Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   



Emilia, prietena mea
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Întregul peisaj se sufoca de alb. 
  
Uneori Dunărea era plină de sloiuri care făceau câte o mişcare fulgerătoare. Când unele dintre ele se loveau de mal sau de câte un ponton, scoteau parcă suspine de suferinţă prin capetele lor colţuroase... Spectacolul vizual şi auditiv se cerea contemplat : imensitatea albului cât vedeai cu ochii, îţi lăsa iarna în suflet, cu totul altfel faţă de celelalte anotimpuri. 
  
În tăcerea pe care o etala Dunărea în jurul tău, simţeai cum şi cerul se apropie de pământ şi întregul peisaj capătă aspectul unei litografii executată de un mare maestru al penelului. Era una din zilele acelea extrem de geroase, poate – 25 de grade, îar zăpada îţi scârţâia sub picioare la fiecare mişcare. De rămâneai un moment în loc, auzeai de departe muzica zăpezii. Soarele privit în apa Dunării, părea parcă închis într-un cadran pe care încerca să-l rupă. Valurile mici cu zbaterea încetinită din cauza sloiurilor, îi refăceau de fiecare dată conturul în care aveau să-l ţină captiv până spre sfârşit de martie. Drumurile toate erau acoperite de covorul alb al zăpezii uneori pufoasă, alteori colţuroasă, iar crengile copacilor parcă gemeau la cea mai uşoară adiere de vânt. 
  
Pe faleză, pe o bancă, privind Dunărea, şedea o femeie îmbrăcată elegant . Avea un aer distins în ciuda anilor pe care-i arăta. Am mai făcut mulţi paşi şi mi-am dat seama cine este . Parcă mă şi zăpăcisem, pierzându-mi şi firea !  
  
Am salutat-o şi mi-a răspuns, surâzând cu multă bunăvoinţă .  
  
Ştiam atât de multe despre dânsa, însă despre mine, sunt sigură că nu mai păstra vreo amintire .  
  
Copleşită de această revedere, mi-am adus în memorie momentul în care şi cum am cunoscut-o personal . În calitatea mea de elevă a domnului profesor vespasian Lungu, odată când eram elevă prin anul II de studiu la pictură, domnia sa, m-a trimis să-i duc o carte doamnei Emilia Dumitrescu, la atrelierul de pictură al U.A.P. care îşi avea locul pe atunci, prin anul 1970, undeva pe Strada Eliberării, nu mult în apropiere de Strada Republicii ( fostă Regala ). 
  
Era o zi de toamnă. După ce am ciocănit la uşă, am fost poftită înăuntru de o voce binevoitoare . Am făcut primii paşi prin acel atelier, cu multă sfială . Înăuntru domnea tăcerea. Emilia Dumitrescu lucra la un şevalet imens o pânză pe măsură . Nu am reuşit să mă bucur de prezenţa mea prea mult acolo...În faţa şevaletului, artista picta şi se desfăşura cu o precizie atât de liniştită, încât mie mi s-a părut că totul este o magie: aşa şi era pentru naivitatea mea de începător în meşteşugul picturii . Nici prea multe nu am reuşit să remarc în atelier, în afară de câteva tablouri expuse pe pereţi, reviste şi foarte multe cărţi aşezate pe o masă...iarăşi pe un dulap care era într-un colţ, se vedeau siluetele aplecate ale unor * bostani * misterioşi ca forme. 
  
Am simţit nevoia să vorbesc în şoapte, ca într-o biserică : nu voiam să stingheresc ritmul în care dânsa lucra. M-a impresionat enorm ! Tonul cu care mi-a vorbit,mi-a dat senzaţia încurajatoare că eram luată în serios. Eram atât de încântată că pentru câteva minute am fost aproape de ea – privilegiu de care se bucura extrem de puţină lume . 
  
Frumoasă şi distinsă, cu ochii mari – albaştrii,cu părul blond, lung şi ondulat , aproape natural, mă întrebă: 
  
- Doreşti ceva ? 
  
- Nu ! i-am răspuns timid. M-a trimis domnul profesor Lungu, să vă aduc această carte pe care i-aţi împrumutat-o . 
  
- Eşti eleva lui ? mă întrebă foarte zâmbind .  
  
- Da ! i-am răspuns prompt, fără să îndrăznesc să mai adaug ceva în plus. Se tot uita la codiţele mele prinse cu fundiţe . N-a mai interesat-o altceva, şi-mi mulţumi frumos.  
  
În acel moment, m-am simţit cineva. Atenţia pe care mi-a acordat-o şi acel cuvânt de mulţumire pe care mi l-a adresat, mă făcu să mă ataşez şi mai mult de dumneaei, însemnând pentru mine o cale deschisă spre a o mai vizita.  
  
Atunci, era în după amiaza unei zile la început de an şcolar. Interesul meu de-a cunoaşte-o mai bine, s-a născut imediat după ce i-am dus cartea. Semnificativ pentru mine a fost că nu consideram totul o simplă întâmplare. Am început să mă informez despre întreaga sa operă, despre dânsa ca om . 
  
În octombrie 1970, Muzeul Brăilei i-a deschis aici, în oraş, prima sa expoziţie personală la Brăila. Deşi erau invitaţi la vernisaj oameni de seamă ai culturii brăilene, oameni necunoscuţi mie, mulţi fotografi, din câte spunea domnul profesor Lungu unui alt profesor în momentul în care au plecat la vernisaj. Mi-am luat inima în dinţi şi foarte târziu, fugind de la cursurile de pictură si m-am dus la muzeu . Uimită după cum am văzut sălile muzeului, arhipline, rămasă aproape fară grai mi-am zis : este o mare artistă ! 
  
Am început să citesc eticheta fiecărui tablou, privind şi lucrarea în acelaşi timp, întrucât cuvântul de deschidere al expoziţiei se terminase demult.  
  
Acvaforte, acvatinta, xilogravură....Citeam, reciteam şi nu înţelegeam: erau denumiri pe care eu le descifram în neştiinţă şi necunoştinţă de cauză . Desenul colorat, acuarela sau pastelul erau deja tehnici de lucru ale artei, despre care eu aveam oarecare cunoştinţă . Privinbd toate lucrările din expoziţie, visam la vară, la toamnă, la iarnă, la câmpul plin de grâu sau la toate drumurile care duceau în Deltă .Uneori , parcă hibernam sub zăpadă, sau visam la grădini pline, parfumate cu flori de vară, sau pustiite de parfumul frunzelor coapte . Privind peisajele cu portul Brăila, sau bărcile, îmi aduceam aminte de oamenii cu bărbi albe şi ochii fosforescenţi – lipovenii – cu care treceam Dunărea cu tatăl meu, când eu eram abia în şcoala primară şi când habar nu aveam că peste ani voi urma un hăţiş nesfârşit de întâmplări prin care voi cunoaşte oameni aleşi, care să mă înveţe şi de la care, mai târziu să cer un sfat. Şi nu puţini au fost aceia ! 
  
Priveam tablourile şi mă minunam de peisajele de legendă: moară de vânt sau grădina de la Vădeni . De ce Vădeni ? Mai târziu aveam să aflu. Toate tablourile Emiliei Dumitrescu , aveau intimitate, astfel atunci când le priveai te simţeai atras sau poate fascinat de frumuseţea lor, aşa încât erai parcă stăpânit de un respect superstiţios. Vedeam ceva, ce-mi depăşea închipuirea !  
  
Am luat un catalog de pe o măsuţă – fără să cer voia cuiva - şi am început să citesc despre activitatea sa artistică. 
  
Privind-o şi admirând-o de la câţiva metri depărtare de mine – fiindcă dânsa era înconjurată de prieteni şi admiratori apropiaţi, privind tablourile sale, ghiceam parcă legături nevăzute, existente între strigătele păsărilor sălbatice din Delta Brăilei, lumina care moare în timpul zilei, şi crepusculul învăluind Munţii din Maramureş, din Vrancea sau Munţii Măcinului . 
  
Am început să citesc pe acel catalog spre a mă lămuri mai bine. Ochilor mei nu le venea să creadă ce vedeam scris negru pe alb. Uneori reciteam ... Participă la expoziţii organizate în străinătate: Moscova, Praga, Viena, Milano, Torino, Tel-Aviv, sau în alte expoziţii internaşionale, la Lugano,Geneva, Tokio, etc. Parcă uitasem de toate...mă uitam înremenită în acel catalog . Eram atât de mulţumită că am fost lăsată – la intrarea în Muzeul Brăilei – să pătrund fără invitaţie şi că această expoziţie mi-a oferit, şi încă gratuit, atâta bucurie încât să-mi umple sufletul de mare satisfacţie .  
  
După zile multe la rând de meditare la expoziţia care mă captiva încă, abia aşteptam într-una din zile să sune sfârşitul ultimei ore de liceu pentru acea săptămână, să fug în piaţă, să cumpăr un buchet de flori de toamnă şi să mă opresc direct la atelierul doamnei Emilia Dumitrescu, unde şi speram să o regăsesc . Caracterul meu nu era dificil, iar tăcerile mă împresurau ca din senin, şi aveam o teamă nemotivată : că ajunsă acolo în faţa ei, nu voi putea depăşi momentul . Conştiinţa îmi spunea că nu am ce pierde. Îmi dădeam seama de marea ei valoare, ca om şi ca artist, însă eram copleşită de curiozitatea mea exagerată .  
  
S-a pomenit cu mine din nou, la uşa atelierului în care intrasem, de altfel, o singură dată .  
  
Ceva mai puternic decât mine mi-a spus să fiu directă, fiindcă auzisem dintr-o parte sau alta că nu-i intră oricine în voie, ba mai mult : consideram pe bună dreptate că nu avea nici un motiv să-mi acorde atenţie. Catalogul de la expoziţie, mi-a oferit posibilitatea să mă documentez asupra operei sale, asupra carierei artistice, iar în cazul în care ar fi trebuit să abordez subiectul expoziţiei, m-aş fi putut descurca cu succes. Nu m-a ignorat. M-a primit cu candoare, atentă la înfăţişarea mea modestă de elevă . Recunoscându-mă după codiţe, mi-a spus-o fără rezerve:  
  
- Nu iubesc florile tăiate ! De ce le-ai tăiat ?  
  
- Nu le-am tăiat, aşa le-am cumpărat de la piaţă, spre a vi le oferi . 
  
Îmi spuneam: iată că nu i-am făcut pe placul inimii ! Mult mai târziu, am aflat despre problema florilor. Nu accepta tăierea florilor din grădină. Deodată mi se adresă pe un ton nervos: 
  
- Omul trebuie să se bucure de frumuseţea florilor, acolo în natură ! 
  
Întâmplarea ieşită din comun pentru mine, îmi provocă spaimă . Nu prea înţelegeam . Simţeam că am greşit undeva şi nu ştiam unde. Dar era unica mea şansă, de-ai câştiga preţioasa amiciţie. Acolo în atelierul U.A.P. nu am stat prea mult : poate vreo trei sferturi de oră. Însă mă bazam pe capacitatea mea rapidă de-a vedea lucrurile : reacţiile, tabieturile, atitudinile şi tot ce se putea vedea ; însă m-am hotărât pe loc să n-o mai vizitez decât atunci când mă va întâlni şi mă va chema la dânsa. Trei ani de zile, singura concesie pe care mi-a făcut-o doamna Emilia Dumitrescu – fiindcă mă reţinuse în mod definitiv – era să stea de vorbă cu mine oriunde, atunci când mă întâlnea. Şi de se întâmpla să fie în prezenţa cuiva, sau poate însoţită de către cineva, tot mă oprea să-mi vorbească, să mă asculte...Aşa am început să o idealizez. Aşa a început prietenia nostră : prietenie care a durat zeci de ani, până în clipa care s-a stins din viaţă . 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Emilia, prietena mea / Constanţa Abălaşei Donosă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 441, Anul II, 16 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Constanţa Abălaşei Donosă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constanţa Abălaşei Donosă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!