Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1300 din 23 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Ar fi bine de ştiut!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

„Trăiesc, mă joc, muncesc”

Un joc de cuvinte? Nicidecum! Moto-ul unei universităţi speciale, universitatea meseriilor frumoase din Weimar, cunoscută sub numele Bauhaus care a făcut înconjurul lumii.  

Ca să poată trăi un copil se joacă iar la maturitate munceşte. Munca nu este o pedeapsă divină ci scopul însăşi al vieţii. Cum un artist rămâne toată viaţa un copil el se va juca permanent, neajungând nicicând să muncească. Aşadar marile valori din „artele frumoase” nu sunt decât jocul unor maturi, este adevărat cu mult talent.  

Un mod de a privi viaţa.  

În 1860 se înfiinţează la Weimar o universitate cu facultăţi în domeniul artelor frumoase (studii creative) în care au fost pregătiţi artişti care au depăşit repede landul Thuringen (republică autonomă între 1920 .. 1952 cu capitala Weimar).  

In 1919 rectorul de atunci Walter Gropius constată că „Arta nu se poate învăţa, dar meseria DA!”. După 2 ani de experimentare în care noua republică a investit serios pentru crearea unor ateliere şi laboratoare instituţia devine (din 1921) Hochschule für Handwerk und Baukunst (şcoala superioară de meserii si construcţii) iar în final, din 1946 devine Hochschule für Baukunst und bildende Künste (Universitate de arhitectură şi arte vizuale).  

Important nu este numele instituţiei de învăţământ ci faptul că studenţilor nu li se umple capul cu înalte ştiinţe controlate de politicieni. Ei învaţă o meserie deci la absolvire vor poseda o brăţară de aur după vorba rumânului.  

În câţiva ani, după o intensă activitate de cercetare retribuită, universitatea îşi construieşte singură, folosind drept forţă de muncă cei 4000 studenţi, o impozantă clădire în beton şi sticlă având ataşat şi un teatru cu cele mai evoluate utilaje scenice ale anului 1932. Totul, inclusiv mobilierul şi decorarea a fost executată de studenţi în atelierele universitare. Lemnul fiind relativ scump mobilierul era preponderent metalic ceea ce constituia o inovaţie pentru acele vremuri. Execuţia era perfectă deoarece atât executantul direct, muncitorul, cât şi conducerea erau oameni cu studii universitare în domeniu, ceea ce nu se prea obişnuieşte nici astăzi. Numai în România nu poţi fi măturător de stradă fără bacalaureat, dar primar sau în general politician, da.  

Tot cu aceeaşi forţă de muncă şi materiale cumpărate cu fonduri din cercetare se construieşte un cămin pentru 1500 studenţi şi un întreg cartier de vile prefabricate pentru maeştri şi profesori. Indiferent de facultatea urmată, pictor, sculptor, actor, arhitect sau constructor, toţi studenţii activau în atelierele productive. La început prin rotaţie în toate apoi, în anii mai mari, în cele de specialitate. Activitatea lor, retribuită doar cu mici recompense pe bază de merite deosebite era considerată proces de învăţământ. Efortul fizic era antrenat prin activităţi sportive organizate şi ele ca parte din procesul educaţional.  

Un efect secundar obţinut din angrenarea viitorilor specialişti în munca fizică pragmatică strict controlată de oameni foarte bine pregătiţi este instituirea răspunderii individuale. În speţă studentul era liber să adopte soluţia pe care el o considera satisfăcătoare fără a fi măcar îndrumat cum să respire ca funcţionarul român. Sarcina individuală era dată scurt şi constituia un plan de lucru, uneori pe perioade mai lungi. Toate îndrumările necesare erau anterior explicate teoretic de la catedră aşa că nimeni nu putea invoca veşnica scuză a românului în impas: „Nu mi-ai explicat cum să fac.” Este adevărat că studenţii au fost iniţial aleşi prin concursuri de admitere care nu testau un nivel de cunoştinţe tocite ci talentul înnăscut, doar este cazul unei universităţi de arte.  

Activitatea descrisă mai sus a fost întreruptă de regimul nazist instaurat dar s-a menţinut principial şi deoarece nazismul venera munca. Este adevărat sub stricta îndrumare a şefului care gândeşte pentru subordonat. Ceva asemănător cu ceea ce trăim astăzi unde fără instrucţiuni speciale ale şefului (scrise chiar) nu faci literalmente nimic.  

De fapt toate marile universităţi existente în Europa Centrală şi de Vest beneficiază de cursuri pragmatice bazate în special pe cercetare. Un mare profesor nu predă un „curriculum” gândit de un scaun ministerial ci, pur şi simplu, „ce are în cap”. Înalta demnitate de profesor universitar nu se acordă rudelor şi pilelor ci unor oameni care prin tot ce fac dovedesc că au ceva în cap. Nu este imposibil ca un profesor de la medicină să nu predea despre creier la data programată. Pur şi simplu la aceea dată are altceva în cap. Cercetarea este condusă de un profesor ca activitate a sa de bază. Procesul de predare către studenţi se face mult mai uşor la gura eprubetei, la coada mistriei sau la ocularul microscopului. Studentul trebuie să „fure” ceea ce profesorul nu pronunţă ci arată.  

Dintotdeauna procesul de învăţare se desfăşoară prin faptă nu vorbă. Încă de pe timpul breslelor ucenicul, apoi calfa „furau” meseria imitând gesturile maestrului. Abia când stăpâneau suficient o parte a procesului de producere căpătau justificarea teoretică sub forma unei poezioare. Poezia nu putea fi înţeleasă decât prin îndemânarea înainte dobândită. Se păstra astfel secretul meseriei fără ca noul deţinător al unui secret să jure nedivulgarea sa.  

Se presupune că învăţământul preuniversitar este un exerciţiu al minţii în scopul asimilării culturii. Copilul învaţă să citească şi să socotească apoi, treptat, este pus în contact cu noi cunoştinţe, pe domenii, nu ca să le înveţe pentru presupusa examinare ci să i se creeze tentaţia de a afla mai multe. Ora de curs şi manualul sunt doar mijlocul de a determina elevul să folosească toate căile spre a absorbi cultură. Ele servesc pentru stimularea interesului elevului care va adânci cu ori ce ocazie studiul său dese ori involuntar. Nimeni nu poate fi atotştiutor. Fiecare eu este singular. Absoarbe, de regulă, un anumit domeniu cultural fără să-şi poată da seama de acest handicap generalizat prin neglijarea altora. Un elev conştientizat asupra domeniului de interpretare a evenimentelor înconjurătoare specific lui este mult mai pregătit pentru viaţa de adult. Munca sa de toate zilele ar trebui să se apropie de aşa zisul hobby adică activitatea care îi face plăcere şi nu oboseşte în exercitarea ei.  

Omul lipsit de activitate degenerează. Trândăveala nu este o activitate. Este adevărat că şi procrearea în scopul perpetuării speciei este un factor indispensabil al vieţii. Dar trântorii, elementul mascul din familia de albine, sunt goniţi din stup după fecundarea reginei. Regina, doicile, culegătoarele de nectar şi paznicii au activitate febrilă, muncesc cu toată dăruirea şi nu se uită că din munca lor se îmbuibă şi un alt trântor denumit om. Numai omul îşi protejează trântorii şi nedreptăţeşte pe cei care-l hrănesc prin activitatea lor.  

La albine, că tot le-am luat exemplu mai sus, meseria este predestinată prin modul de hrănire hotărât de doici (atenţie,nu de regină care are alte preocupări). Omul are un alt stil de viaţă. Datorită aşa numitei „civilizaţii” omul a pierdut caracteristici genetice care-l pregăteau pentru cumplita viaţă. Ele au fost înlocuite de o multitudine de profesii şi îndeletniciri care, fiecare în parte, trebuie însuşite. O însemnată parte din aceste entităţi sunt Etica, Morala şi Cultura generală. Animalele capătă genetic sau prin educare părintească aceste elemente strict necesare vieţii. Cunoştinţele dobândite prin naştere sau joacă dirijată de părinţi sunt suficiente în cazul animalelor. Ele reglementează reproducerea speciei, apărarea domeniului de obţinere a hranei şi hrănirea însăşi, prin vânătoare sau migrare ciclică spre păşuni verzi. Omul necesită însă o pregătire etică şi morală obţinută de la părinţi, o educare în cursul şcolar preuniversitar şi o instruire pragmatică.  

Problema se pune cînd şi cum începe instruirea pragmatică.  

Din păcate există îndeletniciri care şi astăzi pot fi făcute fără etică sau educaţie. A bea, a mânca, a minţi, a blestema şi înjura sunt îndeletniciri care se pot face fără etică şi/sau educaţie. Unele necesită instruire care, de regulă, este făcută de familie. Furtul şi înşelăciunea, ridicate la nivel de artă, sunt specifice acestei categorii.  

Obligativitatea necontrolată a şcolarizării este o plagă a societăţilor nedezvoltate sau în tranziţie. Ce folos că Legea prevede un minim ani de şcolarizare, dese ori chiar de 12, când procentul de alfabetizare abia atinge 50%. O mare parte a populaţiei analfabete se sustrage Legii Educaţiei. Dar există şi mulţi „analfabeţi” chiar după absolvirea celor 12 clase obligatorii. Bineînţeles supralicitez cras. N-or fi chiar analfabeţi după mai mult de 4 ani de şcolarizare, dar inculţi rămân. Şi pe drept cuvânt, oare de ce au frecventat câţiva ani şcoala dacă tot nu-i serveşte la nimic? Un ziar, o carte este pentru foarte mulţi un lux de care nu simt nevoia. Amprenta digitală serveşte drept semnătură la toate oficialităţile. Totuşi etnii întregi nu acceptă amprentarea din motive religioase.  

Bisericile, cu excepţia celei Ortodoxe, sunt un eficient organ de control al minimului de culturalizare. Un enoriaş care nu–şi citeşte cartea de cântece este stigmatizat de preot şi întregul sat. Nimeni nu doreşte să ajungă în această situaţie. Consecinţa, copii învaţă să citească înainte de a împlini vârsta de şcolarizare în cele mai umile familii. Acestea deţin o biblie, uneori şi o carte de legi, primite la majorat sau căsătorie. La Ortodocşi, unde preoţii propovăduiesc în numele Domnului Dumnezeului lor „Merge şi aşa”. Nu interesează pe nimeni dacă credinciosul ştie sau nu să citeascăm merge şi aşa! Şi analfabeţi sau cel puţin inculţi sunt cu duiumul în societatea Ortodoxă, merge şi aşa!  

Învăţarea unei îndeletniciri este în general diferită de educaţie. Astăzi practicarea unei îndeletniciri pretinde dese ori un nivel cultural foarte ridicat. Dar multe meserii nu pretind învăţăcelului mai mult de a citi şi socoti. Anii de după al doilea război mondial a fost defalcat nivelul cultural minim pe 3 nivele şi anume:  

Elementar 4 clase  

Mediu 8 clase, ultimele 4 puteau fi profesionale cu echivalent Bacalaureat  

Superior desăvârşind pregătirea disciplinară pragmatică.  

Aşadar funcţie de complexitatea meseriei ce urmează a fi asimilată devine necesar un nivel cultural mai ridicat dat de şcoală.  

Epoca veşnicei tranziţii pe care o trăim, din bine în mai bine cum propovăduiesc inculţii (politicieni), a redus ciclul la unul: Elementar, elementar, elementar. Total 12 ani de elementarism politic feroce, Până şi oierul care prepară minunata brânză „de vacă” necesită 12 ani de elementarism şi bacalaureat pe deasupra. Poate va citi la stână o „SCÂNTEIA”. La fiecare 4 ani se „îmbunătăţeşte” învăţământul prin Lege. Anul acesta au fost necesare NUMAI 98 de mari mici, sau dacă vreţi mici mari modificări în Legea în vigoare. Au făcut de râs până şi pe Caragiale.  

Universitatea din Weimar, unică în Europa, pretinde ca orice şcoală de nivel superior bacalaureatul. În afara licenţei pe care o poate obţine la absolvire, studentul este deprins cu rigurozitatea unei meserii. Deci arhitect şi totodată zugrav sau cioplitor de piatră la nivelul unui pictor sau sculptor cu studii superioare.  

Partea pragmatică concretizată în meseria învăţată supune studentul la asprimea unei munci manuale normale. Îndemânarea în potrivirea unei culori sau dezvelirea operei de artă ascunsă în blocul de marmură se obţine prin multă transpiraţie.  

Studiul teoretic combinat cu activitatea pragmatică de mânuire a dălţii sau a penelului este deosebit de eficient. Meseria poate fi însuşită de oricine perseverează în deprinderea îndemânării. Dacă îndemânarea obţinută prin muncă sistematică este acoperită şi de un talent înnăscut se dezvoltă un viitor maestru al artei. Lipsit de talentul necesar consacrării, absolventul rămâne totuşi un arhitect sau constructor bun capabil totodată să ceară artistului decorator ceeace doreşte în opera sa, deoarece îi cunoaşte în amănunt meseria.  

Oare cum ar arăta în Waimar o universitate a literelor? Literaţii care cer inginerului să se exprime gramatical când limba sa maternă este matematica. Ce-ar fi ca ingineri să ceară şi ei „academicienilor” să adune o notă de plată? Nu s-ar mai îmbogăţii chelnerii.  

Dar nu trăim la Waimar. Avem nevoie în viaţa de zi cu zi şi de brutari, cizmari sau croitori. Pingele la ghete şi mici reparaţii la hainele moştenite mai sunt şi vor fi veşnic necesare. La ce necesită bacalaureatul pentru asemenea meserii? Este adevărat că nu este sarcina MINISTERULUI EDUCAŢIEI să se ocupe de pregătirea viitorilor muncitori cu o brumă de calificare. Există ministere de resort care ar putea dirija forţa de muncă spre anumite ramuri economice. Oameni care trăiesc între munţi sunt de milenii prelucrători ai lemnului. Copii nu au nevoie de bacalaureat ca să exercite munca părinţilor lor. Aceştia ar fi mulţumiţi dacă o scoală regională ar obişnui copii cu munca din pădure imediat ce ştiu să citească şi să socotească.  

Pentru a deveni muncitor calificat trebuie să ştii iniţial mai mult decât se predă în primele 4 clase. Dar 8 sunt suficiente pentru mai toate meseriile. Inclusiv branşa IT, a electronicii pragmatice, nu necesită bacalaureatul ca studiu preliminar. Cunoştinţele suplimentare depăşesc oricum nivelul liceal şi trebuie însuşite. S-ar câştiga 4 ani din viaţa copiilor şi al părinţilor dacă ministerele de resort ar crea şcoli regionale sau chiar pe lângă întreprinderile productive care-şi pot astfel crea rezervele de forţă de muncă.  

Oricât de educaţi ar fi bacalaureaţii cu diplomă nimeni nu are nevoie de ei. Până şi o biată secretară trebuie să aibă îndemânarea folosirii programelor de calculator. Fără ele doar frumuseţea excesivă i-ar asigura un loc de muncă pentru o viitoare carieră politică.  

 

Toate universităţile din afara României au catedre create pentru omul cu ceva în cap. Catedrele marilor universităţi nu sunt controlate de educatorii politici oricât de rectori ar fi. Dacă profesorul a ajuns la catedră pentru ce ştie poate, uneori, să şi învăţa pe altul. Dar va folosi cunoştinţele sale pragmatic. Activitatea de laborator sau atelier stârneşte, emulează. Profesorul şi studenţii săi conlucrează spre a rezolva o problemă. Nu se fac vag divagaţii asupra „entităţilor academice” pe care nimeni nu le cunoaşte dar le explică cu foc. Unde este în România activitatea de cercetare, parte din activitatea EDUCAŢIEI dacă te iei după numele ministerului?  

Nu mă îndoiesc că au mai rămas între graniţe mulţi oameni capabili. Dar nefăcând politică aceşti oameni capabili sunt ignoraţi. Nu au nici măcar acces la presă care este preocupată de fraudele politice nicidecum de activitatea prolifică a ţării caracterizată prin mici producători de succes.  

Ca să mă păstrez în domeniul construcţiilor atins prin experimentarea Bauhaus explicitată mai sus, comunismul punitiv de care „am scăpat prin revoluţie” a ridicat nivelul economic al ţării. Chiar dacă prin giganţi cu picioare de lut. Dar patrimoniul arhitectural sa îmbogăţit cel puţin cu milioane de apartamente pentru care lucrau fabrici de prefabricate. Un bloc din prefabricate, sau glisat, ieşea din pământ în două luni apoi se înălţa cu un etaj pe zi. Da 10 zile pentru 10 etaje! În 2 luni erau terminate apartamentele la cheie, de zeci de ori mai calitativ executate ca cele de astăzi. În 6 luni era terminat un cartier întreg, iar în mai puţin de un an un gigant industrial tip Ceauşescu care, deîndată, asigura loc de muncă la mii şi mii de muncitori ce trebuiau să şi locuiască pe aproape.  

Astăzi toată Europa, China şi India construieşte aproape exclusiv folosind prefabricate. Numai România face excepţie deşi ar fi trebuit să aibă o deosebită experienţă în acest domeniu fiind una din primele ţări care au aplicat în masă metoda.  

Avem specialiştii necesari, dar sunt „foşti” care „nu înţeleg actualele principii” deci nu mai sunt ascultaţi. Avem, mai corect spus am avut, mari fabrici de prefabricate de beton standardizate care livrau produse şi vecinilor. Dar aceste fabrici au fost tăiate şi vândute ca fier vechi. Nici măcar marile hale de producţie nu şi-au găsit utilitate. Au fost clădite în loc birouri, moderne birouri neterminate, care niciodată nu au fost folosite fiind prea scumpe chiar pentru punga unui afacerist. Sunt scumpe deoarece acum se construieşte cam un etaj pe lună nul pe zi a pe atunci!  

Toate astea deoarece avem oameni şcoliţi, educaţi nu meseriaşi.  

Milioanele de şomeri oficiali, cei 17 %, au bacalaureat sau au căzut la bacalaureat. Dar mai există milioane fără loc de muncă care, dacă nu lucrează la negru, trândăvesc şi totuşi nu mor de foame. Este una din curiozităţile zonei Carpatine, poate şi Balcanice.  

Cu toată lipsa activităţii de cercetare din universităţile române, cu tot nepotismul şi clientelismul întâlnit şi în mediul academic, nivelul de predare teoretic este destul de ridicat. Medicul sau inginerul român este bine cotat în străinătate datorită pregătirii sale generale teoretizate în locul învăţării pragmatice. Ruşii şi nemţii pregătesc ingineri de şuruburi şi alţii de piuliţe. Inginerii români ştiu să şi înşurubeze. Au rol strategic peste masa de tacticieni. Dar în ţară toţi sunt generali, strategi. Cu ce tacticieni să ducem lupta?  

Pe drept cuvânt academicul, uneori şi meseriaşul, român cuceresc străinătatea. Nenoorocul este că nu exportăm şi politicieni, ca să scăpăm de plaga impusă de ei. Ei o duc bine şi ne reprezintă. Şi pe vremea lui Ceauşescu tot omul mânca şvaiţer şi icre negre, dar prin reprezentanţii săi de la raion!  

În concluzie muncim. Dacă avem studii şi talent ne jucăm, adică activitatea nu ne oboseşte. Trântorii nu sunt goniţi din stupul uman după procreare. Cu toţii laolaltă trăim. Trântorii ceva mai bine!  

Referinţă Bibliografică:
Ar fi bine de ştiut! / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1300, Anul IV, 23 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!