Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Cugetari > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1235 din 19 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Intre Dumnezeu şi natură 8
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Şcoala

Omul este unul dintre singurele animal care folosesc conştient unelte create de isteţimea lor. De asta se crede favorizat de Dumnezeu. Natura îl consideră însă oaia neagră. Si-a uitat obârşia! Absolut toate vieţuitoarele, cu excepţia omului, pregătesc noile generaţii pentru asprimile vieţii în familie. Parte genetic, dar în mare parte prin educare, cu hrană specială şi joacă supravegheată, puietul devine matur, apt pentru reproducţie, nu şi pentru ridicarea odelor de slavă creatorului fie Dumnezeu sau Natura.  

Umanitatea în copilăria ei, adică înainte de utilizarea masivă a uneltelor, se comporta normal iar familia pregătea progeniturile pentru viaţă sub toate aspectele. În aceea perioadă omul nu era longeviv. Astfel selecţia naturală funcţiona, iar elementele neadaptate suficient deveneau hrană altor entităţi din lanţul trofic. Omul avea deci duşmani naturali iar natalitatea era controlată.  

Sprijinit de religie, dar în fapt ca urmare a uneltelor şi utilajelor create din ce în ce mai masiv, omul începe aşa numita civilizare care nu reprezintă decât îndepărtarea de la natură. Focul i-a permis încălzirea cavernelor în care locuia, în dauna normalei rezistenţe la frig a tuturor celorlalte vieţuitoare. Treptat a pierdut similar aproape toate adaptările pe care natura le crease pentru el. Iniţial omul era matur, adică apt pentru procreare la vârste foarte fragede, probabil 10…12 ani. Dar şi speranţa de viaţă nu dura mai mult de 20…22 ani şi datorită luptelor cu alte animale în căutare de hrană, lupte care dese ori erau pierdute.  

Cert este că perioada de copilărie a crescut, iar puiul de om devenea tot mai neajutorat la naştere.  

A devenit necesară şcolarizarea sistematică care urma perioadei de educare familială de 7 ani.  

Cinstea, morala şi dreptatea socială sunt esenţiale pentru toate vieţuitoarele în care se includea şi omul până mai de curând. Homo sapiens sapiens adică omul gânditor al zilelor noastre gândeşte, judecă, dar pentru asta devine necesară şcolarizarea care poate dura mulţi ani. Fără şcolarizare omul poate trăi, dar în condiţii mizere, mult mai proaste decât al primului om gonit din rai pentru păcatele sale. Şi sunt mulţi, mult prea mulţi cei care, din condiţii obiective sau subiective, sunt lipsiţi de şcoală. Biserica ar trebui să se ocupe de ei. Dar …  

Din cele mai vechi timpuri omul sociabil a necesitat o conducere executivă (şeful de trib) care asigura regulile de convieţuire şi asigurarea hranei fizice şi o conducere spirituală (vraciul) care se ocupa de sănătatea fizică şi psihică a colectivităţii. După despărţirea medicinii ca ştiinţă aparte, spiritualitatea omului a fost preluată în exclusivitate de Biserică. Şcoala o datorăm Bisericii, care a făcut iniţial o pregătire a copilului întru Domnul şi a completat cunoştinţele predate cu toate secretele naturii dezvăluite de Dumnezeu.  

Astăzi, după cum am mai arătat, omul fără duşmani a pierdut aproape toate calităţile de om, aş zice de animal - dar pare denigrator.  

Şcolarizarea nu trebuie înţeleasă numai prin a trimite copilul în clădirea numită şcoală unde un pedagog mai bine sau mai prost pregătit se ocupă de el lăsându-mă să fac treburile mele cotidiene Pornind de la principiul „repetiţia este mama înţelepciunii” se poate considera şcolarizare şi ucenicia, antrenamentul sau simpla meditaţie. Oare dresarea adică implementarea unor cunoştinţe fără acceptul elevului (de regulă animal) poate fi considerată şcolarizare? De ce nu! Biciul şi zăhărelul au fost sunt şi vor fi criterii de învăţare cu sau fără voia înalţilor pedagogi.  

A dresa sau a antrena?

A dresa se referă în special la animalele care sunt obligate a se antrena intr-o activitate oarecare.  

În consecinţă antrenarea se referă deci la o acţiune voită, făcută de om spre aşi dezvolta anumite aptitudini. Antrenarea se poate face sub supravegherea unui antrenor sau sub autocontrol. Dresarea necesită un dresor om care ţine sub strict control animalul dresat.  

Spre surprinderea mea, într-o excursie la Olimpia din Peloponezul grecesc, leagănul primelor Olimpiade ţinute în imediata vecinătate a grandioasei statui a lui Zeus stăpânitorul fulgerelor, una din cele 7 minuni ale lumii antice, am aflat că atleţii pregătiţi pentru Olimpiadă erau dresaţi nicidecum antrenaţi.  

Stadionul propriu zis, păstrat şi astăzi aproape în integritatea sa, a fost un teren sfânt sub oblăduirea zeilor de pe muntele Olimp aflat la 800 km depărtare. Reprezentant al lor era Marea Preoteasă, singura femeie care avea acces pe stadion, nu numai ca atlet ci chiar drept spectator.  

Antrenamentele atleţilor nu erau admise pe stadion, nici măcar pentru încălzire. Pe stadion se ducea numai lupta sportivă crâncenă dar cinstită. Publicul admis pentru competiţie grupat pe versanţii naturali ai văii constituită stadion, ovaţiona pe învingători dar aştepta în linişte cu sufletul la gură hotărârea Marii Preotese în cazul că învingătorul nu era evident.  

În apropierea stadionului se afla un fel de hotel de multe stele în care erau adăpostiţi atleţii şi antrenorii lor. Atletul trebuia să se înmatriculeze în, să-i zicem, şcoala de pregătire pentru olimpiadă. Şcoala deţinea piste proprii pentru alergări şi spaţii acoperitoare pentru aruncători astfel încât toate disciplinele se putea antrena simultan sub îndrumare de specialitate, Înscrierile se terminau cu 4 săptămâni înaintea Olimpiadei. Urmau 4 săptămâni de ceea ce eu numesc dresaj deoarece nimic nu se mai făcea din iniţiativa sau măcar cu acceptul atletului. Un program de zi lumină, cu mici pauze, epuiza la propriu forţele atletului. Atletul care nu făcea faţă sau doar cârtea asupra tratamentului era exmatriculat din comunitate. Noaptea, când nu se prelungeau antrenamentele cauzat de intemperii, atleţii beneficiau de cea mai competentă asistenţă medicală şi spirituală. Alimentaţia, strict controlată, acoperea energia efortului, dar nu cu mult. Nutriţioniştii de atunci ar putea fi model celor de astăzi.  

Pentru fiecare titlu olimpic se înscriau de bună voie şi nesiliţi de nimeni uneori sute de aspiranţi. Toţi erau supuşi „dresajului”. După „exmatricularea” celor car nu mai făceau faţă se dădea un fel de preselecţie spre a completa numărul de atleţi care puteau fi admişi pe stadion. Aceştia erau singurii care aveau onoarea de a participa la aprinderea şi purtarea flăcări olimpice. Ceilalţi trebuiau să se amestece în marea masă de spectatori.  

Tratamentul, aproape inuman, exercitat asupra aspiranţilor la titlurile olimpice era oarecum justificat de educaţia Spartană în care copilul de prinţ sau cerşetor era crescut. Şi pe atunci mămicile îşi iubeau odrasla dar nu împiedicau tatăl să o înveţe cu vicisitudinile vieţii. Gripele şi chiar bătăile crunte între vecini răuvoitori erau foarte frecvent iar singurul mod de a le face faţă era să fi vânjos şi dur.  

Nu se poate spune că Grecia antică, floarea culturii şi a artelor frumoase, nu era civilizată. Dar ce se înţelege astăzi prin civilizaţie a coborât nivelul omului cu mult sub cel al primului om Adam.  

Omul este educat de şcoală. Cândva copilul era educat de părinţi în cei 7 ani de acasă iar şcoala îl instruia doar. Diferenţă nu numai de punct de vedere ci preponderent calitativ.  

Dar să revenim la dresaj. Pentru om există reglementări, chiar legiferate. Nu ai voie să îngrădeşti libertate fizică sau de exprimare. Nu ai voie să forţezi părerile, inclusiv politice, ale individului. Omul, militant al unui interes insuflat de alt om, are voie însă să „demonstreze” lezând grav interesele omului din jurul său. În succesiunea de mai sus care-o fi omul?  

Nici nu poate fi vorba ca un om să poată fi astăzi dresat. Şi câţi dintre semenii noştri, chiar „culţi” nu ar necesita un adevărat dresaj.  

Curios dar în zilele noastre omul mai este dresat in profesia militară. Ce deosebire puteţi vedea între câinele dresat de om spre a câştiga anumite dexterităţi şi soldatul instruit de fiara numită caporal? Unde sunt „drepturile elementare ale omului”?  

La urma urmii oamenii care „iubesc animalele” au dreptul să ceară şi pentru animale drepturile câştigate de om. Nu cuşcă, nu lanţ, mâncarea în farfurie sub nas. Ca şi-n România în Italia sunt o mulţime de iubitori de animale, chiar şi de pisici. Dar mănâncă cu plăcere de sărbători o felină Julieta pe varză.  

O ipocrizie crasă. Iubeşti animalele şi le vrei în libertate, poate chiar cu drept de muncă, poate şi de vot deoarece şi omul îl are. Dar mănânci cu plăcere o friptură de purcel, un şniţel de viţel sau chiar o pulpă de pisică. Acestea nu sunt animale? Nu mai zic de găină căreia îi sugi şi oasele şi te delectezi cu târtiţa. Şi mai ieri purtai ţanţoş mănuşi din piele de cuţu-cuţu. Oare astăzi nu mai este rentabil să faci mănuşi sau, oricum, să valorifici cumva căţelul eutanasiat cu bâta-n cap? Porcul mănâncă ciulama de purcel, de ce n-ar mânca şi cuţu-cuţu tocană de ham-ham?  

Dreptul de muncă al câinilor nu este o sintagmă sterilă. Câini ciobăneşti, fără lesă restrâng în grup oile rătăcite şi nu le apără numai pe ele de lup. Şi ciobanul, cu sau fără şcoala de ciobani preconizată a fi necesară, se simte apărat de câinii săi. Şi câţi câini de lanţ îşi apără stăpânii care-i înlănţuiesc. Există şi câini care apăra graniţele ţării sau aeroporturile fără să accepte şpăgi. Probabil de aceea nu sunt promovaţi şi în Legea câinilor.  

Europa a dat directiva „curburii bananelor” Repejor România a urmat exemplu dând Legea eutanasierii câinilor. Ionel este un tragic eveniment datorat unor câini înhăitaţi. Unul la 10 ani şi stârneşte Legi şi reglementări. Dar oamenii înhăitaţi pentru un ciolan sau caşcaval se târâie de ani prin judecăţi şi nu păţesc nimic.  

Oricum nu miroase-a bine. Viitorul pare din ce în ce mai sumbru. Câinii sunt de vină! Oare câinele ciobanului va fi eutanasiat, potrivit Legii, dacă omoară lupul care a dat iama în oi? De ce atunci hoţul care pătrunde noaptea pe furiş să fure o găină face excepţie? Dreptate, dreptate! Dar nu şi pentru câini.  

Meditarea

Părinţii înţeleg prin meditaţie – meditare un mijloc să cointereseze pedagogul trăgând atenţia asupra odraslei sale. Că are sau nu nevoie de o pregătire suplimentară elevul din familiile avute trebuie să se supună orelor de meditaţie remunerate de părinţi, nu neapărat simbolic. O asemenea „meditaţie” este departe de o reală meditare, reflecţie, resistematizare a cunoştinţelor acumulate.  

Termenul de meditaţie provine din religiile asiatice iar, la origine, are conţinutul semantic de „gândire adâncă în căutarea Domnului sau a operelor sale”. Prin meditare în acest sens se antrenează psihicul având ca efect secundar o revigorare a întregului corp deşi meditarea presupune un repaus fizic absolut.  

Meditaţia în acest sens poate fi făcută numai de oameni antrenaţi care se pot detaşa de mediul înconjurător spre a judeca la rece numai prin puterea gândului. Ei pot obţine puteri psihice foarte mari, care nu sunt numai vorbe goale.  

Totuşi o formă de meditare este accesibilă tuturor care acordă interes acumulării de noi cunoştinţe. Eu o numesc ascultare.  

Vorbeşte un om. Nu de florile mărului. Poate răspândi o bârfă oarecare, poate descrie o întâmplare haioasă sau poate da informaţii valoroase. Vorba, cuvântul pronunţat, este prin sine însuşi o cale de comunicaţie, corect un schimb de informaţie. Ne-am obişnuit într-atât cu vorbele care flutură pe lângă urechile noastre încât de regulă nu le auzim sau şi mai rău nu le înţelegem chiar dacă ne sunt direct adresate.  

Un pedagog la catedră, un conferenţiar în general, înşiră vorbe de valoare destinate a deschide mintea auditorului. Este oare ascultat?  

La scoală, chiar de rang universitar, este o obişnuinţă, o cutumă chiar, ca auditoriu să noteze cunoştinţele comunicate de vorbitor. Numai că se face o mare confuzie. Nu spusele vorbitorului, cuvintele înşirate după reguli gramaticale sunt importante. Acele vorbe ascund, este corect spus ascund deoarece nu apare întotdeauna evident, o idee principală care, în fapt, este mesajul transmis. Cine are capacitatea de a extrage din noianul de cuvinte ideea principală este avantajat. În primul rând nu face scurtă la mână scriind asiduu vorbe goale, care sună sau nu din coadă. În al doilea, şi nu ultimul, ascultând cu atenţie meditează asupra subiectului. Involuntar, din străfundurile memoriei, apar termeni similar, apropiaţi sau în legătură cu cuvintele tocmai auzite. Corelarea lor se face „cu viteza gândului” oricum în timp mult mai scurt decât scrierea sau chiar pronunţare cuvântului. Închegând astfel ce a vrut să spună vorbitorul, nu ce a spus, ideea principală se gravează definitiv în memoria de durată. Este totuşi indicat a o nota, eventual în corelare cu anterioarele idei extrase sau drept început de paranteză dacă sunt de aşteptat idei colaterale. Un elev (student) versat în ascultare poate extrage ideea la care se referă vorbitorul de la primele cuvinte apoi, după ce pierde puţin timp pentru notare, compară explicaţiile vorbitorului cu cele pe care el le-ar fi exprimat. Este un model clasic de meditaţie şi fixează cunoştinţele noi. Elevul pare absent de la oră. În fond şi este. Pentru el nu există decât cele expuse de vorbitor, repet, în esenţa lor nu în cuvinte şi pleacă cu lecţia pe veci învăţată.  

Meditaţia în acest sens nu este un dar al naturii. Cu atât mai mult unul relevat de Dumnezeire. Elevul trebuie învăţat să asculte. Din fragedă copilărie ascultarea unei poveşti, chiar repetată, produce o gimnastică a minţii care compară feţi frumoşi şi acţiunile lor într-atât încât povestitorul poate fi surprins cu cele mai trăsnite întrebări la care, de regulă, nu este pregătit să răspundă.  

Salut formele de învăţământ preşcolare dar educatoarele TREBUIE să fie bune povestitoare, să aibă talentul necesar de a capta atenţia copilului. Joaca dă dexteritate degetelor iar poveştile exersează mintea copilului. Ele trebuie corect îmbinate astfel, ca la intrarea în şcoală elevul să respecte vorbitorul şi să-i asculte vorbele,  

 

Şcoala s-a separat în final de biserică şi predă nu numai cunoştinţele dezvăluite de Dumnezeu ci toate cele pe care isteţimea omului le-a smuls naturii. şi acestea din urmă nu sunt deloc puţine. Religia, nu Biserica prin slujitorii săi, este însă un rău necesar. Şcoala nu ar trebui să se lipsească de ea. Dar cu prudenţă.  

Luând în considerare că Dumnezeu atotştiutor este oricând şi oriunde prezent, precum şi că află şi judecă toate cele petrecute fără alţi martori, fiecare este îndemnat la un autocontrol mult mai sever. Este un lucru de la sine de înţeles că un copil cu respect faţă de Dumnezeu nu va minţi, nu va înşela, nu va vorbi murdar. Dar trebuie să insuflăm respectul , nu frica, faţă de un Dumnezeu asemănător cel puţin mentalităţii copilului.  

Slujitorii Domnului, preoţii, au jurat la hirotonisire că servesc numai Dumnezeului Adevărat, iar toţi credincioşii altui Dumnezeu sunt eretici destinaţi veşnicului foc al iadului. Este un specific confesional care devine extrem de periculos dacă este insuflat elevilor. Regretatul Papa Ioan Paul II a pledat pentru un Dumnezeu unic şi înfrăţirea religiilor chiar dacă mici diferenţieri dogmatice le separă. Şcoala trebuie să pledeze pentru acel Dumnezeu unic, iar curriculum trebuie astfel organizat încât în clasele superioare la ora de religie să fie studiată istoria tuturor religiilor cu particularităţile regionale care au generat marile conflicte inter-religioase. În acest mod, adică ruptă definitiv de metodologia liturgică, religia devine o ştiinţă obligatorie pentru ori ce om care se consideră cult. Preotul să-şi „cânte” cât vrea dogma de la „amvon”- dacă biserica îl are, dar nu de la catedră. Nu văd bine faptul că este pregătit curriculum pentru orele de religie de către Patriarhie. Ar fi mai bine pentru toţi să fie convocată în acest scop o comisie de teologi, nu preoţi hirotonisiţi.  

Dacă nu aş fi convins că Natura este Adevăratul Dumnezeu aş alege religia Mahomedană numai pentru faptul că este complet lipsită de preoţi. Muezinul este doar un „precititor” care mijloceşte celor neştiutori de carte să se adreseze direct Domnului Dumnezeului Lor – Alah, cu cuvinte din Coran. Ferice de aceşti oameni plini de omenie!  

Meritocraţie versus birocraţie

Acum 4000 ani, deci cu 2000 înainte de Cristos, în Coreea educaţia era dominată de un spirit militar. Bărbaţii exersau până la epuizare folosirea armelor timpului iar femeile erau obişnuite cu respectarea eroismului şi resemnarea pentru pierderea unei rude devenită erou naţional. Faptele de arme erau considerate singurul merit care putea presupune o ierarhie socială. Cu 1000 ani mai târziu două cetăţi surori, Sparta şi Atena, se întreceau în spiritul de sacrificiu bazat pe o mare putere fizică şi morală a eroilor săi în desele lupte atât cu veneticii cât şi fratricide. Eroii erau vârfurile populaţiei disciplinată sever pe principii militare în Atena, respectiv pe principii sportive în Sparta. Disciplina, dreptatea şi morala egalităţii sociale erau baza eticii care era suptă de la sânul mamei de toţi pruncii. Luptele începute ca joacă dar continuate din ce în ce mai intens pe principii sportive respectiv militare, deveneau baza meritelor căpătate de adult. Principiul a fost astfel denumit meritocraţie, deoarece se baza pe calităţi individuale mai mult sau mai puţin dezvoltate drept merit al educaţiei primite. Ierarhia socială se baza exclusiv pe aceste merite personale. Inerent, conducător de grup era cel mai merituos, în speţă cel mai bun militar în Atena şi cel mai bun sportiv în Sparta. Etica includea răspunderea personală pentru fapte şi decizii, concretizată şi în onoare.  

Un meritocrat se considera el însuşi dezonorat dacă nu-si respecta cuvântul dat, indiferent dacă cauza era subiectivă sau obiectivă.  

Este interesant că în viaţa studiată a animalelor, ierarhia socială, adică calitatea de conducător-apărător al grupului cât şi dreptul femelei de a-si alege partenerul se bazează exclusiv pe meritocraţie dovedită faptic.  

Din evul mediu, caracterizat prin mari latifundii conduse de nobilimea ereditară, meritele personale au intrat în umbră. Suveranul, ovaţionat ca erou, dese ori nici nu participa la luptele decisive, indiferent dacă acestea se desfăşurau pe un front militar sau într-o dispută politică. A devenit cutumă stabilirea în ierarhia socială a unor reguli birocratice precum succesiunea şi averea funciară. Meritocraţia a apus definitiv. Evul mediu implică primii germeni ai înaltei civilizaţii, care începe să separe omul de celelalte fiinţe create de Dumnezeire.  

Dacă, de bine de rău, nobilimea era formată din entităţi educate, cu morală ridicată şi cu un puternic spirit al onoarei ce implica preluarea integrală a răspunderii personale pentru fapte şi decizii ajutată şi de şcolarizare, vulgul, adică marea masă a populaţiei sclavizată direct sau indirect, avea din ce în ce mai puţin acces la cultură şi educaţie. În epoca dominaţiei banului, pe care o trăim astăzi, nobilimea a dispărut în favoarea plutocraţiei celor cu bani, lipsiţi de educaţie. În masa populaţiei banul a avut un rol nefast. Omul nu mai trăieşte ca să muncească ci munceşte ca să facă bani, fără de care nu poate trăi.  

Nobilimea banului, afaceriştii, conduc lumea supunând populaţia prin bani şi birocraţie. Nu mai există eroi, nu mai există oameni cu merite, nu mai există oameni buni sau răi. Absolut toţi luptă pentru un os, unii mai isteţi pentru o roată de caşcaval. Lumea este condusă de bogătaşi, prin marionete instituite drept lideri politici.  

O deformare crasă a naturii, cu voia şi acceptul lui Dumnezeu cel reprezentat de cler.  

Cred că adevăraţii urmaşi direcţi ai lui Adam, neinfectaţi de racilele civilizaţiei, oameni apropiaţi de natură şi totalitatea vietăţilor de pe Terra sunt Americo-indienii liberi care au mai rămas şi triburile rar întâlnite de aşa numiţii oameni sălbateci.  

Omul civilizat îmbolnăvit cronic de avuţie a devenit fiara fiarelor, atitudine susţinută de birocraţia cu care s-a înconjurat.  

Dar mai există şi printre oamenii civilizaţi entităţi care se mai culturalizează, mai citesc o carte, mai participă la un spectacol sau concert, mai bat cărările munţilor în căutarea unei flori de colţ, mai trăiesc ca să muncească căci şi ei trebuie să mănânce.  

Deie Domnul Dumnezeul Nostru, al tuturor, ca aceşti urmaşi fideli ai lui Adam să se înmulţească şi să preia puterea din mâinile adepţilor viţelului de aur, chiar din cler dacă ar face parte.  

Este greu, dar nu imposibil.  

Referinţă Bibliografică:
Intre Dumnezeu şi natură 8 / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1235, Anul IV, 19 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!