Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Comemorari > Mobil |   



Elogiu, unui Mare Român: Poetul Adrian Păunescu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Au trecut mai mult de două decenii de la Revoluţia din Decembrie 1989, care a schimbat Romania într-un fel nedorit. Nedorit, pentru că poporul român nu ştia, pe atunci, că ideologia comunistă nu a fost concepută pentru binele omenirii – lucrul ce nu se poate vedea decât în practică −, ci pentru binele comuniştilor cu vederi internaţionaliste, bine pe care ei îl înţeleg prin distrugerea naţiunilor şi omogenizarea omenirii, într-un sens prevăzut de ei, în scopul supunerii tuturor sub conducerea unui guvern mondial, creat tot de ei şi în folosul lor numai, de vreme ce funcţiile motoroare acestei mişcări sunt şi azi (din anii 1860-70, de când s-a înfiinţat în Belgia!!!), un privilegiu lor strict secret.  
  
Profitând de faptul că întregul nostru popor dorea răsturnarea dictaturii, acea „celulă locală” comunistă, înfiinţată legal în 1921, pentru supravegherea, controlarea şi manipularea naţiunii noastre, au acţionat ca atare. Au făcut schimbarea politică, spre exemplu, ce ne-o doream, dar nu în felul cum de-o doream noi, cu cum şi-au dorit-o ei, catastrofală, nepatriotică, bună doar în sensul internaţionalismului lor. Puşi pe distrus întotdeauna, de când s-au înfiinţat, au distrus economia ţării, pentru a ne aduce la standardul pe care îl trăim şi pentru a ne paraliza toate speranţele care ne-au animat atunci pe toţi, pierzându-ne complet independenţa economică. Suntem tentaţi să credem scuzându-i, în nepriceperea noastră generală, că noii politicieni „nu au avut experienţa necesară”, chipurile, neavând de unde să ştie din moment ce 45 de ani nu au bătut decât din palme, dar lucrul acesta nu este adevărat decât în parte, în sensul că ei se pricep la altceva mai bine decât la conducere, adică la jecmănirea Bugetului ţării şi cufundarea ţării în Crize. Oare au fost ele prevăzute încă de la început, de când Marx şi Engels erau iniţiaţi în „socialism” de Moses Hess? 
  
„Pierdut, pierdut. 
  
Timpul meu a trecut ca nimica. 
  
Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat. 
  
În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând 
  
Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” 
  
(“Ulanem”, poem scris de Karl Marx)  
  
Iată ce mai dorea Marx întregii omeniri: „Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte - într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o . Poate că vom fi în stare, într-o bună zi, să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” (Însemnări, de Karl Marx) 
  
Dar iată ce ne-a pregătit Engels nouă: „Românii sunt un popor fără istorie ... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale ... Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămane astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra măreţei noastre revoluţii istorice ... Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas inainte.” (Frederich Engels, Neue Rheinische Zeitung, 13 ianuarie 1849 în „Lupta maghiarilor”) 
  
Cred că ne sunt de-ajuns aceste citate! Comparativ cu ce a fost înainte de cel de-al doilea Război Mondial, ba chiar şi cu ce a fost ţara noastră până în Decembrie 1989 şi ceeace am început să trăim după aceea până azi, în libertate, observăm că ţara noastră îşi urmează cu exactitate traiectoria descendentă trasată de Marx şi Engels, dar şi întreaga lume, chiar.  
  
Asta nu înseamnă că suntem mai nepricepuţi decât alţii! Un popor nu ştie efectiv să facă politică, deşi o comentează, el ştie întotdeauna că are conducători care se ocupă de politica sa. Abia după ce a ales greşit, când începe să simtă că treburile merg rău, se revoltă, dar momentul acesta le-a fost tuturor popoarelor prea târziu, ca dovadă fiind vărsările de sânge. Noi, ca popor, nu ştiam în 1989 că suntem lipsiţi de resurse, fără creiere politice pregătite pentru instaurarea unei adevărate democraţii. Pe cine să alegi, când numai familia lui Ceauşescu ne era cunoscută pe-atunci tuturor? Singura Instituţie capabilă atunci (şi acum încă, dacă ne vom trezi!?), să preia conducerea ţării şi care ar fi putut să o conducă spre bine, cum dealtfel a şi făcut-o până la 30 Decembrie 1947, era Instituţia Monarhică, sub care România a cunoscut o lungă şi continuă traiectorie ascendentă, de aproape 90 de ani (1859-1947), devenind a patra putere economică şi militară a Europei, până la ocupaţia comunistă.  
  
Comuniştii, care îşi cunoşteau bine acest rival, s-au pregătit din timp pentru astfel de vremuri şi ne-au „pregătit” şi pe noi, denigrând, în ochii noştri, pe toate căile mediatice această Instituţie şi pe Majestatea Sa Regele Mihai I. Noi, românii, am greşit plecând urechea la ei, deşi ştiam de 45 de ani că sunt mincinoşi şi criminali notorii. O altă greşală a fost faptul că tot numai ei, comuniştii, mai ştiau la 22 Decembrie 1989, că socialismul trebuia să cadă, el fiind conceput doar ca o treaptă pregătitoare instaurării Comunismului real, pe când noi toţi, uitaserăm acest lucru esenţial, în euforia care ne cuprinsese de când elicopterul dictatorului şi-a luat zborul de pe clădirea C.C-ului. De aceea, la 22 Decembrie 1989, Ion Iliescu „ne-a şi servit pe tavă” varianta cea mai bună, aceea a „guvernului provizoriu”, care ne-a liniştit, căci mirosea a „democraţie”. Dar ei, fără ajutorul rusesc, aveau nevoie de răgaz să se consolideze; ştim că Gorbaciov şi Shevardnadze au refuzat intervenţia solicitată de Iliescu şi CPUN-ul său. S-au grăbit, apoi, să-i înlăture repede şi pe cei câţiva români de bună credinţă, care erau printre ei, pentru a guverna singuri, deoarece nu i-au putut ameţi cu promisiuni şi funţii.  
  
Pentru că lucrurile s-au făcut astfel, înţelegem că indivizii care s-au înrolat în noul sistem politic, imediat după Decembrie 1989, deşi ne vorbeau româneşte, nu erau români, ci trădători şi cel puţin asemănători celor care au înfiinţat comunismul în anii 1921 şi care au preluat conducerea în anii 1947, tot aşa, adică cu înşelătorie, dezinformare în mase şi forţa armelor. S-au grăbit să-i înlăture repede şi pe cei câţiva români de bună credinţă, care erau printre ei şi pe care nu i-au putut ameţi cu promisiuni şi funţii, pentru a guverna singuri. Poporul român trebuia să trăiască azi, cam aşa cum trăiesc ei, politicienii, căci el a muncit şi a răbdat lipsurile crunte, din ultima perioadă de dictatură, pentru plata datoriilor externe şi deci, ar fi fost normal ca aşa să se întâmple. Toţi oamenii cinstiţi şi serioşi, care am trăit acele vremuri întunecoase de dictatură, nu le vor regreta niciodată, din cauza actualei denaturări a politicii de Stat pe care o trăim, căci numai noi ştim ce înseamnă de fapt securiatea nebunilor, creată de părinţii politicienilor de azi, legea tăcerii, a fricii sau lipsa de libertate. Nu trebuiesc date uitării, deoarece ne-au ocupat şi întunecat cea mai frumoasă parte din viaţa noastră: tinereţea! Seară de seară, timp de 25 de ani, cele două televiziuni ne „binecuvânta” cu conducerea ceauşistă, umplând spaţiul scurt de transmisie numai cu vizite de lucru şi congrese de partid. Cu butelia de gaz metan trebuia să faci adevărate cicluri familiare nocturne pentru a o putea schimba cu una încărcată, stând cu schimbul de cu noapte la cozi interminabile, căci niciodată nu ajungeau pentru toată lumea. Curentul electric se întrerupea când nici nu te aşteptai, chiar şi la spitale, iar iarna, cei care locuiam la bloc, eram sfătuiţi, într-o manieră „tovărăşească” ca „ziua să mai punem o haină pe noi, iar noaptea să ne învelim cu o pătură în plus”, ca să nu îngheţam. Într-o astfel de vreme, într-o sală de naştere privegheată de două radiatoare micuţe, puse să lucreze la prima treaptă (pentru a nu depăşi capacitatea siguranţelor fuzibile), asistată de un medic şi două asistente suflându-şi în pumni să-şi dezmorţească degetele şi întrebându-mă în glumă dacă tremur „de frică sau de frig”, eu am născut al treilea copil. 
  
Apoi nu vom uita acele opere „măreţe” ale comunismului din perioada lui Gheorghiu-Dej: canalul Dunăre-Marea Neagră, mina de sulf de la Călimani, culesul stufului din Delta Dunării, sau Casa Poporului şi tot bulevardul ei Victoria Socialismului din perioada lui Ceauşescu, care au fost făcute cu mâna de lucru gratuită a deţinuţilor aşa-zişi „politici”, în realitate oameni nevinovaţi şi totuşi condamnaţi doar pentru că nu împărtăşeau aceleaşi concepţii politice cu haita comunistă, motiv pentru care erau imediat catalogaţi drept „duşmani” ai poporului. 
  
Cea mai dureroasă măsură a acelor timpuri, pentru noi, părinţii, care aveam copii, a fost raţionalizarea alimentelor principale: pâinea, zahărul, făina, carnea, mezelurile şi lactatele, la început în toată ţara, cu excepţia Bucureştiului, iar apoi şi în Capitală. Alimentele se puteau cumpăra doar în mod „raţional”, adică la suprapreţ, căci se vindeau numai la negru. Legal, se puteau cumpăra numai stând la cozi interminabile şi lăsând şpagă vânzătorilor dezinteresaţi, care mai-niciodată nu aveau să dea restul, iar aprozariştii, în mod special, erau mereu în criză de mărunţiş, dar şi de amabilitate.  
  
Noi, femeile, eram supuse periodic la controale ginecologice, căutate umilitor precum găinile de ouă, iar dacă cumva unele pierdeau sarcina, erau imediat anchetate şi condamnate la ani grei de muncă silnică în puşcării.  
  
Toate aceste măsuri criminale au fost luate de dictator sub influenţa „consilierilor” săi (ei fiind în realitate, adevăraţii conducători ai Partidului Comunist „din” România), sub aplauzele furtunoase ale părinţilor acestor capete parlamentare de azi, care l-au omorât pe Ceauşescu nu pentru a salva ţara de dictatură, ci pentru a se putea înghesuit ei, ca ulii, la guvernare, cu acelaşi tupeu şi nesimţire de care au dat dovadă şi părinţii lor. În vremurile ceauşiste, toţi părinţii comuniştilor Patapievici, Iliescu, Năstase, Geoană, Tismăneanu, Băsescu..., cumpărau totul la jumătate de preţ sau mai ieftin chiar, de pe la magazinele, cantinele şi hotelele partidului (CC), dar au avut tupeul să declare că au mâncat „salam cu soia” ca şi noi.  
  
Balanţa trebuia echilibrată şi, nu oricum, ci în folosul interesului nostru naţional. Dar cine s-o facă? Dumnezeu? Ei da, chiar El a făcut-o, fără a-L înţelege nici măcar vigilenţii comunişti! Nici noi nu-L putem înţelege, nici măcar când lucrează spre binele nostru. Dumnezeu a ridicat în România acelor vremuri de răstrişte, oameni speciali. Mergând chiar pe mâna comunismului duşmănos, a ridicat chiar din mijlocul lor, pe Adrian Păunescu, dar nu pentru ei, ci pentru masele deznădăjduite. Acest mare Poet a reuşit foarte bine să acopere ruşinoasele ode care trebuiau aduse dictatorului cu nişte spectacole excelente dând, totodată, o gură de aer proaspăt culturii noastre şi reîncălzind spiritul naţional amorţit. Cu un aşa de înalt nivel patriotic, ca al Cenaclului Flacăra, România nu cred că se va mai întâlni prea curând, dacă nu cumva... niciodată. Ce putea face mai mult Poetul nostru, cu toată carisma şi îndrăzneala sa, când poporul geme şi conducătorul lui este un dictator, decât să-l lauzi pe prost până nu-şi mai încape în pene, ca să te lase liber, cât de cât, pentru a putea alina suferinţa românilor! Evident că totul trebuia făcut cu grijă, căci nu erau vremuri de libertate. Iar pe atunci ţara nu prea avea oameni speciali, pe când astăzi, după ce războiul a trecut, vedem că are „viteji”, cu carul. Un astfel de om a ştiut cum să acţioneze pentru salvarea culturii noastre sufocate de cultul personalităţii. Poetul Adrian Păunescu şi-a înţeles menirea şi şi-a acceptat soarta. Grea soartă, pentru că proşti cu putere de decizie, nu vor lipsi niciodată din sânul niciunei puterii!  
  
În toată opera lui se vede acelaşi gând „eminescian” pentru român şi România. Ca şi Marele nostru Luceafăr, el nu a rănit pe român simplu, pe muncitor şi ţăran, ci din contra, i-a ridicat moralul şi l-a ajutat efectiv pe toate căile şi cu tot ce a putut, lucru care nu i s-a luat în consideraţie şi pentru aceasta eu îl voi elogia, până voi închide ochii, pe Omul şi Poetul Adrian Păunescu, de câte ori mi se va ivi ocazia să o fac. În acea epoca „de aur” (pentru mascarea sărăciei noastre lucii), epoca anilor „de lumină” (pentru mascarea groaznicului întuneric ce l-am trăit), se construia aşa-zisa societate socialistă „multilateral dezvoltată”, numită pe drept şi „ultima treaptă” către comunism. Nimeni nu lua în seamă aceste sloganuri, căci aşa, făcând bancuri şi râzând de ei, uitaserăm cu toţii că „gura prostului adevăr grăieşte”! Şi cum cultul personalităţii „marelui” conducător era prezent peste tot, ne putem întreba, omeneşte: Cum ar fi putut lipsi tocmai aşa ceva din frământările Poetului? Exact lucrul acesta l-a speculat el, cât a putut, pentru a reuşi să realizeze ce-şi propusese. Când eşti prizonierul unui astfel de regim şi părinţii cultivă în tine gândul de a salva ţara, atunci este evident că şi strategia (pe care a şi adoptat-o Poetul), trebuia să fie una dintre cele mai surprinzătoare, nu doar pentru cetăţenii care nu i-au putut-o înţelege, dar şi pentru dictator. A fost chiar şi bătut pentru că s-a decis să se facă comunist, iar barbaria acestui act post-decembrist, consumat chiar în faţa Televiziunii Române, a fost pus mişeleşte tot în seama maselor, desigur. Nu eram prea departe de locul unde se consuma acea tragedie, pentru a putea vedea că cei care-l băteau, erau bătăuşi şcoliţi special în acest sens şi experimentaţi. Dar tocmai faptul că hoarda nouă de politicieni nu i-au luat în calcul patriotismul, atâta de evident la el, încât nu putea scăpa nici unui orb, este o dovadă în plus că Adrian Păunescu nu a fost din „gaşca” lor. Putem, deci, să-l considerăm pe Adrian Păunescu, un punct clar de reper, o măsură cu care putem detecta la actualii politicieni gradul invizibil de patriotisml, nepriceperea în a conduce o ţară ca a noastră, nivelul lor incultură şi nu în ultimul rând dezinteresul evident faţă de resursele noastre naturale, pe care le vând preţuri scandalos de nimici, în scopul căpătuirii rapide, prin însuşirea de „comisioane”. 
  
Exact în acele timpuri groaznice, a pornit Poetul Cenaclul său numit foarte simbolic pentru noi, românii: FLACĂRA! Marea majoritate a intelectualilor generaţiei tinere a acelor vremuri, a răspuns chemării Poetului. Sub masca odelor închinate inculţilor conducători, toţi acei bravi tineri au înţeles că trebuie să-l susţină pe românul chinuit de mulţimea lipsurilor şi de avalanşa ameninţărilor, ridicându-i moralul. Mărturisesc că acele dezlănţuiri ponderate şi civilizate, pe fondul recitalurilor de versuri şi acompaniament muzical, erau plăcute tuturor, pentru că mângâiau sufletele noastre nedreptăţite, precum vechile baladele populare. Au fost pe cât de binevenite, pe atât de minunate şi cred că unice în întreaga Europă comunistă de Est!  
  
Cu timpul, cenaclurile au luat forma unor blânde, dar şi evidente, proteste civilizate împotriva dictaturii comuniste, Poetul intenţionând declanşarea unei revolte de catifea, cu mult înainte de 1989. Datorită familiei din care provenea, Poetul nostru s-a convins, spre maturitate, de spusele tatălui său, înţelegând astfel ţelul ascuns al comuniştilor de a ne distruge definitiv ţara. Hotărârea aceasta fixată de Engels şi Marx, în ce priveşte soarta României, nu a fost pe atunci cunoscută şi nu înţelegeam noi exact de ce ne duceau comuniştii în prăpastie. Şi, pentru că faptele lor erau evidente, noi trebuia să descărcăm vina pe cineva? Pe cine? Pe Ceauşescu, nu pe coordonatorii din umbră ai comunismului din România, cum ar fi fost normal. Din această cauză au şi reuşit să repună mâna pe putere! 
  
In vremurile ceauşiste, când nimeni nu s-ar fi încumetat să încerce îndulcirea nebuniei prostului, oricâtă carismă ar fi avut, Poetul a avut curajul să încerce şi a reuşit să se facă util maselor populare. Până a închis ochii a rămas acelaşi patriot devotat, nechimbându-se nici măcar ideologic în vremurile de libertate care au urmat. Nu avea de ce, pentru că el era între ei de formă; veţi vedea aceasta când veţi citi doar câteva fragmente selectate din vasta sa operă! Nu avea de ce să se schimbe, din moment ce ne doream cu toţii o DEMOCRAŢIE REALĂ cu un pluralism politic autentic. În concepţia Poetului – care ar fi trebuit să fie a tuturor celor care s-au angrenat în politica ţării −, orice fel de politică, de dreapta, stânga sau de centru, dacă se face în folosul ţării, atunci înseamnă că ţara trebuie să cunoască progrese în nivelul de trai al oamenilor. A avut deci − putem spune despre Adrian Păunescu −, pe lângă marele său har literar, cu o priză enormă la publicul românesc, şi un ţel politic dar, pentru că nu şi l-a putut atinge, din chiar cauza aripii sale de stânga pe care şi-o alesese, ar fi inutil să îl discutăm în amănunt. Chiar acolo se ducea cea mai sălbatică luptă, de genul celei pentru „ciolan”, al fiarelor, nu pentru cauza noastră comună.  
  
Dar, a fost oprit „la timp”! – ar zice toate neamurile lui Băsescu, Ponta şi Crin Antonescu, într-o criză de conştiinţă −, pentru că, prin concepţie şi statut, ideologia partidelor comuniste este în mod acerb dornică de vărsare de sânge nevinovat, nicidecum amatoare de răsturnări catifelate.  
  
Observăm că în tărâmul nostru politic, oamenii serioşi, cinstiţi şi patrioţi, nu sunt agreaţi de hoarda nouă de politicieni. Nu ştiu cum or fi catalogaţi azi Brucan, Iliescu, Róman, Năstase, Băsescu, Boc, Tismăneanu, Crin, Ponta şi tot Parlamentul, de către sociologii acestor timpuri, când 80% din populaţia ţării trăieşte ca în cele mai sărace ţări din Africa, Asia sau America latină. Oare cum or fi catalogaţi toţi aceşti anti-români care au pus economia ţării pe butuci, distrugându-i complet industria şi agricultura, care nu necesitau altceva decât îmbunăţăţiri, căci erau perfect funcţionabile? Nici măcar cu „pretinul” de la Scorniceşi nu-i putem compara... 
  
Trebuie, totuşi, neapărat să luăm în calcul faptul că adevărata Revoluţie din Decembrie a fost a tinerilor şi s-a consumat pe fondul Loviturii de Stat pusă la cale şi coordonată din umbră. Dar ridicarea spontană a întregului tineret român, arată clar că meritul, în pregătirea lor pentru revoltă, l-a avut Cenaclului Flacăra al Marelui nostru Român, Poetul Adrian Păunescu, care s-a implicat şi a reaprins într-o perioadă scurtă dar suficientă, CULTUL DRAGOSTEI PENTRU ŢARA NATALĂ, UNICUL ANTIDOT EFICIENT IMPOTRIVA VIRUSULUI COMUNIST DISTRUGĂTOR DE NAŢIUNI, care este COSMOPOLITISMUL! (vezi măcar definiţia lui din DEX şi vei înţelege mult mai multe)  
  
Toţi artiştii români adunaţi în jurul Poetul Adrian Păunescu, precum şi NOI, toţi ceilalţi care îi ascultam delectându-ne, ne umpleam de speranţa venirii unor timpuri prielnice pentru recâştigarea libertăţii.  
  
ŞI AŞA A FOST!!!  
  
Chiar dacă în umbră mocnea şi interesul hrăpăreţilor comunişti, al instaurării acestei libertăţi necontrolate tipică dezmăţului, cu toţii am fost dornici să înlăturăm dictatura, chiar şi ei, căci, după cum am mai spus, sub dictatură ei n-au putut fura în voie, ca astăzi. Dar şi aşa, cu toată această hoţie anarhică practicată azi făţiş de odraslele lor, ar fi fost excelent dacă ei ar fi lăsat economia ţării să funcţioneze...  
  
Demonstraţia „golanilor” de la Universitate, din vara lui 1990, a preluat tot modelul fostului Cenaclu Flacăra, la balconul Universităţii promovându-se exact acelaşi fel de muzică!!! În sinea ei, demonstraţia a fost una la fel de paşnică şi de civilizată, la ea luând parte numai oamenii serioşi, cinstiţi şi patrioţi. Ca şi Cenaclul Flacăra, şi Demonstraţia, a polarizat numai pe românii de bună credinţă, îndrăgostiţi de ţara lor şi dornici (pentru copiii lor, desigur), de a reinstaura cultul străvechi şi civilizat al bunului simţ, în forma sa, acesta fiind unic în Europa, pentru că este specific doar ospitalierului român, devenit proverbial, până la ocuparea ţării de către comunişti.  
  
Astfel de manifestări sociale nu vor fi niciodată pe gustul maneliştilor sau al cosmopolitiştilor comunişti care fac azi congrese avangardiste pe la Paris, Tel-Aviv şi Bucureşti, numindu-şi-le cu neruşinare „româneşti”. Ei „transpiră” lucrând prin Parlament şi pe la Cotroceni, pentru distrugerea totală a Neamului nostru, obligând intelectualitatea să-şi părăsească ţara, preşedintele lor, Băsescu, afirmând public şi fără remuşcări de conştiinţă, că „Statul, cu resursele sale financiare ce le mai are, nu este dator să asigure un trai civilizat tuturor cetăţenilor ţării...”, ci doar politicienilor.  
  
Şi astăzi noi, toţi cei ce compunem „generaţia în blugi” a lui Adrian Păunescu, care pe unde mai suntem, ne delectăm şi ne alinăm sufletele, fredonând cântecele marilor noştri artişti lansaţi de el, prin scena deschisă a Cenaclui său, Flacăra.  
  
Maneliştilor şi comuniştilor îndoctrinaţi nu or să le placă niciodată, nici muzica, nici versurile acelor cântece şi nici vocile care le cântau pe-atunci, precum: Stepa, Hruşcă, Şeicaru, Vintilă, Călugăreanu, Alifanis, Dobrică, Gheorghiu..., şi dacă aş continua să-i enumăr şi să le pomenesc cântecele, aş umple la foi cât pentru o carte cu multe sute de pagini.  
  
Cenaclul Flacăra al Poetului Adrian Păunescu a fost un adevărat FENOMEN CULTURAL CIVILIZAT, deşi era energic constrâns şi extrem de atent monitorizat de capetele Securităţii comuniste... Cu toate aceste oprelişti, îndrăzneţul nostru Poet l-a putut face să ne fie nouă, românlor, ceva şi mai mult chiar! La acele Cenacluri nu veneau doar tinerii pentru a se exterioriza, ci şi oamenii suferinzi de boli foarte grave, în faţa cărora medicina era, şi încă va mai fi, neputincioasă. Aceştia veneau pentru a fi consultaţi, diagnosticaţi şi învăţaţi apoi, cum să se auto-însănătoşească, de către un alt Mare Om şi Român, inginerul Valeriu Popa, pe care enorm de multă lume, suferindă de boli foarte grave, l-a putut cunoaşte tot datorită Marelui Suflet Adrian Păunescu, aceşti oameni salvându-se cu toţii de la moarte sigură, declarată ştiinţific din punct de vedere medical după analize. Soţul meu trăieşte azi, datorită acestor doi Mari Români! 
  
Îmi pare rău de tinerii de azi, că ei nu au parte de un aşa izvor de cultură, de o aşa rampă serioasă de lansare, care să îi strângă, acum în libertate(!), pentru a-i forma şi a-i lansa în viaţă, într-un mod civilizat, după merit, după talentul care-l au, fără meschinăriile politice, pe atunci necesare, sau în puterea banului şi al relaţiilor de acum, al prostului gust şi al nesimţirii (vezi Huidu, Găinuşă, sau cei de la Vacanţa Mare în frunte cu hidosul Garcea), actori de ultima mână, imposibil de pus în rândul marilor noştri actori de altădată, ca: Amza Pelea, Jan Constantin, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu, Toma Caragiu, Radu Beligan, Alexandru Arşinel, Stela Popescu, Vasilica Tastaman..., iată o altă imensă pleiadă de NUME care s-au pus, cu toată fiinţa lor, numai în folosul educării civilizate a publicului larg românesc prin arta lor. Artistul adevărat, care-şi iubeşte arta în care s-a pregătit investindu-şi întreaga fiinţă, nu-i acela care iese în faţa publicului cu gânduri de genul... „nu contează ce zici şi ce faci, banul să iasă, că ăsta contează”! Generaţia tânără de artişti, asaltată azi de vulgarităţile libertăţii prost înţelese şi afişate de acele gunoaie de „actori” mai sus amintite, nu ştie deocamdată să-şi impună singură seriozitate maximă în ceeace doreşte să facă, tocmai pentru că nu se mai promovează o astfel de trăsătură de caracter, nemaiştiindu-se azi că aceasta este baza cu care va apărea ca persoană, în faţa publicului său, şi ca nume, în faţa întregii societăţi şi a lumii. 
  
Pentru acele clipe frumoase pe care le-a dat Cenaclul lui Adrian Păunescu generaţiei mele, zăvorâtă în cuşca comunistă, eu îl voi elogia mereu pe Marele nostru Poet, iar soţul meu va vărsa o lacrimă, în semn de recunoştinţă, dar şi de mândrie, în primul rând pentru că este un GENIU al NOSTRU, al românilor şi, în al doilea rând pentru că s-a înjosit enorm pentru noi, coborându-se şi suportând mojicia inculţilor-inculţilor comunismului: hoarda ceauşistă.  
  
Iar celor care l-au tachinat şi chinuit mereu pe Poet − fără nici măcar un gram de bun simţ, chiar până în ultima clipă când Dumnezeu l-a înălţat dintre noi... căci altfel ar fi continuat aceşti răi fără măsură, în virtutea libertăţii dezmăţului de care se bucură −, pentru relaţia ce a fost nevoit s-o ducă cu scursurile ceauşiste, mă voi ruga cerându-i Creatorului: „Iartă-i, Doamne, căci în veci aceştia nu vor fi conştienţi de crimele ce le fac!” 
  
Nu ştiu cum se face că la noi românii, în toată istoria, nu doar în comunism, ci în toate vremuri grele, doar Geniile s-au aplecat să-şi îmbrăţişeze şi să-şi mângâie poporul, politicienii NU!... În virtutea acestei grave orori, versurile marilor noştri Poeţi ni se actualizează continuu în memorie. Până când? Numai Dumnezeu ştie! Care generaţie va mai atinge iar limita suferinţei, săturându-se de politică... (căci spurcăciunile politice au atins de mult apogeul nesimţirii), pentru a le striga iar hrăpăreţilor oportunişti ai vremurilor lor:  
  
„Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa, 
  
nici în mormânt!” 
  
Iată că Adrian Păunescu a făcut-o! Noi am atins pragul insuportabilului şi am şi strigat la ei, doar că am făcut-o în mod civilizat, aşa cu ei nu meritau! El şi numai Geniul său a ştiut cum să facă, pentru ca să devină o voce puternică, imposibil de minimalizat, ajungând la Universitatea din Iowa (SUA)... care selectează în fiecare an pe cele mai geniale 100 de minţi umane ale lumii. Poetul Adrian Păunescu, a fost unicul − până azi!!! −, căruia Universitatea americană i-a oferit invitaţia de a mai sta încă un an. Poetul nostru, însă, a refuzat oferta lor. Şi în aceeaşi manieră el a refuzat absolut toate ofertele occidentale de părăsire a ţării: 
  
„Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân, 
  
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj, 
  
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân 
  
şi, cu grele picioare, mă ating de pavaj. 
  
(...) 
  
Condamnat, pentru veci, să fiu numai român: 
  
Noapte bună, oraş al eternei lumini! 
  
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân: 
  
Hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân! 
  
E prea scump pentru mine să mor în străini.” 
  
(1995) 
  
Unic, în orientarea sa politică, Poetul nostru a fost, totuşi, duşman înverşunat al sistemului comunist totalitar ceauşist, motiv pentru care, după omorârea lor, el a fost în mod subtil înlăturat (din motive lesne de înţeles), de noua hoardă neocomunistă pusă doar pe căpătuială şi pe distrugerea definitivă a ţării. Putem spune pe drept, chiar dacă el a declarat mereu invers (din motive care, deasemenea, se pot înţelege lesne), că Adrian Păunescu a fost un „comunist” anti Marx şi un democrat conştient condamnator al hoţiei politice, practicată aproape în întreaga lume de politicienii acestui sfârşit de secol nefast. 
  
Dacă marea majoritate a românilor, care s-au făcut membri ai PCR, nu ştiau exact cine a fost iniţiatorul Comunismului, ce doctrină are el la bază şi ce ţel final are trasat în realitate, iată că, citindu-i versurile, putem înţelege că Adrian Păunescu a fost foarte bine documetat în această privinţă şi îi putem distinge adversitatea lăuntrică. Iată ce scrie până în 1989 şi după, în continuare: 
  
Analfabeţi 
  
(împotriva comuniştilor analfabeţi din fruntea ţării) 
  
„V-am spus să nu îl fetişizaţi pe Marx,  
  
Să nu-i păstraţi în spirt învăţătura  
  
Şi voi într-una fără să-l citiţi  
  
Îl pomeniţi până vă doare gura. 
  
V-am spus, concetăţeni analfabeţi, 
  
Să luaţi aminte şi să ţineţi minte, 
  
Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi 
  
Şi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.” 
  
(1979) 
  
* 
  
Cineva mă ascultă 
  
(împotriva securităţii comuniste) 
  
„În veac cu putere ocultă 
  
din zid cineva mă ascultă. 
  
Cu cât mă coboară pe mine. 
  
cu-atât el mai mare devine. 
  
Iubirea mi-o suge prin tuburi. 
  
mă simt răstignit pe şuruburi... 
  
Ce face cu mine nu-i veghea, 
  
el trage din zid cu urechea. 
  
(...) 
  
În veac, cu poliţie multă, 
  
din zid, cineva mă ascultă.” 
  
(1981) 
  
* 
  
Se minte 
  
(împotriva minunii practicate de comunişti) 
  
„Se minte cum nu s-a minţit niciodată! 
  
E multă minciună la noi pe pământ... 
  
Sunt false recursuri şi nu-i judecată, 
  
Balanţa cea veche-a dreptăţii s-a frânt. 
  
Dar, hai, să minţim fără nici o ruşine, 
  
Dar, hai, să minţim în direct şi-n răspăr, 
  
Că poate prin rău vom ajunge la bine: 
  
Minciuna supremă va fi adevăr...” 
  
(1984) 
  
* 
  
Scrisoare către Guvernul României 
  
(în apărarea românilor din Ardeal) 
  
„Ce sorcovă şi târguri ai în steag 
  
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge, 
  
Guvern al inaniţiei, beteag, 
  
De nu auzi Ardealul care plânge? 
  
Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor, 
  
Că sunt abuzuri cu nemiluita 
  
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor 
  
Românii din Covasna şi Harghita? 
  
De propria ta ţară te fereşti 
  
Şi imposibil s-o conduci îţi este, 
  
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti, 
  
Guvernul unei alte Budapeste. 
  
La noi acasă, alţii sunt stăpâni! 
  
Baţi temenele la Înalta Poartă... 
  
Persecutaţi, doar fiindcă sunt români, 
  
Românii din Ardeal nu te mai iartă. 
  
Guvern de indigo şi de mancurţi: 
  
Te blestemă, descoperindu-ţi vina, 
  
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi, 
  
Din Basarabia şi cei din Bucovina. 
  
Guvern al României, surdomut: 
  
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri, 
  
Doar clopote de moarte ai bătut 
  
Pentru acest popor ajuns pe drumuri. 
  
Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig, 
  
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană, 
  
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig, 
  
Însângerând condiţia umană. 
  
Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi 
  
La cea dintâi Comună Primitivă, 
  
Să fim un neam de criminali şi hoţi, 
  
Ce-şi jefuieşte propria colivă. 
  
Guvern fără de ţară, pune punct, 
  
Acestei fraze care te cuprinde 
  
Şi-ngroapă idealul tău defunct, 
  
În groapa României suferinde. 
  
Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal, 
  
Eliberează, cu grăbire mare, 
  
De boala ta, românii din Ardeal, 
  
Guvern murdar de propria-ţi trădare!” 
  
(după 1989) 
  
* 
  
Suntem aroganţi... 
  
(împotriva trădătorilor, care s-au opus unirii noastre, în 1989) 
  
„Suntem şi
  
Îi încurcăm pe guvernanţi, 
  
Vrem mâncare la copii 
  
Şi ne place să fim vii: 
  
Mama noastră de zbanghii! 
  
(...) 
  
Iar, dacă nemţii s-au unit, 
  
Sfidându-şi ultimul infarct, 
  
De ce aceiaşi păpuşari 
  
Pe noi, românii, ne despart? 
  
(...) 
  
E totul numai interes! 
  
Şi tot aşa va fi mereu: 
  
O lume fără sens moral, 
  
Ce l-a ucis pe Dumneze!” 
  
* 
  
Târziu  
  
(sărind în apărarea marilor artişti, marginalizaţi de politic, după 1989) 
  
„Când v-am rugat să-i ocrotim, 
  
Când v-am rugat a nu-i uita, 
  
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns, 
  
Că-i o problemă foarte grea. 
  
Şi-am fost ridicol stăruind 
  
Şi-am încercat să vă mai spun, 
  
Şi voi m-aţi învinovăţit 
  
Şi m-aţi considerat nebun. 
  
(...) 
  
O locuinţă v-am cerut, 
  
S-o dăm artiştilor pribegi, 
  
Şi jaful vostru mi-a răspuns, 
  
Cu literele unei legi. 
  
Acum, e gata casa lor 
  
Şi v-aţi putea şi voi mândri, 
  
Că daţi o casă celor morţi, 
  
Deşi ei v-au cerut-o, vii. 
  
Târziu răspuns şi ipocrit, 
  
Artiştii au ajuns pământ, 
  
E gata casa vieţii lor, 
  
Dar locatarii nu mai sunt.” 
  
(20 mai 1994) 
  
...Fie ca acolo sus, în nemărginire, îngerii să-i cânte Poetului Adrian Păunescu, pe versurile şi pe melodiile frumoaselor sale Cenacluri, cu care ne-a încălzit sufletele aproape îngheţate, pe atunci, de nesperanţă! 
  
Maricuţa Manciuc-Toma 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Elogiu, unui Mare Român: Poetul Adrian Păunescu / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 676, Anul II, 06 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!