Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 372 din 07 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Eminescu şi dragostea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc.” 
  
N. Iorga 
  
Se împlinesc 162 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Născut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 în satul Ipoteşti, judeţul Botoşani, a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator şi jurnalist. A fost activ în societatea literară Junimea şi a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 călătoreşte din Cernăuţi, unde îşi făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile româneşti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul în care o cunoaşte pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 - student la Berlin. În septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi ani ai vieţii lui a fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. În octombrie 1877 se afla din nou la Bucureşti. În 1883 părăseşte Bucureştiul şi este internat într-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare în ţară, în care vorbeşte de demoralizarea sa şi de foamea nepotolită, dorind să se sature „de mămăliga strămoşească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florenţa, se înapoiază la Iaşi. În august 1885 se află la băi lângă Odessa. În vara anului următor pleacă din Bucureşti la băile Repedea de lângă Iaşi, iar în noiembrie, la ospiciul de la Mănăstirea Neamţului. O duce greu din punct de vedere bănesc. În 1887 îi răspunde lui Vlahuţă la o scrisoare: „Nu te pot încredinţa cât de odioasă este pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, de recompensă naţională”. În decembrie 1888 vine la Botoşani, se întâlneşte cu Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti. În februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul doctorului Şuţu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Române.  
  
Gheorghe Bogdan-Duică (1866 - 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaştem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”  
  
„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.  
  
În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viaţa i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar şi din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 şi 1877, Perpessicius a numit-o perioada veroniană când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste. 
  
Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenţiei, participarea la întâlnirile Junimii şi nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate că reprezintă o preţioasă şi interesantă componentă a vieţii sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia sa de dragoste.  
  
Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învăţat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înţelege bucuria, dar uneori şi nenorocul de a fi român. Se spune despre creaţie că este rodul neliniştii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit şi a preţuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii şi al frumuseţilor naturii. La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete şi viguroase, ca în poezia „Dorinţa”: Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Şi în braţele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ţi desprind din creştet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz ... ” Iubita îi apare gingaşă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă ... ”: Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireş,/ Şi ca un înger între oameni/ În calea vieţii mele ieşi ...  
  
Tonalitatea senină a sentimentului erotic şi chiar dragostea fericită, lipsită parcă de umbre, ideală să-i spunem, există însă şi în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii şi naturii din „Scrisoarea IV” şi „Luceafărul”. Iubirea pentru femeie şi natură luminează şi tulbură, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care până la urmă, pare să scape de sub imperiul voinţei, ca o explozie, determinând destinul fiinţei umane.  
  
Sentimentul iubirii este integral, fără limite; lumea sa de vis, aspiraţia spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ţi lumea”: Lasă-ţi lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne ştie./ Vin' cu mine, rătăceşte/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeşte/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Şi afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea luna/ Dintr-o rarişte de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat şi dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[ ... ] Iată lacul. Luna plină,/ Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Şi visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege -/ Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege./ Înălţimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiţi/ Şi suntem atât de singuri!/ Şi atât de fericiţi!/ Numai luna printre ceaţă/ Varsă apelor văpaie,/ Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste bălaie.  
  
Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de lipsa de înţelegere a contemporanilor săi, de societatea nedreaptă în care îşi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste şi mai pline de renunţări. Începe să exprime regretul, tristeţea, cât şi durerea pricinuită de dragoste. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului verde, lumina sa de odinioară, culorile şi aerul pur din tinereţe. Cineva parcă stinge încet lumina acelor ani ai tinereţii, culorile devin din ce în ce mai estompate ... Poetul începe să-şi pună întrebări, încearcă să definească amorul prin propriile-i simţiri, în poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere./ De-un semn în treacăt de la ea/ El sufletul ţi-l leagă,/ Încât să n-o mai poţi uita/ Viaţa ta întreagă./[ ... ] Dispar şi ceruri şi pământ/ Şi pieptul tău se bate,/ Şi totu-atârnă de-un cuvânt/ Şoptit pe jumătate./ Te urmăreşte săptămâni/ Un pas făcut alene,/ O dulce strângere de mâini,/ Un tremurat de gene ...  
  
Figura femeii iubite, din caldă, luminoasă, mult dorită, devine solemnă, rece, de neatins, marmura sugerând frumuseţea îngheţată, ireală, precum în poezia „Te duci...”: Te duci şi ani de suferinţă/ N-or să te vază ochii-mi trişti,/ Înamoraţi de-a ta fiinţă,/ De cum zâmbeşti, de cum te mişti./ Şi nu e blând ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tău este/ Cu chip de marmură frumos.[ ... ] Când mă atingi, eu mă cutremur,/ Tresar la pasul tău când treci,/ De-al genei tale gingaş tremur/ Atârnă viaţa mea de veci.[ ... ] Puteam numiri defăimătoare/ În gândul meu să-ţi iscodesc/, Şi te uram cu-nverşunare,/ Te blestemam, căci te iubesc.[ ... ] O toamnă care întârzie/ Pe-un istovit şi trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor ...  
  
Regretul iubirii care pleacă fără voinţa sa, este redat cu sfâşierea fiinţei, în poezia „S-a dus amorul ... ”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/ Deci cânturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/ Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/ Şi nici prin gând mi-or trece./ Atâta murmur de izvor,/ Atât senin de stele,/ Şi un atât de trist amor/ Am îngropat în ele!/ Din ce noian îndepărtat/ Au răsărit în mine!/ Cu câte lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Şi cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă!... 
  
Minunate sunt cele două poeme ale iubirii cu meditaţii asupra existenţei, primul fiind: „Mortua est”: ... Te văd ca o umbră de-argint strălucită/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele [ ... ] Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială: / De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală?/ [ ... ] Şi totuşi, ţarină frumoasă şi moartă,/ De racla ta reazim eu harfa mea spartă/ Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc / O rază fugită din haos lumesc./ Şi-apoi cine ştie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi ... dar ştie oricine,/ Că ceea ce nu e nu simte dureri,/ Şi multe dureri-s, puţine plăceri./ A fi! Nebunie şi tristă şi goală/ Urechea te minte şi ochiul te-nşeală;/ Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic./ Decât un vis sarbăd, mai bine nimic ...  
  
În cel de al doilea poem „Venere şi madonă”, poetul îşi priveşte femeia iubită şi o vede când înger, când demon. Şi totuşi femeii „demon” îi acordă „raza inocenţei” şi-i dăruie iubirea într-un mod unic: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire,/ Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.  
  
„Scrisoarea IV” dezvăluie drama creatorului care fără iubire - izvorul de energie spirituală - şi fără înţelegerea iubitei, nu poate avea strălucirea în artă; neîmplinirea dragostei duce la durere, sufletul totuşi nu poate să renunţe la dragoste şi de aici zbuciumul sufletesc: O, arată-mi-te iară-n haina lungă de mătasă,/ Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,/ Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,/ Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează./ Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă/ De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,/ Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă.../ Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă... 
  
Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă - „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar în cele din urmă este copleşit de drama renunţării, a izolării: A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată./ Din rude mari împărăteşti,/ O prea frumoasă fată./ Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele./ Din umbra falnicelor bolţi/ Ea pasul şi-l îndreaptă/ Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă. [ ... ] Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează![...] Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-nţelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare? [ ... ] De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;/ O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.[...] El tremură ca alte dăţi/ În codri şi pe dealuri,/ Călăuzind singurătăţi/ De mişcătoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul:/ - Ce-ţi pasă ţie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece. 
  
„Trecut-au anii'' este de asemeni poezia celei de a doua părţi a vieţii: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri/ Şi niciodată n-or să vină iară,/ Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,[...] Pierdut e totu-n zarea tinereţii/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec! 
  
Ce bogăţie de nuanţe ale iubirii, ce profunde sondări ale inimii! Bucurii şi dureri ale iubirii, poetul aflându-se de cele mai multe ori în mijlocul naturii, din ale cărei frumuseţi nu-i scapă nimic. Şi atunci când se află în interiorul unei odăi, priveşte şi înţelege glasul naturii: Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Şi-ncet să te apropii ...  
  
Eminescu a redat farmecul şi durerea dragostei, căci iubire înseamnă a primi şi a dărui, dar uneori dăruieşti prea mult, chiar totul, şi simţi că nu mai primeşti în egală măsură ... Sau, se întâmplă să ţi se ofere totul şi tu să nu mai poţi dărui ceea ce visai cândva să dăruieşti ...  
  
Până în ultima clipă a vieţii lui creatoare s-a aflat în căutarea echilibrului lăuntric, a privit iubirea şi natura ca pe o evadare din realitatea brutală. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandreţe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică.” „Eminescu este imponderabil şi muzică.” 
  
Alexandru Surdu a consemnat faptul că Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet.” Noica îl considera etalonul poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.” 
  
Îmi amintesc de adolescenţa mea, de serile când adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub pernă, repetând cu glas tare şi apoi în gând, strofe întregi ... Şi ceea ce memorezi la acea vârstă, nu se uită niciodată. La paisprezece ani, fascinată de versurile lui, scriam într-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ţi scrie măcar două versuri/ De câte ori n-am încercat./ Să-ţi spun ce simt cu-adevărat / Cuvinte - alese-a trebuit să cat./ Luam mereu în mâna mea/ Creionul, coala de hârtie/ Dar ce folos, căci mă-ntrebam/ De ce eu nu-ţi pot scrie?/ Nu ştiam cum să-ţi mărturisesc/ Că recitindu-ţi cartea mare/ Simţeam inima-mi tare bătând/ Şi-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adâncă/ Rânduri scrise-n duioşie rară/ Şi copiilor noştri încă/ Ne-ntrecut de frumoase-au să le pară./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepăsare, dispreţ şi chiar blestem,/ Nu îţi păsa de consecinţe/ Erai un revoltat mândru şi ferm./ O meritau mişeii, nedrepţi şi cruzi,/ Pe placul lor a scrie îţi cereau/ Să-i preamăreşti, să-i linguşeşti / În schimb ce-ţi dăruiau?/ În mizerie şi sărăcie te cufundau./ „Va suferi şi scrisu-i mai frumos va fi!"/ Ce socoteli meschine mai făceau!?! Asta voiau!/ Să-ţi facă degrabă un mormânt/ Să pună mâna pe caietu-ţi sfânt/ Şi-apoi pe piatra de mormânt/ Să scrie un singur cuvânt ... / Eminescu - mort?/ O, nu, nu! Asta niciodată!/ Trăieşti! Eşti tot atât de viu/ Prin cartea-ţi minunată! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Eminescu şi dragostea / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 372, Anul II, 07 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!