Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Biografii > Mobil |   



EMINESCU ŞI DULCEA LUI MAMĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Se ştie că Eminescu şi-a iubit mama mai mult ca orice pe acest pământ. Ea a deschis ochii poetului în lume cu poveştile şi eresurile pe care i le spunea în scurta lui copilărie trăitoare la Ipoteşti. Mama l-a învăţat primele buchii ale cărţii, i-a transmis dragostea de natură, de folclor şi de pământul natal.  

Raluca Iuraşcu, numită aşa înainte de căsătorie, se trăgea dintr-o familie cu filiaţii în vechimea istorică a acelor ţinuturi, mergând până în vremea lui Gheorghe Ştefan, voivodul Moldovei. Tatăl ei, stolnicul Iuraşcu, din Joldeşti avea o genealogie care se pierdea în vechimea câtorva secole până pe la 1600. Vasile Iuraşcu, căsătorit cu Paraschiva Brihuescu-Donţu, ţărancă, fiica nelegitimă a Caterinei Brihuescu, făcută cu Alexa Potloff, poreclit Donţu, un refugiat rus, şi-a întemeiat o mare familie, cum era tradiţia acelor timpuri, având nouă copii, Raluca fiind al şaselea copil. ( De altfel şi Raluca la rândul ei a născut 11 copii) Iată-i la rând în ordinea naşterii : Maria (Marghioala), Iordachi, Costachi, Fevronia, Safta, RALUCA, Ion, Olimpiada, şi Sofia. Soţia lui Vasile Iuraşcu s-a prăpădit în anul 1834 într-un accident stupid, descris chiar de soţ : „ În anul 1834 Noiembrie în 27 zile marţi la 7 ciasuri s-au prăvălit trăsura şi din acea struncinare la opt ciasuri din ziua aceea şi-au dat şi sufletul soţia me Parascheva cu care am vieţuit peste 30 de ani.”Căpitanul Matei Eminovici povestea despre mama sa : „Avea pretenţii de nobleţă faţă de tata, zicând că Iurăsceştii, străbunii ei, au fost boieri de I-îia ordine. Tata n-o contrazicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donţu decât Iurăsceştii” Obârşea răzăşească veche se fixase adânc în conştiinţa poetului şi chiar în preajma tulburărilor psihice din vara anului 1883 reapar într-un proiect de epitaf pentru Raluca :„ În acest morment odihnesc/ remeşiţele repausatei/ şerbei lui Dumnezeu/Ralu Iura / fiica Stolnicului/Vasile Iura/ Boier de neam din Moldova/ din timpul lui/ Alexandru Muşat/ cel bun/ soţia lui/ George cavaler de Eminovici/ castelan ereditar/ al regnului Poloniei”  

Fraţii şi surorile Ralucăi au avut soarta pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Maria (Marghioala) s-a căsătorit cu stolnicul Mihalachi Mavrodin, având pământuri la Mihăileni, Popeni, Fundeni, Ionăşeni şi Şendricei, ducându-şi viaţa în interminabile procese de încălcare şi arendă.  

Al doilea copil al lui Iuraşcu a fost Iordachi, „năzdrăvan mare şi cam plesnit cu leoca”, din care cauză tatăl ceru sihăstriei Secului recluziunea fiului în această mânăstire, drept care fu arestat şi condus pentru pocăinţă la Secu. A fost căsătorit şi a murit de holeră.  

Costache, al treilea fiu, a intrat în monahism cu numele de Calinic. Calinic era dedat „patimii bahice în chilia lui”, cam arţăgos, misogin şi neîngrijit.  

A patra fiică a fost Fevronia, femeie plină de ciudăţenii, se călugărise la Agafton, poreclită „Iurăscioaia cea nebună”Venea deseori pe la Ipoteşti, îl iubia mult pe Eminescu care o vizita când era copil, dar şi mai târziu. De altfel la o şezătoare de tors lână în casa ei poetul a auzit povestea lui Călin din gura maicii Zenaida, pe care a prelucrat-o în „Călin Nebunul” şi „Călin (file din poveste) ”  

A cincea fiică a lui Iuraşcu a fost Safta, căsătorită cu un băcăoan. Spre bătrâneţe a îmbrăcat şi ea haina monahală, la Agaton, lângă Fevronia.  

Al şaptelea copil, Iachifit, ca laic, Iancu, „ se deda libaţiilor, consumând vinaţul podgoriei ce stăpânea în jurul mânăstirii Socola, unde fusese hirotonisit arhimandrit, deşi nu credea înpreoţie.”Arendase pământ cu junimistul Mandrea şi iubea vânătoarea, fuma mult, îşi luase şi ţiitoare, dezaprobat de surori, pleca prin pădure şi venea cu vânat.  

Olimpiada, a opta fiică, s-a călugărit la schitul Orăşeni, apoi a trecut la Agafton, ajungând stareţă.  

Sofia, a noua fiică, călugărită şi ea la Agafton în rând cu surorile mai mari a fost maică lucrătoare şi donatoare la Agafton.  

În 1814, surorile mamei lui Eminescu, Sofia, Fevronia şi Olimpiada Iuraşcu, cea care, mai apoi, avea să fie şi stareţa mănăstirii, au sosit la Agafton de la Schit Orăşeni, rămânând aici pentru tot restul vieţii. Maicile care le-au prins în viaţă au povestit apoi generaţiilor ce le-au urmat despre desele vizite pe care Mihai Eminescu le făcea mătuşilor, la Agafton, tăind de-a dreptul dinspre Ipoteşti pădurea Baisei, ca să ajungă la „mănăstirea din codri“. „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătuşile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Aici, în mănăstire, era scutul lui de protecţie. Îi plăcea, se spune, să străbată, singuratic, poienile pădurii din apropiere, să asculte sunetul clopotelor şi toaca. De altfel codrii aceştia, ai Merei, cum li se spunea în trecut, se regăsesc, vizual, în multe dintre poeziile sale“, povesteşte maica Ambrozia. „Aici, în căsuţa de lângă biserica mare, a compus «Călin, file de poveste». Cred că încă nu s-a cercetat îndeajuns legătura Eminescu - Agafton“, consideră ieromonahul Siluan Antoci, preotul Mănăstirii Agafton.  

Raluca a fost al şaselea copil. Ea s-a născut în 1816 în Joldeşti. Ştia carte de acasă, faţă de fraţii săi Iorgu, Costache şi Ion care studiaseră la Cernăuţi, fapt ce va influenţa familia ca toţi feciorii Ralucăi să fie şcoliţi în acelaşi oraş. Raluca a fost dotată la căsătorie cu o dietă consistentă, fapt ce a dat bază monetară lui Eminovoci ca el să-şi construiască o imaginară bogăţie care nu se va realiza niciodată, trecând pământul şi galbenii prin tot soiul de tranzacţii în care pierde banii şi e privat de pământ, casă şi de alte bunuri. La 21 septembrie 1873 ea trăia sfâşietoarea tragedie de a-l vedea pe Iorgu (Gheorghe), al treilea fecior, venit în concediul de vară la Ipoteşti prăbuşindu-se. Ofiţerul care studiase în Prusia şi făcuse parte dintr-o delegaţie militară la Berlin prin 1868-1869, se sinucide cu revolverul. Familia a lansat zvonul că a căzut de pe cal şi s-ar fi sfârşit de ftizie. La 1864 Raluca era văzută cu testemel pe cap, purtând o rochie moldovenească largă. Ea călătoarea des la Cernăuţi cu daruri pentru Aglaia şi era îngrijorată pentru Aglaia şi Henrieta care se îmbolnăviseră de tifos. La toate acestea se adaugă necazul cu Şerban, de la care nu mai avea ştiri, care murise la Viena. Mihai îşi informa tatăl la Botoşani despre moartea fratelui cu rugămintea de a nu-i provoca mamei „o superare cumplită.”  

Sfredelită de griji, trupul Ralucăi cedează în faţa nenumăratelor necazuri în anul 1876. Avea insomnii atroce şi rebele, îngrijorată de dezastrul familiei. Cu un soţ ruinat materialiceşte, cu odraslele morţi de mici, sinucigaşi, inadaptabili, risipiţi în cele patru vânturi, cu fetele bolnăvicioase, Raluca s-a îmbolnăvit grav, măcinată de cancer. Văzându-şi sfârşitul, la începutul lui iunie 1876, inspirată de soţ, a chemat la Ipoteşti un împuternicit al Tribunalului de Botoşani, pentru a-şi face testamentul care lăsa toată averea soţului. La 13 august 1876, „la ora 12 din zi” trupul ei a intrat în nefiinţă, de faţă fiind căminarul, Henrieta şi Nicolae. De la Cernăuţi fu chemată Agalia, de la Iaşi, Mihai, şi cadetul Matei. Mărturii târzii ni-l arată pe Eminescu cu chipul lui îndurerat la ceasul înmormântării mamei cum însuşi mărturiseşte liric într-un poem scris pentru Veronica în acest an fatidic. Poemul se numeşte „Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci !  

„Pe maică-mea sărmana atâta n-am iubit-o  

Şi totuşi când pe dânsa cu ţărână-a coperit-o  

Părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă  

Şi aş fi vrut cu dânsa ca să mă puie-n groapă...  

Când clopotul sunat-au, plângea a lui aramă  

Şi rătăcit la minte strigam : unde eşti, mamă ?  

Priveam în fundul gropii şi lacrimi curgeau râu  

Din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu.”  

Eminescu, când venea pe acasă, se ducea la movila de pământ din cimitirul Ipoteştilor, la bisericuţa lor, şi stătea tăcut în reculegere ore în şir, privind prelung, meditativ, parcă, umbra din care pornise şi căreia îi păstra o statornică mare recunoştinţă.  

În noaptea de început a anului 1880 amintirea îl colindă în decorul mormântului de la Ipoteşti, copleşit de salcâmi, presimţindu-şi propria prăbuşire :  

„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi  

Pe freamătul de frunze la tine tu măchemi ;  

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt  

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt...  

Apropiaţii poetului vorbesc despre un adevărat cult al poetului faţă de mama sa. Caragiale „În Nirvana” ne povesteşte : „L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomărât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute.”  

Slavici la fel relatează : „Cu înduioşare numai de mama lui l-am auzit vorbind”  

Mite Kremnitz, de asemenea, în discuţiile ei cu poetul îl provoca să vorbească despre familie :„ Încercam câte odată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia ; părea o frunză desprinsă din ramura pe care o purtase, de pomul care-o hrănise...” şi numai arare dăţi : „îmi povestea despre mama sa, de care adesea îi era dor.”  

Căminarul Eminovici râvnea la ce văzuse la boierii la care slujise şi voia ca asemenea condiţii să le creeze şi băieţilor şi fetelor lui. Om sever, voia ca feciorii lui să iasă oameni adevăraţi, urmărindu-i şi pedepsindu-i necruţător atunci când fugeau de la şcoli sau aveau rezultate slabe la învăţătură.  

Pedepsele lui luau adesea forme aspre, îi dezbrăca de haine, îi lega de pat, îi pedepsea cu hrana, cu biciul şi mai ales cu violenţe verbale. Adesea intervenea Raluca luându-le apărarea. Atunci toate răutăţile se vărsau asupra femeii.  

Viaţa lui Eminescu nu poate să facă abstracţie de înaintaşii familiei pe linie maternă şi chiar paternă. Bunicul lui din partea tatălui fusese cântăreţ de biserică. Ereditatea şi mediul sunt cei doi factori care pun bazele dezvoltării unei personalităţi. La Eminescu ereditatea pe linie maternă a fost cea care i-a trasat personalitatea. El şi-a petrecut copilăria pe lângă biserică. Maică-sa, nefiind biserică în Ipoteşti, construieşte propria biserică în curtea casei, biserică ce dăinuieşte şi astăzi. Religiozitatea bunicului Iuraşcu, a copiilor lui cu trei femei care au îmbrăcat haina monahală, a băieţilor care se dedau la „patimi bahice”, sau erau „plesniţi cu leoca” închişi în ei şi singuratici, au influenţat şi viaţa poetului. Copil fiind, Eminescu îşi petrecea o mare parte din timp la bunicii din partea mamei, la Joldeşti, adus de Raluca, sau la mătuşile lui de la Agafton. Aici şi-a format primele noţiunoi despre viaţă, aici a pus ochii pe Biblie, aici a urmărit purtările mătuşilor şi ale unchilor şi a încercat să-i imite atât în cele bune cât şi în cele rele. Acum îndrăgeşte natura, creaţia populară, cimiliturile şi proverbele , acum prinde gustul singurătăţii şi tot acum prinde gustul băuturii şi al fumatului. La 14 ani Eminescu bea vârtos vin şi se-apucase de fumat. Cu o inteligenţă ieşită din comun care semăna cu a unchilor şi a mătuşelor din partea mamei, el era conştient încă de mic de faptul că viaţa lui va fi pusă sub semnul îndoielii. Eminescu era un om religios, educat încă de mic de Raluca în frica de Dumnezeu. Prietenul său Slavici povesteşte că „ Eu crescusem în biserică ; iară el (Eminescu) cunoştea, la vârsta de 20 de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru şi Buddha ;şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate.” Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri şi valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra întregii sale opere. ”Şi de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios” (Rosa Del Conte) De altfel Eminescu va duce mereu dorul unei religiozităţi de ton şi gust patriarhal prin filonul tradiţiei familiare şi populare. El cunoştea Biblia aproape pe de rost şi în limbajul lui era simbolul cel mai solemn al Cărţii, întrucât are pecetea tradiţiei, străbătând veacurile cu adevăruri de necontestat. Aşa se face că în poezia lui întânlim multe poezii religioase. De altfel şi boala lui care l-a obsedat toată viaţa, vine tot pe linie maternă. El se considera un nefericit, un neadaptat care ducea mai departe blestemul bunicilor şi străbunicilor, revărsându-se asupra familiei şi al lui.  

 

Ion Ionescu-Bucovu  

 

Referinţă Bibliografică:
EMINESCU ŞI DULCEA LUI MAMĂ / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1040, Anul III, 05 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!