubauer era „teatralist”, îi îndemna pe copii să joace teatru. În „Suvenirile lui din copilărie”, Eminescu şi-a aşternut pe hârtie câteva gânduri din această epocă: „La Dzierzek, în casa cu plopi. Grădina cu mere în care îmi făcusem cuib ca vulturul şi găseam mere toamna rămase din scuturătură ... Galeria cu tablouri. În căsuţa din grădină lipisem pe pereţi chipuri rupte din jurnale ... Teatru l-am jucat odată în odaia din pod, în care şedeam cu armanul, a doua oară în grădina Landhaus an der Heerstrasse- Libelei am Fenster, Grosspapa, bostanul găurit cu lumânarea ... ” Piesele jucate erau ale lui August de Kotzebue, de care va vorbi mai târziu ca ziarist dramatic. Farsa naivă îi bucura pe copii şi-i scoteau din constrângerile cazone ale şcolii. Eminescu , probabil l-a jucat pe cameristul Baltazar, eroul principal, din piesă. Constantin Bărcănescu, tenor de mare faimă, îşi aduce aminte despre Eminescu că avea „o voce mică, dar dulce şi mlădioasă. Cuvintele erau spuse cu o expresiune şi cu un accent de care ar fi fost gelos cel mai mare cântăreţ”. 
  
Spuneam că o mare înrâurire asupra formării lui Eminescu a avut-o biblioteca gimnaziştilor din casa lui Pumnul, de care s-a îngrijit o perioadă de timp. Acum a cunoscut comedioarele lui Vasile Alecsandri, ”Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii”, „Zgârcitul risipitor”, „Rusaliile în satul lui Cremene”, „Millo director sau Mania posturilor”etc. 
  
Pe 16 aprilie 1863 Eminescu dispare din şcoală, unii eminescologi punând accent pe faptul că a murit Pumnul şi Eminescu n-avea de ce să mai stea la şcoală. Adevărul este altul. După ce se vede respins cu o bursă de la liceul din Botoşani, apare o trupă de actori a lui Tardini-Vlădicescu în Botoşani unde joacă câteva spectacole în sala de teatru, „Teatru român”, instalată pe Calea Naţională. Presupunem că Eminescu a luat urma trupei în oraşul de unde fugise, adică Cernăuţi, cu acestă trupă, afirmând că vrea să urmeze cursurile şcolare ca „privatist”. Aici Eminescu a fost nelipsit de la spectacole, fermecat de minunile care se desfăşurau pe scenă. El„ sta nemişcat, cu privirea aţintită asupra actorilor, ca şi când ar fi voit să soarbă toată acţiunea şi frumoasele melodii cântate de dânşii şi se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări sau observaţii”. Spectacolele s-au prezentat între 13 martie şi 29 mai 1864, cu 33 de piese, după care trupa şi-a continuat turneul la Braşov, unde a jucat toată vara anului 1864. Ioan Zbierea, fostul lui profesor de limba română, ne povesteşte că „ Teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia şi el să fie actor, şi actor dramatic! Şi aşa a părăsit gimnaziul ... ” 
  
Prietenia lui Eminescu cu actorii pare să se înfiripat la Botoşani, acum a încolţit în mintea lui gândul să urmeze trupa. Mai întâi s-a lipit de trupă ca „admirator”. Obligat de tată, intră câtva timp ca „scriitoru al cancelariei” din Botoşani, ca în martie 1865 să se alăture iar trupei de teatru. Trupa se afla în iunie 1865 la Braşov şi Eminescu făcea parte din rândul actorilor. De data acesta nu mai era un simplu „admirator”, ci un profesionist. El a ocupat cuşca suflerului şi cu o memorie prodicioasă a învăţat pe de rost pasaje întregi, pe care le recita pe scenă. 
  
Au urmat apoi anii de peregrinare cu actorii din teatrul Ştefaniei Tardini, care au avut o mare însemnătate în viaţa poetului. Avea acum 16 ani împliniţi, noul drum ar fi vrut să însemne calea spre mai multă libertate pentru poet. Umblând prin ţară, va avea prilejul să cunoască pământul ţării, tradiţiile, creaţia populară, natura şi oamenii. Între timp suflerul devine şi un mare poet, publicând primele poezii în „Familia”. Acum Eminescu era fericit. „ Ca un copil care aşteaptă ceva nou şi frumos - avea să-i scrie el Veronicăi Micle peste ani- aşa şi eu aşteptam numărul din „Familia”. Ceteam ca un actor pasionat rolul; mi se părea că ceea ce compusesem din inspiraţie era altceva ... unde sunt clipele de veselă şi nobilă visare? ” 
  
Trupa de teatru a Ştefaniei Tardini era compusă din 17 persoane, 10 bărbaţi, 3 doamne şi 4 domnişoare. O trupă aşa de mică avea nevoie de ajutor. Actorii făceau de toate, nu aveau o specializare, ei recitau, cântau şi jucau. Eminescu pare că le căzuse bine. Cu vocea lui putea să fie un bun actor, dar cu scrisul un excelent copist de roluri. Mite Kremnitz avea să amintească cunoscuţilor că „ Abia un băieţandru, părăsi dar gimnaziul şi colindă Ardealul, Muntenia şi Moldova, cu acea trupă de actori, în care era aici actor, aici poet dramatic, aici regizor, aici sufler” Înfrăţit cu teatrul şi cu poezia, a pornit să cutreiere ţara, s-o cunoască. 
  
După desfiinţarea trupei, Eminescu a fost nevoit să se despartă, hoinarul şi-a continuat drumul singur colindând prin Transilvania. În 1866 Eminescu se afla la Blaj, mica lui Romă, unde venise să-şi susţină examenele. Părul lui lung, „purtat ca al preoţilor orientali ... ” de care-şi amintesc contemporanii, era pieptănătura actorilor, într-o vreme când nu existau peruci şi actorii puteau astfel să-şi schimbe înfăţişarea, aşa era Iorgu Caragiale, Mihai Pascaly şi chiar tânărul Caragiale, în vremea când studia arta dramatică şi când a fost sufler. 
  
În ianuarie 1867, Mihai Eminescu făcea parte din trupa de teatrua a lui Iorgu Caragiale. Avem mărturia lui Caragiale care ne dă amănunte preţioase despre poet. Caragiale în vârstă de 15 ani, cu doi ani mai mic decât poetul, venise proaspăt în Bucureşti şi trăsese la unchiul său, actorul Iorgu Caragiale. „ Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor ... Actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „Am şi eu un băiat în trupă care citeşte mult, este foarte învăţat, ştie nemţeşte, are mare talent, face poezii, ne-a făcut câteva cuplete minunate... Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti ... ” I-a povestit cum îl găsise la un hotel din Giurgiu, slujind în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. Actorul i-a propus să-l ia ca sufler cu şapte galbeni pe lună şi Eminescu a primit cu bucurie.„Era o frumuseţe- povesteşte Caragiale când l-a văzut- o figură clasică, încadrată de nişte plete mari, negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari, - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc melancolic ... ” Trupa ambulantă era a actorului Mihai Pascally, din care făcuse parte şi Caragiale ca al doilea sufler şi copist de roluri. 
  
Iorgu Caragiale l-a tocmit ca sufler pe Eminescu şi de atunci nu s-au mai despărţit. Eminescu a redactat petiţia prin care trupa solicita Ministrului sala Teatrului cel Mare pentru a da spectacole, „ spre a se putea hrăni onorabil”, prin mijlocirea artei dramatice. Nemulţumiţi de orarul aprobat, Eminescu a continuat cu petiţiile adresate Teatrului cel Mare, cerând şi duminici de reprezentare, dar fără rezultat. Repertoriul suflat de poet era divers, de la piese patriotice la drame şi comedii. De asemenea şi copierea textelor pentru artişti o făcea tot el. Tânărul de optsprezece ani năzuia să scrie şi piese, precum „Ariel”, „Faust” „Un don Juan românesc” Evolski, un actor al timpului, spune despre poet: „Adeseori, sufla din cuşca lui îmbrăcat în diferite costume speciale trupelor provinciale, compuse dintr-o haină Louis IV, pantalon bufanţi Henric IV şi chivără de carton aurit„ a la Misterele inchiziţiilor”. Trupa având artişti puţini, adeseori îl foloseau şi pe Eminescu ca actor . „ Ochiul deprins al neutatului Pascally- zice Caragiale- l-a descoperit pe Eminescu”. 
  
Acum în culmea gloriei de „artist”, Eminescu face un turneu prin ţară cu societatea dramatică a artiştilor superiori. Trecerea frontierei s-a făcut pe la Predeal. Primul oraş care s-a bucurat de prezenţa lor a fost Braşovul. Trupa a stat aici o lună de zile între 16 mai şi 16 iunie. Al doilea oraş a fost Sibiul, unde actorii au rămas două săptămâni, cazaţi la hotelul „Bukarest”. Aici s-au remarcat cu piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”. În ziua de17/29 iunie 1868 s-a dat la hotelul „Împăratul romanilor” un banchet în onoarea actorilor, participând 150 de persoane. La Lugoj spectacolele au început pe 23 iulie şi s-au bucurat de o mare atenţie din partea spectatorilor români. După Lugoj a urmat Timişoara, cu ultimul spectacol pe 3 august 1868, mulţi spectatori plângând cu lacrimi de bucurie la auzul limbii româneşti. Ghinionul a fost că aici Matilda Pascally a născut un băiat şi itinerariul trupei a suferit modificări. La Arad au ajuns pe 5 august şi au fost aplaudaţi de ţărani veniţi din Zarand. Ghinionul i-a păscut în continuare deoarece s-au îmbolnăvit actorii Pascally şi Ioan Gestian şi a trebuit ca spectacolele să fie suspendate. La spectacole a asistat şi Iosif Vulcan care dorea „s-aud limba noastră dulce şi sonoră răsunând pe scenă.”, dar să-l cunoască mai bine şi pe Eminescu, cu care se mândrea la revistă. La Gherla nu s-a jucat din cauza bolii actriţei Matildei Pascally, care s-a accentuat. La 31 august 1868 trupa a sosit la Oraviţa, având un succes enorm, organzându-le o petrecere cu joc în sala Coroana. La 2 septembrie trupa a plecat spre Baziaş, după care cu vaporul a ajuns la Giurgiu. 
  
În timp ce trupa colinda prin Transilvanie, la Bucureşti se reorganiza Teatrul cel Mare, sub Mihail Kogălniceanu, în calitate de membru în comitetul teatrelor. Pascally i-a dat lui Eminescu o scrisoare de recomandare către Grigore Bengescu, directorul Teatrului cel Mare pentru a fi primit în suljbă aici.  
  
” Domnul meu, Îmi iau libertatea să-ţi recomand pe aducătorul acestei epistole, om al literelor şi bun român ... ..Este un străin din Moldova, cu studiile terminate la Cernăuţi, foarte cult, foarte studios, cu cunoştinţe minunate de literatură germană şi română. Este sărac şi pe drumuri, l-am avut sufler la mine, pe lângă ştiinţă este laborios, activ, şi foarte cumsecade. Dacă vei putea acordă-i locul de al doilea sufler, cu toate că poate fi foarte bun şi pentru locul întâi, ai face un mare serviciu, un mare bine ... ”Pe 29 septembrie 1868 Eminescu este angajat în calitate de suflet II şi copist cu o leafă de166,66 lei noi. Situaţia actorilor însă s-a înrăutăţit, a venit iarna cu frig, cu salarii neplătite la timp, cu greutăţi de tot felul şi pe deasupra şi cu cearta dintre Millo şi Pascally. 
  
Eminescu pleacă iar cu Pascally într-o nouă„excursiune artistică” la Galaţi, la Iaşi, la Cernăuţi. La începutul lui august 1869 trupa s-a oprit şi la Botoşani. Acum se petrece o răscruce în viaţa lui Eminescu şi i se spulberă pentru totdeauna ideea de a rămâne artist de teatru. „Părintele lui- ne zice Caragiale în „Nirvana”- l-a găsit pe excentricul fugar şi, cu mai binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi d-acolo l-a trimis la Viena.”. Supărat pe părinţi, Eminescu îi replică lui Ştefan Cacoveanu:„Ce au cu mine? Pâinea nu le-o mănânc, pragul nu li-l calc. Lese-mă să-mi merg calea mea şi să trăiesc din puţinul meu.” Aşa se face că Gheorghe Eminovici, tatăl lui, îl însoţeşte personal cu Raluca la Viena, spre a fi siguri că poetul o rupe cu actoria. Despărţirea de „ dragii lui pribegi”, actorii, n-a fost desigur prea uşoară. Lăsa în urmă o viaţă libertină pe care n-avea s-o mai găsească niciodată. „Comediantul”, un text autobiografic, exprimă desnădejdea lui la despărţire: 
  
„Ţiştuit-aţi comediantul, 
  
L-aplaudarăţi cu sudalme, 
  
S-a sfârşit acum comedia, 
  
Haida-de! Bateţi din palme.” 
  
Viena îi deschidea alte căi, centrul cultural al Europei, era oraşul cel mai cosmopolit de pe continent. Aici studenţii români îl primesc cu braţele deschise .Aveau deschise uşile teatrelor şi muzeelor, al operei imperiale etc. 
  
La Viena , problemele teatrului au continuat să-l preocupe în mod deosebit. Imediat traduce lucrarea criticului şi dramaturgului german Heinrich Theodor Rotscher „Kunst der dramatischen Darstellung-Arta Reprezentaţiunii dramatice”, un fel de tratat modern al dramaturgiei. 
  
Din Viena, Eminescu trimite „Familiei”, în toiul discuţiilor despre teatrul românesc din Transilvania, articolul „ Teatrul românesc şi repertoriul lui”, apărut în numărul din 18/30 ianuarie 1870, un fel de profesiune de credinţă a tânărului Eminescu, care dovedeşte o vastă cultură teatrală, îmbăgăţită prin cercetarea bibliotecilor şi prin urmărirea spectacolelor. 
  
La Viena Eminescu mergea des la teatru. O spune unul dintre colegii lui: „Întotdeauna mergeam la teatru şi mai cu seamă la Burgtheater şi la Opera Imperială, mai cu deosebire la operele clasice”. Au fost la spectacolele cu „Fidelio” de Beethoven, la„Faust” de Gounod, la concertele de la Muzikverein, vizitau galeriile de tablouri, expoziţiile. 
  
Ne reamintim că atunci când s-a întânlit cu Veronica Micle, prima lui grijă a fost s-o introducă pe prietenă în tainele teatrului, căreia nici ei nu-i era străin. Şi ea de la o vârstă foarte fragetă a jucat teatru, fiind reperată de un reprezentant al operei italiene, cu propunerea s-o angajeze .Numai căsătoria cu Micle i-a încurcat iţele, dat toată viaţa a tânjit după teatru. 
  
În anul 1870 teatrul vienez introdusese în repertoriu pe marii clasici, organizând adevărate cicluri cu Shakespeare, cum era „Regele Lear”, „Henric al –IV-lea”, „Antoniu şi Cleopatra” etc. Mihai Eminescu începe să frecventeze şi cercurile teatrale vieneze, cum era actriţa de rang înalt Friederike Bognar, pe care o admira profund, sau Augusta Baudius, artista cu„ cei mai frumoşi ochi albaştri dinVviena” căreia i-a închinat şi o poezie.  
  
N-au lipsit din preocupările lui nici încercările dramatice precum „Emmi sau Amor pierdut-Viaţă pierdută”, „Decebal”, „Mihai cel Mare”, „Petru Rareş”, „Demon şi înger”, „Alexandru-vodă”. 
  
Admiraţia lui cea mare a mers către Shakespeare, căruia i-a ridicat adevărate imnuri de slavă: 
  
„Shakespeare! Adesea eu gândesc la tine, 
  
Prieten blând al sufletului meu. 
  
Izvorul plin al cunoştinţei tale 
  
Îmi vine-n gând să le repet mereu 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
Tu mi-ai deschis ochilor lumina, 
  
M-ai învăţat ce lucru să iubesc, 
  
Greşind ca tine chiar, iubesc greşala.” 
  
Mutându-se la Berlin, plănuieşte drame originale şi traduceri de piese cum ar fi „Văduva din Ephes”, „Torqato Tasso”etc. 
  
Venind în ţară, Eminescu devine cronicarul dramatic al „Curierului de Iaşi” şi, mai târziu, printre polemicile politice, scrie cronici dramatice la „Timpul”, participă la spectacole,pregăteşte „Dodecameronul dramatic”cu subiecte din istoria Moldovei. 
  
Eminescu lânga femeia iubită ieşind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Iar zeflemistul Caragiale în faţă duelează cu actorul Ştefan Iulian, departe de fostul său prieten din tinereţe. 
  
Anul 1883 este anul fatidic pentru Eminescu când este fulgerat de boală. Doar „Laios” este un fel de cântec de lebădă al acestei perioade. Acum actorii vin în ajutorul poetului strângând fonduri pentru el. Într-o fotografie recent descoperită, din anul 1888, vedem un Eminescu tras la faţă, cu o mustaţă strachină, în costumul alb, lângă Veronica, ieşind de la teatru alături de alţi artişti şi admiratori, şi cu Caragiale şi Vlahuţă. 
  
Eminescu şi-a început cariera cu teatru şi a terminat-o tot cu teatru, prima lui dragoste. 
  
Prof. Ion Ionescu-Bucovu 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI TEATRUL / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 545, Anul II, 28 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!