Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Emigrantul, hemiplegicul şi statuia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!








EMIGRANTUL, HEMIPLEGICUL ŞI STATUIA


Strada aceea îi plăcea fiindcă nu era circulată. Şi nu era circulată fiindcă îi închiseseră unul din capete, îi montaseră acolo un grilaj metalic prevăzut cu o deschizătură prin care se putea strecura la nevoie un om, cel mult un om cu o bicicletă. Iar pe grilajul acela, vopsit în alb, lăsaseră să se caţere o tufă de caprifoi. Fără tufa de caprifoi, grilajul, oricât îl înzorzonaseră cu beţe de fier-beton, sudate ba cruciş, ba curmeziş, oricâte arcuri şi arculeţe îi montaseră deasupra, n-ar fi avut niciun haz. Ca orice grilaj, de altfel. Dar caprifoiul îmbrăcase metalul, semănând cu un cojoc miţos de frunze şi flori galbene, mirosind a miere. Aroma florilor, mai cu seamă vara pe înserat, se simţea de departe. Îmi aduce aminte de partea mea preferată din Jardin du Luxembourg, îi spusese nu de mult, pronunţând graseiat, un emigrant ce se întorsese pentru scurtă vreme ca să-şi vadă locurile de obârşie. Vara mişunau emigranţii veniţi să-şi cheltuiască banii făcuţi prin străinătăţi. Asta se va întâmpla până când nu va mai rămâne pe aici niciun cunoscut, nicio rubedenie care să-i invidieze pentru banii lor, observase vânzătorul de ziare din colţ, auzindu-le discuţia. Pun pariu că ăsta nici n-a călcat prin Jardin du Luxembourg…
Pentru că strada nu era circulată, răzbătuse iarba printre pietrele pavajului, îi gâdila degetele printre baretele sandalelor încălţate pe piciorul gol. Era o iarbă sănătoasă, de un verde intens, n-o călca aproape niciun vehicul, excepţie făcând cele câteva maşini ale riveranilor. Aşa preciza o tăbliţă la capătul opus al străzii: Accesul interzis, cu excepţia riveranilor. Iar Ică, vărul său, era unul dintre riverani. El putea să-şi aducă până în dreptul casei TV-ul cisternă cu care transporta lapte. Nu ştia pentru cine transporta laptele Ică şi nici nu-l interesa. Problema era alta, atunci când cisterna i se afla în faţa casei, Ică de obicei o repara şi îl auzea mereu înjurând în timpul ăsta. Ştia că nu înjura maşina, deşi avea toate motivele s-o facă, fiindcă era o rablă numai bună de dat la fier vechi, îl înjura pe el. Era supărat de când cu moştenirea de pe urma bunicilor. Nefiind mulţumit de partea cu care se alesese. Sperase la mai mult, aşa că le purta pică celorlalţi moştenitori, vreo zece la număr, sâmbetele, nu le vorbea, nu le răspundea la salut, în schimb îşi înjura cu cele mai deocheate cuvinte maşina când se nimerea să-i întâlnească. Şi-i dădea cu şpiţul pantofilor în cauciucuri. Cei ce aveau urechi să audă şi să-i priceapă nemulţumirea, voia să zică el cu înjurăturile lui.
De aceea, cu părere de rău, când vedea TV-ul în faţa casei lui Ică îşi schimba ruta, ocolind prin faţa bisericii. Îşi schimba ruta şi alteori, atunci când de la fereastra casei sale, învecinată cu aceea a lui Ică, tanti Pupa, mama acestuia, hrănea câinii. Obişnuia, la ore fixe, să adune o mulţime de maidanezi pentru a-i hrăni. Dacă nu hrănea câini, hrănea porumbei. Ca să adune mâncare pentru animale şi păsări, tanti Pupa răscolea prin containerele de gunoi din întreg cartierul. Când se întâlneau pe stradă, după ce îi răspundea la salut cu blândeţe, îl întreba invariabil: N-ai ceva de mâncare pentru copiii mei?... Nu vedea nimic rău în faptul că tanti Pupa hrănea maidanezii, nu ura animalele. Problema era că în această împrejurare animalele, paşnice îndeobşte, se transformau în adevărate fiare. Atunci, ferească Dumnezeu să te afli în preajma lor!
După ce ieşea prin deschizătura grilajului, dădea într-o piaţetă, în vremea copilăriei lui pe locul piaţetei aceleia se aflau case, pe care însă comuniştii le dărâmaseră, poate voiseră să construiască în locul lor ceva, nu se mai ştie. Nimeni nu fusese în stare să-l lămurească de ce fuseseră dărâmate casele acelea. Îşi amintea mai bine de două dintre ele, într-una locuia un cizmar cocoşat la care se dusese pe când avea vreo zece, unsprezece ani să-şi bată ţinte în tălpile bocancilor. Era încântat să meargă tropăind pe stradă. În cealaltă casă, cea mai mică şi dărăpănată dintre toate, se născuse Eftimie Murgu. Poate regretând că, în furia lor demolatoare, săvârşiseră un asemenea sacrilegiu, comuniştii înălţaseră ulterior o statuie celui mai important fiu al oraşului, peste drum de piaţeta aceea. Nu vi se pare că seamănă cu Moise? îl întrebase pe emigrantul care lua vederi cu un aparat digital de mărimea unui pachet de ţigări. Ba da, răspunsese cel întrebat. Dar de unde îl ştiţi?... Michelangelo, Botticelli, Gustave Doré?...
În stânga piaţetei, chiar înaintea trecerii de pietoni din dreptul lui Eftimie Murgu, se afla chioşcul de ziare. Pe vânzător îl cunoştea de mult, obişnuia să-i păstreze publicaţiile preferate, i le întindea întotdeauna cu mâna stângă, fiindcă suferea de hemiplegie. Când avea timp, mai stătea cu el la taclale. Aşa a aflat că şi părinţii lui avuseseră o casă în locul piaţetei aceleia, cu faţada spre strada principală. Casă bună, sănătoasă… Comuniştii o demolaseră. De ce, nu se ştia. Primiseră doar hârtie să se mute la bloc. Undeva la periferie. Tatăl său se întorsese fără picioare din Rusia şi, fiindcă participanţii la războiul antisovietic nu primeau pensie, îşi deschisese în casa proprie un debit de tutun. Mai vindea pe lângă ţigări şi alte mărunţişuri, săpun, pastă de dinţi, ba chiar şi bilete de loto. Nu mult după ce a fost silit să se mute la bloc, omul s-a sinucis prin electrocutare… Făcuse să pară un accident, susţinea fiul, ca să fie îngropat cu popă, ca toată lumea. Dar nu fusese. S-a sinucis… De unde ştia? Ştia el. Păi ce, nu-şi cunoştea tatăl?... Chiar aici ne-a fost casa, chiar aici, pe locul chioşcului acestuia, arăta vânzătorul cu mâna sănătoasă pământul de sub ei.
Discuţia cu emigrantul ce fotografia piaţeta din toate unghiurile posibile şi care îi dăduse de înţeles că ar cunoaşte Jardin du Luxembourg ca pe propriul buzunar avusese loc tot acolo, în faţa chioşcului cu ziare.
Nu vreţi să-mi faceţi şi mie o fotografie? îl rugase emigrantul, întinzându-i minusculul aparat de fotografiat. Nu trebuie să faceţi nimic, priviţi doar la display-ul acela. Şi apăsaţi pe buton. Ce vedeţi, aia luaţi!...
Emigrantul se postase în faţa celui mai urât zid din câte înconjurau piaţeta. Ca să-i mascheze urâţenia, edilii acceptaseră să fie în parte acoperit cu o uriaşă reclamă a firmei Marlboro, înfăţişând nişte cowboys cu caii lor, decolorată de soare şi intemperii.
Încercase să-l determine pe emigrant să-şi aleagă un alt fundal. Am putea face o fotografie spre fosta Piaţă Elisabeta, încercase să-l înduplece.
Nu, nu, se împotrivise el cu îndârjire. Aici doresc. Pe locul unde îmi fusese cândva casa. Au demolat-o comuniştii. Vedeţi pe peretele ăsta acolo sus, deasupra reclamei ăsteia mizerabile? Acolo se mai cunoaşte urma acoperişului fostei mele case… Într-adevăr, se cunoştea.
Îi înapoiase aparatul şi se întorsese la chioşcul de ziare, în intenţia de a-şi continua discuţia începută cu vânzătorul de ziare. Dar emigrantul îl urmase. Avea un zâmbet larg pe buze. Cercetase fugitiv cu privirea revistele expuse pe un rastel, apoi le spusese, atât lui, cât şi vânzătorului: Poate că nu m-aţi crezut când v-am vorbit de Jardin du Luxembourg. Dar eu acum lângă ea locuiesc, la o aruncătură de băţ. În 6e arondissement… Se uitase scurt la hemiplegicul care, stânjenit, îşi abătuse privirea într-o parte.
Totuşi, cum de?... pornise involuntar să-l întrebe, dar se întrerupsese, fiindcă, avusese brusc revelaţia, era o dovadă de impertinenţă să se intereseze de treburi care nu-l priveau. Omul putea să se supere!
Dar emigrantul nu se supărase. Dimpotrivă, zâmbetul său a sporit. Îi privise, atât pe el, cât şi pe vânzătorul de ziare cu bunăvoinţă. Eu sunt medic, îşi începuse emigrantul fără nicio introducere povestea. M-am născut acolo, îşi întinsese el mâna spre locul de sub reclama de ţigări. În casa care fusese cândva acolo, vreau să spun. Bună casă. Făcută de bunicul. Frânghier de meserie. Nu s-a înţeles deloc cu ginerele, aşa că părinţii mei au divorţat curând după căsătorie. Mama a trebuit să recunoască greşeala pe care o făcuse, alegându-şi soţ după cum îi dictau sentimentele şi nu după cum o sfătuiseră părinţii. M-a crescut singură, în casa aceea, nu s-a mai măritat niciodată. A ajutat-o să mă crească şi bunicul care a trăit până la optzeci şi ceva de ani. Când meseria de frânghier a început să nu-i mai aducă venit, s-a apucat de reparat biciclete. Acolo îşi avea atelierul, spusese emigrantul, plimbându-şi mâna spre cel mai îndepărtat colţ al piaţetei, îmi stăruie şi acum în nări mirosul iute, de la soluţia de lipit cauciuc. O prepara bunicul din crep dizolvat în benzină. Reţetă proprie.
Cât am fost elev, reparam şi eu biciclete cu el împreună. Apoi am făcut medicina. Am intrat la facultate fără concurs, fiindcă terminasem liceul cu zece curat. Tocmai apăruse o lege, sau o simplă dispoziţie, mă rog, n-are importanţă, care permitea asta. Altfel, cu originea mea – că pe bunic l-au băgat la patroni – , nu cred că aş fi fost admis. Multora li s-a întâmplat. Erau respinşi, indiferent de rezultate, pe motiv de dosar! Ce vremuri, domnule, când stau mă gândesc!...
Emigrantul se întorsese după ultimele cuvinte cu faţa spre statuia lui Eftimie Murgu, de parcă ar fi vrut ca el să-i confirme părerea, nu noi. Rămăsese câteva clipe pe gânduri. Poate aştepta ca hemiplegicul să vândă revistele solicitate de doi tineri. Ori poate se întreba în sinea lui dacă mai era cazul să-şi continue depănarea amintirilor. Faptul că îmi consultasem ceasul se pare că îl făcuse să se hotărască.
M-am specializat în microbiologie, continuase cu o voce mai stăpânită. N-aveam nicio posibilitate aici să fac ceva ca lumea în domeniul ăsta. Aşa că la vreo doi ani numai după ce ieşisem medic şi lucram într-un laborator echipat rudimentar, îmi intrase în cap ideea să plec în lume. Nu pentru că aş fi avut ceva cu regimul. Mă durea exact undeva de el… Dar îmi dădeam seama că n-aveam niciun viitor. Mă înţelegeţi? Nimic… Mă zbătusem până atunci să obţin câte ceva, nişte echipament de strictă necesitate. Mă şi luaseră la ochi pentru câte memorii făcusem. Vedeţi, păreau să-şi comunice din priviri, cum cârteşte duşmanul de clasă în doctoraşul ăsta, şcolit pe cheltuiala poporului muncitor?... Tovarăşe, îmi spusese pe şleau un prim-secretar, la care fusesem primit în audienţă, noi clădim aici fabrici şi uzine, nu dăm banii pe bazaconiile dumitale!
Bazaconii! Cuvântul ăsta a fost picătura care a umplut paharul. I-am zis mamei: Plec!... A început să-şi frângă mâinile. Îşi dădea seama că pentru prima oară vorbeam cu toată seriozitatea de treaba asta. Unde să pleci, păcatele mele? Unde văd cu doi ochi i-am spus, dar aici nu mai stau. În cele din urmă a înţeles şi s-a resemnat. Cu bunicul, sfătuitorul meu de o viaţă, nu mai puteam discuta, fiindcă dăduse în mintea copiilor.
Dar cum să plec? Interlocutorul nostru se oprise şi îşi făcuse privirea roată, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său. Trăsese aer în piept şi faţa îi devenise meditativă, ca şi cum s-ar fi aflat iarăşi în dilema de altădată. Dar, cum să plec, Doamne?... În cele din urmă am găsit soluţia. Cea mai imorală cu putinţă. Am sedus o sârboaică. Da. Era asistentă în secţia mea şi am sedus-o. Deşi măritată, îi surâsese ideea de a divorţa şi de a se recăsători cu un doctor. Aşa am făcut. Am luat-o de nevastă, dar încă vreo doi ani au trecut până când mi-au dat voie să o însoţesc într-o vizită la rudele din Brčko, undeva pe malul Savei. Şi în tot acest răstimp, pentru a nu da de bănuit, am jucat rolul soţului impecabil! Cred că pentru infamia asta, în pofida binelui pe care l-am făcut atâtor bolnavi, mă vor paşte cândva chinurile iadului. În sfârşit, când m-am văzut dincolo, mi-am abandonat nevasta şi m-am urcat în primul tren spre Triest. După câteva luni doar, eram deja angajatul Institutului Pasteur din Paris.
Se lăsase iarăşi tăcerea. Cum stătea cu capul puţin întors, statuia părea că trage şi ea cu urechea la convorbirea lor. Da, da, parcă ar fi dorit să se amestece în vorbă, cu mâna în dreptul inimii, în semn de deplină sinceritate. Cunosc totul. Mă pun chezaş că aşa s-au întâmplat lucrurile. Ce ne-a mai fost şi cu comuniştii ăştia!...
Şi cu casa, se arătase deosebit de interesat de acest amănunt hemiplegicul. Cu casa cum s-a întâmplat?
Cum să se întâmple? Cum s-a întâmplat cu toate celelalte de aici. Mi-a scris mama cum. Au scos-o în stradă şi pe ea şi pe bunicul. Cu un ordin de evacuare în mână. În demenţa lui, bunicul tot a priceput ce se întâmplă şi a sărit la miliţieni. Au tăbărât cu bastoanele pe el. Două săptămâni a mai trăit după aceea. Iar mama a ajuns la mila rudelor. Îi trimiteam eu bani dar… În cele din urmă am răscumpărat-o. Da, am plătit-o ca pe o marfă oarecare. Am dat banii unuia de la ambasadă şi mi-au adus-o la Paris. Dar n-a rezistat, în pofida eforturilor mele, nici ea prea mult. Acum odihneşte săraca la Père-Lachaise, mi-am permis să-i iau loc nu departe de mormântul lui Enescu…

Se întorsese spre casă fără a ocoli. Cu toate că tanti Pupa îşi hrănea câinii. Dar câinii nu-i făcuseră nimic. Iar tanti Pupa îşi fluturase zâmbind degetele spre dânsul.
Şi Ică îşi repara TV-ul cisternă. Să trăieşti, răspunsese salutului său, ridicând deasupra capului o cheie franceză.
Asta a fost, şoptise, simţind cum ierburile crescute printre pietrele pavajului îi mângâiau delicat picioarele printre baretele sandalelor romane.







 

Referinţă Bibliografică:
Emigrantul, hemiplegicul şi statuia / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 223, Anul I, 11 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!