Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Emil Wagner         Publicat în: Ediţia nr. 1213 din 27 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Între Dumnezeu şi natură 6
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Omul duşmanul lui Dumnezeu  

Omul este un animal ciudat. De când s-a ridicat în două picioare spre a-şi lărgi orizontul, de când a învăţat să folosească unelte concepute şi realizate cu scopul de a-şi uşura munca, de când a descoperit focul cu care îşi prepara hrana şi-şi încălzea peştera, a devenit un duşman al Dumnezeirii, deoarece îşi băga nasul unde nu-i fierbea oala. Din păcate religia, prin cler, nu a sesizat această adversitate a omului împotriva lui Dumnezeu şi nu a luat nici o măsură. Păcat!  

Nu este totuna să aduci ode de slavă şi mărire Domnului Dumnezeului tău, nu din peşteră sau scorbură ci din imensa catedrală, aşa numita „casă a lui Dumnezeu”. Peştera a fost săpată de apă din voinţă Divină spre a-ţi fi locuinţă ţie şi familiei tale până la a zecea spiţă. Scorbura a fost realizată de fulgerul mânuit de Dumnezeu în arborele secular spre a-ţi oferi un adăpost temporar. Pentru a construi mândreţea de catedrală care nu serveşte cu nimic slava Dumnezeirii decât prin mărime şi înzorzonare, tu omul nemernic ai distrus zeci de peşteri şi mii se scorburi făcute din voia Domnului.  

Omul, Biserica chiar, a deschis astăzi un război făţiş cu însăşi Dumnezeu.  

Omul cu acordul tacit al bisericii, doreşte, şi uneori reuşeşte în păcat, să refacă raiul ceresc. În raiul lui Adam era cald ca si-n locuinţele noastre. Eva întindea doar mâna să culeagă fructul cu care ambii se hrăneau. La fel faci şi tu la magazinul din colţ, este adevărat pe bani, mulţi bani şi alte similitudini pe care tu, păcătosul, le-ai smuls lui Dumnezeu, care, pe drept te-a gonit din rai ca să te lipsească de ele. Crezi că este plăcut Domnului ce faci? Te înşeli.  

După ce ai golit punga de petrol, ascunsă în mădularele pământului, spre a umple rezervorul maşinii cu care te plimbi de parcă picioarele date de Dumnezeu nu ar mai fi funcţionale, te rogi din suflet, în genunchi, să te ferească Sfântul de cutremurul cauzat de turtirea pungii golite de tine, nicidecum de Dumnezeu.  

Ce are omul comun cu celelalte animale?

Omul, cică, nu este animal. Poate uni oameni, modeşti, drepţi şi sincer să fie departe de oamenii normali şi mai aproape de locuitorii cavernelor din epoca de piatră. Poate.  

Majoritatea oamenilor trăiesc ca animalele, gândesc ca animalele, se tratează reciproc ca animalele. Ce au aceşti oameni în comun cu animalele?  

Pe scurt, toate! Chiar şi omenia? În special ea. Câinele este mult mai omenos ca omul însuşi. Nu minte, nu înşeală, iubeşte cu adevărat mâna care-l hrăneşte deşi tot ea l-a înlănţuit.  

Reciproca nu este adevărată! Animalele au o conduită şi o intuiţie pe care şi omul le-a avut cândva, dar prin civilizare le-a pierdut. Aveţi tot dreptul să vă revoltaţi auzind aceste afirmaţii. Sunteţi doar oameni, iar adevărul supără pe om. Nu şi pe celelalte animale.  

În zone geografice marginale sau satele mai puţin accesibile mai există oameni aşa cum au fost făcuţi de Dumnezeu. Sunt rar întâlniţi căci instinctiv se feresc de semenii lor civilizaţi. Şi au de ce!  

Omul este omnivor, adică mănâncă orice, inclusiv om asezonat de război sau şopârliţă. Da! Ne mâncăm şi colegii căţărându-ne pe funcţiile lor în plină pace. Restul animalelor pot fi vegetariene, carnivore sau omnivore dar nu se hrănesc niciodată cu delicii preparate din propria specie. Nu au mitraliere şi bombe atomice! Şi nici linguşitori.  

Dar absolut toate vieţuitoarele pluricelulare se hrănesc în perioada copilăriei cu lapte, laptele matern, înainte de a savura alte bunătăţi gastronomice. Nici omul nu diferă, pruncul uman nu generează războaie fratricide chiar dacă învaţă ce este banul (mă refer doar în copilăria lui).  

Sociabilitatea

Există specii ale faunei care instinctiv, prin instruire genetică, au un puternic spirit social. Societatea stupului de albine a fost în amănunţime cercetată şi s-a constatat că există grupări, diferenţiate genetic prin modul de alimentare. Dintre acesta amintesc, în ordinea importanţei sociale:  

Albine doici. Sunt albinele care au atribuţia specială de a hrăni puietul. Nu numai că, în perfectă cunoştinţă de cauză, hrănesc diferenţiat puii, care vor căpăta după maturitate atribuţii specifice, dar după criterii numai de ele cunoscute decid necesitatea unei noi regine, a trântorilor sau a albinelor de pază. Restul puietului este hrănit comun spre a deveni o harnică albină lucrătoare. Cu alte cuvinte legiferează, judecă şi pun în execuţie hotărârile. Decizia lor este Lege necontestabilă.  

Regine. Albină de reproducţie. După fecundarea de către unul sau mai mulţi trântori poate depune câteva milioane de ouă conţinând embrion de viaţă. Toate ouăle sunt egale iar din ele va rezulta o anumită categorie de albine potrivit cu tipul de hrănire decis de doici.  

Trântori. Masculi reproductivi. Generarea lor este decisă de doici simultan cu aceea de dublare a reginei. Numărul de trântori este strict limitat. Rolul lor este să însămânţeze regina în timpul roirii de fecundare. Această roirea are rolul de separare a celui mai puternic mascul, singurul care contactează regina în timpul unei roiri. Regina poate considera uneori necesitatea unei roiri suplimentare. Când regina începe să depună ouă, trântorii sunt goniţi din stup de către albinele păzitoare.  

Albine de pază. Sunt destinate securităţii stupului.  

Marea majoritate rămân albinele lucrătoare care asigură culegerea hranei pentru întregul stup.  

Nu regina are puterea executivă în stup. Ea nu are decât atribuţia de a depune în celulele speciale ouă gata fecundate. Deciziile sunt luate de doici şi executate, eventual cu ajutorul albinelor de pază.  

Albinele nu sunt unice în sociabilitate. Ţânţarii dau colonii mai mari în care reguli imuabile sunt strict respectate, fără mijloace de educare legiferate sau religie. Viaţa libelulelor este şi mai interesantă.  

Toate gâzele exemplificate mai şi mor. Oare cine le mănâncă? Bineînţeles, după ce şi-au făcut treaba.  

Comparaţi cu sistemele sociale ale omului. Votul universal nu pare a fi în favoarea democraţiei atât de lăudate. Poate, un electorat special pregătit, de tipul albinelor doici, ar genera legi mai „omeneşti”. Chestiune de gust.  

Înalta ştiinţă

Se crede că omul este singura fiinţă gânditoare. DA! Dacă ne referim la ceea ce omul „gândeşte”: cum să fure capra vecinului – cum să înşele omul de bună credinţă – cum să pună în cârca altuia deciziile sale. Nici o altă fiinţă nu poate concepe asemenea „gânduri” pe care omul le pune şi în practică. În cea ce priveşte proiecte constructive, omul mai are multe de învăţat de la animale sau chiar gâze. Am văzut structura socială a unui stup de albine. Nu ştiu cum judecă albina. Sigur este că niciodată nu-şi scrie Legile după care-şi organizează viaţa. Cunoştinţele sunt transmise genetic prin hrănire preferenţială iar puietul se naşte practic gata învăţat şi poate trece imediat la treabă de îndată ce a ieşit din găoace. Mai amintesc:  

Castorul. Un bun constructor de stăvilare. Poate opri cursul apelor în care trăieşte. Ar fi bun profesor dacă omul ar recunoaşte simplitatea şi trăinicia construcţiilor făcute de el (el, castorul nu idiotul cu idei).  

Termitele. Trăiesc într-o zonă tropicală în care căldură este cu mult mai multă decât necesită viaţa de toate zilele. Puietul lor este sensibil la temperatură. De aceea „locuinţa” lor trebuie ferită de variaţii termice şi pun la lucru aerul într-un „vânt” artificial fără consum de electricitate.  

Păsările. Toate pasările îşi fac cuiburi în care depun ouăle de prăsilă. Este o întreagă artă în aceste construcţii. Uneori cuiburile se fac în regim de „bloc de locuinţe” sub acelaşi acoperiş o multitudine de cuiburi individuale. Scopul economia de căldură şi muncă mai eficientă.  

Omul, cu toate catedralele, palatele sau tancurile sale este departe de lucrările deosebit de eficiente ale multor animale. Şi plantele pot da exemplu de cum se pot construi eficient diferite structuri. Hexagonul nu este numai o invenţie a albinelor pentru fagure. Multe plante au adoptat aceeaşi structură pentru celule. Multe din legile fizicii, precum osmoza, au fost întâi studiate la plante înainte de a fi traduse pe limba umană.  

Efectul de haită.

Majoritatea mamiferelor au comportament familial. De regulă familia directă este reunită până la majoratul puilor, înţelegând prin aceasta capacitatea lor de a se hrăni şi a procrea independent. Dese ori aceste familii pot cuprinde la un loc mai multe generaţii sub controlul unui singur mascul predominant, responsabil de securitatea grupului. La elefanţi conducerea supremă a grupului este exercitată de femele.  

În condiţiile grele de vânătoare, mai ales dacă vânatul este puternic sau agil, devin necesare asocieri ocazionale, pentru o partidă de vânătoare. Această asociere, numită şi înhăitare, conferă o emulaţie specială, individul devenind mai insensibil la elementele de securitate individuală. Lupul, ca şi câinele, nu atacă omul. Dar după înhăitare devin foarte periculoşi.  

Din nefericire înhăitarea este specifică şi omului civilizat, în special în „adunări electorale”. Omul înhăitat este o fiară deosebit de periculoasă deoarece nu mai are controlul comportamentului şi execută ori ce comandă verbală dată, dese ori, cu evidentă tendinţă. Şi morţii votează dacă au fost cuprinşi în haită. Partidele cultivă îndeosebi aceste înhăitări şi de aceea au un dinte împotriva mijloacelor eficiente de educare care ar putea să le înlăture.  

Animalele ştiu să numere mai bine ca omul. În anumite colectivităţi precum întreaga ţară românească nu se ştie câte suflete trăiesc împreună. Cauza? Simplu! Numărul de conducători este proporţional cu numărul populaţiei. Din această cauză nu numără decât oameni „înveseliţi de alcool” care văd dublu, triplu etc.  

Comunicarea

Toate animalele, chiar la nivel de gâze sau viruşi comunică între ele. Au fost observate şi comunicări între plante. Comunicarea are rol crucial în asigurarea hranei cea de toate zilele, dar devine importantă în perioadele de rut, care asigură perpetuarea speciei. Animalele au diverse moduri de comunicare folosind organe specializate. Un mijloc curent de comunicare, în perioada de rut, este emisiunea de feromoni care atenţionează partenerii unei viitoare împerecheri.  

Omul, chiar infestat de civilizaţie, comunică prin toate cele 5 simţuri. Evident calitatea comunicaţiei naturale a scăzut odată cu civilizarea, dar a fost din plin compensată de comunicarea prin mijloace ajutătoare precum telefonul sau televizorul. Acest tip de comunicare, nenaturală, este în fapt în defavoarea omului. Dar va curge încă multă apă pe Dâmboviţa până ce omul va putea egala simţurile câinelui sau sensibilitatea râtului de porc.  

În perioada de rut a animalelor femelele se fac „frumoase”, cântă sau mormăie mai „romantic” iar masculii îşi dovedesc virilitatea prin „olimpiade” uneori chiar prin lupte aprige. Oricum cel mai bun învinge ceea ce este folositor şi naturii deoarece progenitura va avea mai multe şanse de viaţă. În restul timpului comunicarea prin toate mijloacele serveşte la animale şi chiar la floră spre a se avertiza reciproc asupra hranei sau a măsurilor de securitate. Tot comunicarea este responsabilă de educarea puilor. Am văzut, de exemplu, căţeaua care-şi împingea cu botul puiul care îşi făcea nevoile pe covoraşul de joacă.  

La om trebuie diferenţiată comunicarea între indivizi de comunicarea între colective. Individul schimbă informaţii cu semenii săi aproape similar cu animalele, doar că „perioada de rut” se întinde pe absolut toată viaţa, fără pauze. Comunicarea între colective ia forme deosebite concretizate în special prin artă, cultură şi învăţământ. Există însă perioade, aşa zise „electorale” în care şi animalele cele mai fioroase ar trebui să de ferească de omul înhăitat. Comunicarea în aceste situaţii se rezumă la forţa pumnului.  

Clonarea şi migrarea sufletelor

Prin clonare, deocamdată la animale, s-au obţinut copii identice după un original cu calităţi mai remarcabile. Căţelul a fost una din ultimele experimentări reuşite. Prima a fost oaia, urmată de o întreagă suită. La clon a fost constatat nu numai aspectul foarte asemănător, chiar identic, ci şi obiceiuri şi chiar boli ale originalului care se regăsesc la clon.  

Deocamdată clonarea omului nu este permisă de Lege şi nici de Biserică. Biserica şi legea se au între ele ca mâţa cu căţelul. Într-un singur caz a mai existat concordanţe între punctele lor de vedere. La„fabricarea coarnelor” în căsnicii.  

Biserica, pe bună dreptate, se teme că identificarea prin clonare a două Euri diferite va pune stringent problema sufletului. Animalele, fiind fiinţe de a doua categorie (create prin cuvânt nu prin modelare manuală) nu au sufletul eventual periclitat la intrarea în rai. Dar la om, eul,dedublat mult mai sever decât la gemeni, se poate interpreta drept o divizare a unuia şi aceluiaşi suflet. Practic, gemenii se nasc concomitent din aceeaşi mamă şi deosebim gemeni din ovule distincte sau gemeni în care acelaşi ovul a fost pătruns de 2 spermatozoizi. Ultimii au un foarte mare grad de asemănare fizică dar partea psihică poate diferi. Probabil precum două ovule distincte pot avea dispoziţie cromozomială diferită (sunt dese naşterile cu gemeni de genuri diferite) şi spermatozoizii pot da euri diferite, cu foarte mici deosebiri la genom. Rezultă că, oricât de asemănători ar fi gemenii naturali, ei nu pot fi asemănători unor cloni, la care întregul genom a fost copiat prin înlocuirea nucleului celular.  

În ceea ce priveşte naşterea propriu zisă, nu este nici o diferenţă la clonare. Unei mame de împrumut i se implementează ovulul gata fecundat, care urmează să se dezvolte într-o fiinţă. Precum rândunica cloceşte şi câte un ou de cuc, mama de împrumut zămisleşte o fiinţă care nu are caracteristicele ei şi nici ale normalului tată. Abia la tăierea cordonului ombilical clona este definitiv dezlegată de mama împrumutată. Ceea ce am descris mai sus este unul din cele două procedee prin care s-au obţinut clone animaliere. Nu se poate încă şti ce gândeşte un animal, dar din comportările foarte asemănătoare ale originalului cu acela al clonului, se poate deduce asemănarea fizică şi comportamentală.  

În cazul omului, dacă admitem că are un suflet diferit de corpul fizic, iar acel suflet imprimă comportamentul psihic, deci eul individual, sufletul nu poate conlucra cu sufletul mamei de împrumut legat fizic de făt prin folosirea comună a sângelui. Sufletul îşi poate ocupa locul în corp numai după tăierea cordonului ombilical. La clon, care nu are nimic comun cu mama de împrumut, el preia un suflet identic cu cel al unei terţe persoane, deşi aceea persoană trăieşte şi-l găzduieşte.  

O problemă foarte spinoasă de dedublare personală. Literatura fenomenelor paranormale a descris dedublări ale unor persoane în plasament geografic mult deosebit. Dar, cât activează dublura, originalul ei doarme un somn asemănător catalepsiei, ceea ce nu este cazul la cloni.  

O dispută clară între Dumnezeire şi natură. Natura şi-a permis de mult şi în repetate rânduri un fel de clonări, în special a plantelor fecundate de albine, fluturi şi alte gâze prin care sporii unei plante ajung pe pistilul altora,nu neapărat înrudite. Aşa se explică multitudinea de specii existent. Clonarea făcută experimental de om la animale a fost precedată de experienţele încrucişării plantelor. Să ne reamintim de experienţele savantului Rus Pavlov care a recoltat roşii de pe firul de cartof.  

Dacă s-ar aplica clonarea la om, se pune problema dacă clonul este recunoscută sau nu la poarta raiului sau a iadului la care bate. Este normal ca Biserica să interzică, sub sancţiuni spirituale, efectuarea clonării la fiinţele superioare, care sunt oamenii în ansamblul lor, omenirea.  

Concluzia eului meu (mi-o asum integral) este că mai trebuie să reflectăm asupra sufletelor rătăcitoare care, datorită posibilităţii de clonare, ar fi puse în dificultate.  

Paradoxul bunicului

Dacă într-o viaţă anterioară ai ucis o rudă directă a bunicului tău nu mai exişti.  

Înţeleg prin rudă directă părinţii bunicului (oricare din cei doi) şi părinţii lor până la părinţii părinţiilor părinţilor … . Numărul de rude directe creşte ameţitor. Cu numai 4 spiţe anterioare, bunicul are deja 16 rude directe iar la a zecea generaţie anterioară sunt peste 1000.  

Populaţia globului creşte cu timpul, aşadar în trecut existau mai puţini oameni. Considerarea rudelor directe, din contră, se dublează la fiecare generaţie precedentă. Va fi existat cândva, în timpul trecut, o perioadă în care numărul total al populaţiei să fi fost mai mică decât numărul de rude directe ale unui bunic oarecare. Calculul se complică deoarece , este foarte puţin probabil ca un român neaoş să fi avut rude în China chiar Rom de-ar fi fost. Nu mai zic de rude peste ocean.  

În concluzie, toţi suntem rude între noi. Se zice chiar „suntem rude de la Adam” ceea ce pare adevărul adevărat. Deci omorând oricând pe oricine voi distruge nu o simplă viaţă ci o generaţie întreagă, o seminţie cum este denumită în vechiul testament. Consecinţa este să nu ucid. Dar ce se întâmplă în război? Să mă las ucis ca să intru în rai iar altul oarecare să intre în iad pentru crima făcută ucigându-mă? Şi culmea, ar luat şi decoraţii de merit pentru că a ucis mulţi cu mitraliera, tunul sau bomba atomică.  

Paradoxul rămâne şi omenirea ar fi trebuit să fi dispărut de mult de pe faţa pământului, deoarece multe rude directe au murit înainte de a procrea următoarea spiţă.  

Oare prinţul Charles al Marii Britanii o fi rudă directă cu Dracula (Vlad Ţepeş) cum pretinde? Mai ştii … Românului i-a plăcut din moşi strămoşi să migreze peste graniţe, nu numai în epoca nemuritorului USL (mort, dus la groapă şi totuşi existând ca mulţi, mulţi votanţi).  

Literatura, ştiinţa

Literatura, arta în general cu toate laturile ei inclusiv teatrul, este sau trebuie să fie anterioară ştiinţelor exacte deoarece altfel nu s-ar fi putut păstra datele judecate şi definitivate. În realitate, cele mai vechi epopei datează cu mult înaintea scrierii. Odiseea şi Iliada sunt epopei păstrate dinaintea scrierii în general şi tiparului în special. Ele se datorează unui poet povestitor (aed, bard) în speţă Homer din Ionia care a trăit în sec. VII î.Hr. La rândul său, acesta a preluat datele din tradiţii, fragmente şi motive din mituri vechi şi cântece populare.  

Ştiinţele au în Orientul îndepărtat (Japonia, Coreea, China, India, Arabia) o tradiţie multimilenară. Sunt atestate scrieri şi date matematice cu peste 1000 ani înainte de era noastră. Cauza este religia, care, în scopul găsirii Dumnezeului lor apelau la gândire, cercetare, inovare. Multe oraşe din extremul orient ca şi din orientul mijlociu cum ar fi Alexandria sau Babilon au, sau au avut, biblioteci vestite cu mii de scrieri care atestă nivelul ridicat al ştiinţelor. Creştinismul a fost o frână în dezvoltarea ştiinţei. Preoţii considerau „adevărate” numai „relevaţiile făcute de Dumnezeu” de regulă prin reprezentanţii săi pe pământ, preoţii. Astfel Dumnezeu a „relevat” că pământul, centrul omenirii, este o tobă ţinută de un erou mitic sau animale sfinte iar toţi aştrii cerului se învârtesc în jurul acestei tobe.  

Însă Brahma este Cosmosul, iar sufletele muritorilor de pe pământul Indiei „trăiesc” veşnic locuind într-un nufăr pe o planetă oarecare (Nirvana) din cosmos. Nu numai epopeile lor, scrieri sfinte asemănătoare bibliei cu care sunt asemănătoare, descriu aceste „adevăruri” eterne. Mi-aduc aminte de o carte religioasă apărută în sec 19 tradusă şi în limba română „Pelerinul peregrin” în care este descrisă viaţa unui călugăr brahman chiar şi după moarte. Cum făcea pelerinaj, nu la locuri sfinte, ci la sfintele locuinţe ale amărâtelor creaţii ale Dumnezeului lor, oamenii, care miluiau peregrinul umplând-ui bolul de mâncare pentru un sfat, o mângâiere. În lungile sale drumuri între aşezările omeneşti, medita la Dumnezeul său şi la greutăţile creaţiilor sale, se hrănea precum pustnicii cu rădăcini şi fructe, căutând mijloace eficiente de uşurare a vieţii celor pe care urma să-i întâlnească pe baza experienţelor trăite de cei înainte vizitaţi. O cu totul altă percepţie religioasă decât aceea creştină care cere numai veşnica laudă Dumnezeului ADEVĂRAT neglijând ori ce altă activitate. La ce trăieşte pustnicul în „pustie” dacă prin viaţa şi activitatea sa nu ajută pe cei din jur? Este o întrebare esenţială pe care toate religiile creştine ar trebui să şi-o pună!  

Ştiinţa, în speţă filozofia găsită şi în descrierea pelerinului peregrin, a apărut prin căutarea cu puterea minţii a lui Dumnezeu. Căutând pe Dumnezeu în „ceruri” privirea sa oprit asupra realităţilor înconjurătoare în care fiinţează şi Dumnezeu. Religia s-a opus cu toate puterile, apelând chiar la „pedepsirea ereziilor prin Sfântul Oficiu”, inchiziţia, care a trimis la rug nu numai vrăjitoare ci iluminaţi oameni de ştiinţă care şi-au câştigat cunoştinţele în şcoli şi universităţi iniţiate de însăşi Biserica.  

Ştiinţa nu s-a rupt nicicând de religie. Şi astăzi caută pe Dumnezeu, dovadă fiind descoperirea Bosonului, o particulă de atom care sfidează toate legile naturii.  

Ştiinţa a dezvoltat într-atât satisfacerea cerinţelor omului încât l-a făcut pendinte de ban, mijloc al civilizaţiei în care trăieşte sau crede că trăieşte. Omul rău de astăzi nu mai are alt scop în viaţă decât să facă bani cu ajutorul cărora poate face sex cu cine-şi doreşte. O nouă viziune a liberului arbitru.  

Un mare om de ştiinţă, Fridrich Hayek[1], economist austriac, care a trăit şi şi-a scris opera de bază în Anglia ca profesor la Cambrige University, a luat premiul Nobel pentru opera sa economică „Drumul spre şerbie” , în sensul şerbie = sclavie, servitute, aservire. În carte justifică amănunţit cum economia „pieţei libere”, în condiţiile controlului banului de către guverne, duce la sclavizarea omului de către bănci. Omul capătă credite bancare spre a-şi satisface o necesitate oarecare, în condiţiile acoperirii ratelor din venituri (a se citi prime, nu retribuţie). Modificarea veniturilor datorate unor cauze naturale (boli) sau subiective (recesiune economică) face imposibilă restituirea creditului, chiar dacă retribuţia nu a fost micşorată cum atestă principalele curente economico-democrate, iar omul devine astfel sclavul băncii. Aceasta îi ia casa, popreşte salariul lăsând-ui minimul de trai, şi-l trimite voit în cea mai neagră mizerie. Teoretic este o greşeală, deoarece banca îşi taie craca de sub picioare. Omul nu mai poate restitui niciodată creditul luat iar banca nu mai are bani să dea altora credite. Însăşi banca dă faliment dacă nu este susţinută vârtos de stat. Se irosesc astfel bani destinaţi investiţiilor, adică creării de locuri de muncă bine plătite care sporesc desfacerea, deci şi crearea de noi produse. Efectul de sclavizare îl trăiesc toţi cei care au avut încredere în deşănţata reclamă din precedenţii ani de bum economic, în care nevoia, dar mai mult „capra vecinului”, a sporit artificial bunăstarea aparentă a populaţiei ducând la prăbuşirea economiei.  

O particularitate care frământă economia actuală este creşterea neuniformă a veniturilor populaţiei. Omenirea a fost divizată în 2 categorii. Cumpărători de produse inutile şi sărăntoci. Primi cumpără orice, adică icre negre (o raritate absolută), bolizi de mii de cai putere, avioane, iahturi sau diamante de sute de carate. De ce? Numai Dumnezeu poate ştii. Aceşti oameni „de bine” au dreptul la venituri mari, tocmai spre a avea ce cheltui pe inutilităţi. Restul sunt sărăntocii care cumpără doar ce cere stomacul să nu moară de foame şi eventual o haină ce înlocuieşte pe aceea prea roasă în coate. De aceea nu au dreptul la măriri de salarii. Dacă într-adevăr sunt în pericol să moară de foame guvernul, darnic, le dă un obol de 2 .. 3% cum a făcut în acest an şi cel Românesc. Pentru acest infim spor sărăntocii pupă papucii guvernanţilor şi îi votează! Şi Biserica ridică ode darnicilor guvernanţi fără să observe dublările sau înzecirii veniturilor aşa zişilor oameni de bine. Nu mai este amintită dreptatea Divină. Cel mult natura umană! Un număr tot mai mic de deţinător ai resurselor lumii devin din ce în ce mai bogaţi în dauna restului omenirii care sărăceşte din ce în ce mai mult.  

Natura aşadar şi Dumnezeu au de suferit grav si din greşelile fizice făcute prin experienţele pragmatice ale omului, precum arderea lemnului şi a petrolului, combinată cu tăierea necontrolată a pădurilor. Bioxidul de carbon din atmosferă sporeşte astfel, generând, prin efectul de seră, o temperatură medie mai mare a întregului glob. Topirea gheţurilor veşnice va inunda în viitorul apropiat multe aşezări umane de pe lângă ape. Nu este Voia Domnului ci Acţiunea Păcătosului, chiar dacă acesta are bani suficienţi să-şi cumpere o lojă în rai.  

Ecouri din paradis

Doina, valsul, tangoul şi chiar criticatele manele sunt ecouri ale diferitelor culturi. Fiecare are farmecul ei, mult apreciate de către populaţia anumitor naţiuni deoarece poartă un specific deosebit al naturii în care localnicii trăiesc. Există însă şi ecouri venite direct din paradis, din păcate adresate unor din ce în ce mai puţini ascultători.  

Închipuiţivă vă rog cum Un pianist surd descrie unui orb răsăritul lunii. Nu dau nume deoarece astăzi ele nu prea mai spun nimic. Dar sonata lunii[2] ar trebui ascultată. Nu este pământească. Sunt ecouri de departe, din Paradisul îngerilor. Mai ceva decât „cântecul popesc”!  

Cântece de pahar cântate la lăută sau ţambal pot înveseli o petrecere de o seară, o nuntă. Aceleaşi cântece au fost incluse în opere şi simfonii în care nu mai sunt cântate de lăutari ci direct de îngerii cerului. Cele 2 simfonii scrise de George Enescu[3] sunt o sinteză de frumoase cântece populare care astăzi nu mai sunt la modă. Alţi oameni altă cultură. Oare este mai bine?  

Cuvântul articulat, nu numai cel divin, a devenit un zgomot oarecare. Vitezomanii preferă „cântecul” motorului ambalat prioritar sfaturilor bine intenţionate sau a cântecelor acompaniate sau nu de instrumente. Şi nu numai ei. Până şi hiena hidoasă, gunoierul naturii, ascultă ciripitul păsărelelor şi foşnetul pădurii în timpul siestei după o masă bună. Şi-i prieşte! Milioane de oameni oropsiţi vin obosiţi de la muncă acasă şi se înşeală singuri cu un pahar de „tărie” înainte de a se culca frânţi. Dacă ar asculta muzică, indiferent de care deoarece toate melodiile nu sunt decât ecouri din îndepărtatul rai, şi-ar linişti sufletul şi ar dormii mult mai bine. Poate şi-ar aminti şi rugăciunea de seară.  

Este un viciu cauzat de lipsa educaţiei materne. Pedagogi profesionişti, oricât de bine ar fi pregătiţi, sunt doar „muncitori cu gura” îşi îndeplinesc de nevoie profesiunea ca să ia la finele lunii paralele. Mama mai cântă copilaşului „nanii, nanii puişorul mamei” şi alte cântecele de leagăn. Educatoarele mai va! Un copil neobişnuit cu melodiile materne va fi dur ca un Spartan şi războinic ca un Atenian. Ori nu avem astăzi nevoie de militari sau militanţi politici. Prefer o fetiţă care fredonează o doină decât „o mare actriţă (în devenire)” crescută pentru scenă şi sex. Cred că şi Dumnezeu mă îndrumă spre aceste vederi.  

 



[1] Friedrich August von Hayek (n. 8 mai 1899, Viena — d. 23 martie 1992, Freiburg) a fost un economist şi filosof politic austriac, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1974)  

 

[2]Sonata pentru pian nr. 14, op. 27 nr.2 în do diez minor de Ludwig van Beethoven, este sonata cunoscută cu numele de Sonata lunii ("Mondscheinsonate", "Clar de lună"), denumită de fapt de Beethoven "Sonata quasi una Fantasia".  

 

[3]George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, judeţul Botoşani, România - d. 4 mai 1955, Paris, Franţa) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. Este considerat cel mai important muzician român.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
Între Dumnezeu şi natură 6 / Emil Wagner : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1213, Anul IV, 27 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Emil Wagner : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Emil Wagner
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!