Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Elena Trifan         Publicat în: Ediţia nr. 1193 din 07 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

RITUALUL PASCAL ORTODOX
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RITUALUL PASCAL ORTODOX 
  
În fiecare an, în prima duminică cu lună plină care urmează echinocţiului de primăvară, la o dată fixată între 4 aprilie şi 8 mai, creştinii ortodocşi sărbătoresc Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Mântuitorul omenirii de sub puterea păcatului, Învăţătorul Învăţătorilor, exemplu suprem de iubire, dăruire, slujire, iertare şi sacrificiu.  
  
Vom prezenta în cele ce urmează felul în care s-a desfăşurat la Biserica „Sfinţii Voievozi” Ploieşti ritualul religios pascal, din momentul începerii Postului Mare şi până la Înălţarea Domnului.  
  
Sărbătoarea Învierii Domnului este precedată de o perioadă de şapte săptămâni de post numit Postul Mare. La rândul său, începutul Postului Mare este precedat de patru săptămâni de pregătire, cu patru duminici: Duminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau a Lăsatului sec de carne şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză. După Duminica Înfricoşatei Judecăţi (a Lăsatului sec de carne), începe săptămâna numită în popor Săptămâna Albă sau Săptămâna Brânzei, deoarece în această săptămână este permisă consumarea de produse lactate. La slujba religioasă din această zi, a Înfricoşatei Judecăţi, au fost citite Capitolele 24 şi 25 din „Evanghelia după Matei” ce prezintă Judecata la care vor fi supuşi toţi oamenii, de la Adam şi până la momentul eshatologiei (a sfârşitului acestei lumi), la cea de-a doua venire pe pământ a lui Iisus. Criteriul de judecată va fi legea iubirii universale, propovăduită de Iisus şi concretizată în fapte de întrajutorare a celor aflaţi în suferinţă. 
  
Fiul lui Dumnezeu „va veni pe norii cerului cu putere şi cu multă slavă”, „va şedea pe tronul slavei Sale” şi va judeca toate neamurile pământului. 
  
Pe cei care au săvârşit fapte bune: i-au hrănit pe cei înfometaţi, i-au adăpat pe cei însetaţi, i-au îmbrăcat pe cei fără haine, i-au primit în casă pe cei fără adăpost, i-au cercetat pe cei bolnavi, i-au ajutat pe cei din temniţă, îi va aşeza la dreapta sa, iar pe cei care nu au săvârşit asemenea fapte îi va aşeza la stânga. 
  
Celor din prima categorie le va dărui „viaţă veşnică”, iar pe cei din categoria a doua îi va supune la „osândă veşnică.” 
  
Scopul slujbei din această Duminică este de a le aminti credincioşilor că sunt muritori, că vor fi supuşi Judecăţii de Apoi şi că prin post şi fapte de milostenie izvorâte din iubire pot să îşi îndrepte greşelile pentru a ajunge în Împărăţia Domnului.  
  
În săptâmâna după Duminica Lăsatului sec de carne, numită Săptămâna Albă, în biserică zilele de miercuri şi vineri sunt aliturgice, adică nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, nu se fac parastase, este o perioadă de comuniune şi preoţii i-au sfătuit pe cei prezenţi să meargă la morminte, să realizeze întâlniri cu părinţii, fii, naşii şi finii lor. În Calendarul creştin-ortodox scrie că în aceste zile se face dezlegare la brânză, ouă, lapte şi peşte. 
  
De asemenea, în Duminica Lăsatului sec de brânză, care precede începutul Postului Paştilor, preoţii şi-au cerut iertare de la credincioşi în cazul în care le-au greşit cu ceva, sfătuindu-i ca şi dumnealor să facă acelaşi lucru unii faţă de alţii. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) ne readuce în memorie păcatul originar săvârşit de Adam şi Eva prin călcarea interdicţiei de a mânca din fructul cunoaşterii binelui şi răului, sancţionat cu alungarea omului din Paradis, dar răscumpărat prin patimile şi sacrificiul Mântuitorului.  
  
Definiţia şi funcţiile Postului au fost menţionate de părintele Răzvan Negoescu în predica rostită la această slujbă: „[...] postul este un mijloc de elevaţie sufletească, dominare a sufletului asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi îl uşurează pe creştin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor. El este o jertfă bine plăcută lui Dumnezeu, este un act de cult, un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox postul este condiţie pentru dobândirea sfinţeniei.”  
  
Preoţii Bisericii au atras atenţia că postul alimentar trebuie însoţit de cel spiritual. În ceea ce priveşte postul alimentar în prima săptămână în zilele de luni şi marţi se recomandă post complet. Pentru cei slabi este indicat să ajuneze până seara, după care pot consuma pâine şi apă. Acelaşi post aspru se recomandă în Săptămâna Sfintelor Pătimiri luni, marţi, miercuri, vineri, sâmbătă. 
  
În restul zilelor se posteşte astfel: de luni până vineri se mănâncă uscat o dată pe zi, iar sâmbăta şi duminica se mănâncă de două ori pe zi legume fierte cu ulei şi cu un pic de vin. Se recomandă evitarea excesului alimentar, a beţiei, a petrecerilor desfrânate. 
  
Postul spiritual constă în rugăciune, participarea la slujbele religioase, săvârşirea de milostenii, iertare, mărturisire prin spovedanie şi împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Iisus. 
  
Pentru felul în care trebuie să se realizeze postul spiritual revelatoare sunt versetele 14-21, Capitolul 6 din „Evanghelia după Matei” care au fost citite în această zi: milostenia şi rugăciunea să se facă în taină, să fie iertate greşelile altora, cel care posteşte să nu fie trist. 
  
În timpul Postului Mare au fost oficiate slujbe speciale: Pavecerniţa Mare, Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite, Maslu, au fost citite rugăciuni precum: „Canoul cel Mare”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul” etc.  
  
Rugăciunile au fost însoţite de un număr mare de metanii, în semn de participare completă la rugăciune, atât a sufletului, cât şi a trupului.  
  
Pavecerniţa sau Dupăcinarea este slujba de seară care se săvârşeşte după cină, la începutul nopţii sau îndată după Vecernie (slujba de seară) şi a apărut din necesitatea pregătirii spirituale a credincioşilor în caz că moartea ar putea surveni subit în timpul nopţii. 
  
Pavecerniţa Mare sau Dupăcinarea Mare s-a săvârşit în toate zilele din Postul Paştilor, afară de sâmbete şi duminici, de asemenea, în afara zilelor de miercuri şi vineri din săptămâna a cincea a Postului Paştilor şi miercuri şi vineri din Săptămâna Pătimirilor. 
  
Prin intermediul acestei slujbe sunt exprimate sentimentele de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru ziua care a trecut, de pocăinţă şi implorare a iertării dumnezeieşti pentru păcatele săvârşite în ziua trecută şi cererea ajutorului divin pentru petrecerea nopţii în pace. 
  
În timpul slujbei au fost citite rugăciuni precum: „Psalmul 50”, „Troparele de umilinţă”, „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, „Rugăciunea Regelui Manase” şi „Rugăciunea Sfântului Mardarie.”  
  
S-au intonat alternativ cântecele „Lumină lină”, „Cu noi este Dumnezeu” şi „Doamne al puterilor.” În „Lumină lină” este prezent sentimentul de slăvire a lui Iisus: „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc Celui fără de moarte, a Sfântului Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă pentru aceasta lumea Te măreşte.” 
  
În cântecul „Cu noi este Dumnezeu” prin repetarea aproape în fiecare vers a afirmaţiei din titlu i se fortifică omului credinţa că nu este singur în Univers: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu...” 
  
În „Doamne al Puterilor” este invocat Dumnezeu pentru a-i veni omului în ajutor: „Doamne al Puterilor, fii cu noi, căci pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri nu avem. Doamne al Puterilor , miluieşte-ne pe noi.”  
  
La sfârşitul Pavecerniţei Mari se citeşte o rugăciune către Maica Domnului: „Nepătată, neîntinată,...”. 
  
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite este o slujbă specială care uneşte Vecernia cu Liturghia. 
  
Într-una din predici părintele Răzvan Negoescu ne oferă informaţii cu privire la originea şi specificul acestei slujbe. 
  
Prin Sinodul de la Laodiceea (aprox. 343) Liturghia şi pomenirea Sfinţilor Mucenici se făceau numai în zilele de sâmbătă şi duminică, atunci când postul era mai puţin aspru. În mijlocul poporului creştin, erau, la momentul acela, oameni care doreau să se împărtăşească şi în cursul săptămânii, mai ales în zilele de miercuri şi vineri. Ce era de făcut cu ei? Cum puteau fi ajutaţi? Pentru a respecta hotărârile Sinodului, dar şi pentru a se împăca rigurozitatea ajunării din zilele de miercuri şi vineri cu dorinţa creştinilor de a se împărtăşi chiar în aceste zile de post, s-a format obiceiul de a se păstra în biserici o parte din Darurile sfinţite la Liturghia de sâmbătă şi duminică, pentru a împărtăşi cu ele pe credincioşi în celelalte zile. Pentru a nu se întrerupe ajunarea obişnuită din zilele de miercuri şi vineri, împărtăşirea avea loc spre seară, îndată după slujba Vecerniei. Acest ritual de împărtăşire din zilele neliturgice, destul de simplu la început, cu timpul s-a dezvoltat, fiind încadrat între slujba Vecerniei şi anumite rugăciuni din Sfânta Liturghie. Aşa s-a născut ceea ce numim astăzi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, o combinaţie a Vecerniei cu Liturghia. Pentru aceasta în Altar se păstrează Sfinte Daruri pregătite sâmbăta şi duminica. 
  
Deşi slujba este frumoasă în ansamblul ei, două momente ne-au impresionat în mod deosebit, ritualul Luminii şi cel al ieşirii cu Sfintele Daruri. 
  
La un moment dat preotul a ieşit din Altar, purtând în mână un sfeşnic în care ardea o lumânare înaltă. A înălţat sfeşnicul spunând „Lumina lui Hristos luminează tuturor,” element rămas din obiceiul de a se aprinde lumina seara în biserici, care simbolizează totodată lumina spirituală adusă de Iisus în lume. 
  
Momentul acesta a generat în Biserică o atmosferă spirituală de putere, armonie şi blândeţe nemaiîntâlnită la o altă slujbă. 
  
Celălalt ritual, al Vohodului, s-a remarcat printr-o tăcere profundă, străbătută de fiorul sacru al relaţiei cu Divinitatea coborâtă parcă mai mult ca oricând printre oamenii comuni. 
  
Când a ieşit cu Sfintele Daruri preotul nu s-a mai oprit în faţa altarului, ci a plecat cu ele către credincioşi, cerându-şi iertare şi binecuvântând.  
  
În mâna dreaptă, în dreptul frunţii a ţinut Sfântul Disc, iar în mâna stângă a avut Sfântul Potir pe care l-a ţinut la piept. 
  
Alături de el s-a aflat un paracliser care a ţinut în mână o lumânare aprinsă şi cădelniţa. 
  
În cea mai profundă tăcere s-au îndreptat împreună spre mjlocul naosului, s-au oprit sub policandru, au făcut semnul Sfintei Cruci cu Sfântul Disc şi au trecut pe lângă fiecare credincios. 
  
În liniştea profundă a Bisericii s-a auzit numai zgmotul făcut de cădelniţă şi pe chipurile oamenilor s-a citit înfiorarea provocată de o apropiere aşa de mare de Iisus Hristos ale cărui Trup şi Sânge se află pe Sfântul Disc. 
  
O emoţie nefirească mi-a pătruns în întreaga fiinţă şi simţeam că nu mai pot articula cuvinte. 
  
Vinerea a fost oficiat Sfântul Maslu, slujbă pentru vindecarea bolnavilor care a început cu sfinţirea untdelemnului, pâinii şi a făinii aduse de credincioşi de acasă. Lumina policandrelor şi a sfeşnicelor a fost sporită de cea a lumânărilor aprinse tot timpul slujbei în alimentele sfinţite.  
  
A urmat citirea a şapte Evanghelii a căror lectură s-a făcut pe rând de câte un preot în jurul căruia credincioşii au îngenuncheat într-un gest de smerenie totală. 
  
După citirea fiecărei Evanghelii ne-am simţit în ipostaza unor copii, binecuvântaţi de Dumnezeu prin gestul cu care preoţii s-au oprit în faţa fiecăruia oferindu-i posibilitatea de a săruta Crucea şi ungându-l de şapte ori la frunte şi la mâini cu untdelemn sfinţit. 
  
La plecare credincioşii şi-au luat acasă alimentele sfinţite, fiind sfătuiţi de către preoţi să se ungă cu ulei în caz de îmbolnăvire sau preventiv şi din ulei şi din făină să facă o turtă din care să mănânce dimineaţa, deoarece sunt sfinţite de şapte ori. 
  
În timpului Postului Mare au fost spuse şi rugăciuni specifice acestuia: „Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul” şi „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.” 
  
„Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul” este o amplă tânguire alcătuită din 250 de strofe în care omul căzut în păcat, simţind că sfârşitul îi este aproape se roagă pentru mântuirea sufletului pentru a se putea bucura de Învierea Mântuitorului şi a putea intra în Împărăţia Cerurilor. 
  
Se adresează propriului suflet, lui Iisus Hristos, Maicii Domnului, apostolilor şi sfinţilor. 
  
Din conţinutul „Canonului” se desprind ideea de reflecţie asupra propiilor păcate, de căinţă, mărturisire sinceră, rugăminte de milostivire, iertare de păcate, dorinţă de mântuire. 
  
Analiza propriei vieţi spirituale se face adeseori prin raportare la persoane biblice. 
  
Durerea şi părerea de rău transpar din toate versurile acestei frumoase scrieri numite de teologul grec Ioannis Fountoulis „un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale.” (Denia Canonului celui Mare, Agenţia de Ştiri Basilica, www.google.ro)  
  
„Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul” se rosteşte, în timp ce se fac metanii, în tot timpul Postului Mare. 
  
Este o invocaţie a Divinităţii bazată pe o antiteză de o simetrie perfectă între defectele firii omeneşti: „duhul trândăviei”, „grija de multe”, „iubirea de stăpânire”, „grăirea în deşert” şi calităţile acesteia: „duhul curăţeniei”, „gândul smerit”, „răbdarea” şi „dragostea”. 
  
Dorinţa celui care se roagă este de a fi ferit de primele şi de a fi dăruit cu celelalte, de a avea putere să îşi vadă greşelile şi de a nu-şi osândi fratele. 
  
Toate slujbele oficiate în duminicile din Postul Mare au scos în evidenţă momente, fapte semnificative din viaţa unor sfinţi şi a Mântuitorului, reprezentative pentru îndreptarea noastră spirituală. 
  
Duminica Ortodoxiei, prima din Post, îi celebrează pe cei care s-au jertfit pentru triumful credinţei şi pentru cinstirea icoanelor care au fost mult timp controversate. 
  
După cum se arată în „Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” citită la această sărbătoare, icoanele sunt o dovadă a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul în Unicul său Fiu pentru a dărui oamenilor viaţă veşnică. 
  
Prin cinstirea icoanelor ne exprimăm credinţa în întruparea Domnului şi beneficiem totodată de harul şi puterea divină prezente în ele. 
  
Cea de-a doua Duminică din Post a fost a Sfântului Grigorie Palama, un mare teolog al secolului al XIV-lea, care a făcut cunoscută învăţătura despre energiile necreate şi posibilitatea de a vedea lumina dumnezeiască prin curăţenie trupească şi spirituală, una din formele de purificare fiind postul. 
  
Preoţii Bisericii „Sfinţii Voievozi” le-au recomandat credincioşilor să nu privească Postul cu tristeţe, ci cu bucurie, deoarece la capătul lui pot avea parte de Lumina lui Hristos.  
  
Prin citirea Capitolului 2, versetele 1-12 din „Evanghelia după Marcu” ce relatează vindecarea slăbănogului se confirmă ideea izbăvirii omului prin credinţă.  
  
Duminica a treia a fost dedicată Sfintei Cruci. Punctul cheie al slujbei din această zi a fost versetul 34, Capitolul 8 din „Evanghelia după Marcu” în care Iisus se adresează ucenicilor spunându-le „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-mi urmeze Mie.” 
  
Au fost evidenţiate semnificaţia Crucii ca suferinţă asumată şi lepădarea de sine ca renuţare la defectele spirituale: egoism, răutate, invidie, lăcomie, desfrânare etc. 
  
Duminica a patra din Post a fost a Sfântului Ioan Scărarul, autorul cărţii „Scara Paradisului,” în care drumul omului spre Împărăţia Cerului este imaginat ca o scară alcătuită din 30 de trepte, fiecărei trepte corespunzându-i o virtute care trebuie practicată sau un păcat de care trebuie să ne îndepărtăm.  
  
În cea de-a cincea Duminică din Post a fost sărbătorită Maria Egipteanca, exemplu de sfinţire prin pocăinţă. Maria Egipteanca (355-431) după ce a trăit 17 ani în desfrâu s-a hotârăt să plece în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Înălţării Sfintei Cruci. Când a vrut să intre în Biserica Sfântului Mormânt o putere nevăzută a oprit-o. Şi-a analizat propria viată, şi-a dat seama că a greşit, s-a rugat Maicii Domnului să o ierte şi a promis că îşi va schimba comportamentul. 
  
Şi-a petrecut ultimii 47 de ani în asceză şi rugăciuni în pustiul Iordanului unde a fost găsită de ieromonahul Zosima care s-a ocupat de înmormântarea ei. 
  
Duminica Floriilor sau a Intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim a constituit un prilej de bucurie în Biserica Ortodoxă, marcând totodată începutul Săptămânii Pătimirilor şi prefigurând moartea Acestuia ca element sine qua non al Învierii. 
  
Au fost citite şi explicate versetele 1-18, Capitolul 12 din „Evanghelia după Ioan.” 
  
Cu şase zile înainte de Paşti, după învierea lui Lazăr Iisus a mers în Betania, unde a participat la cină în casa acestuia. 
  
Drept mulţumire Maria, sora lui, i-a uns picioarele cu nard de mare preţ şi le-a şters cu părul ei. Iuda Iscarioteanul i-a reproşat acest fapt şi i-a spus că mai bine vindea nardul şi le dădea banii săracilor. În realitate el era fur şi vroia să îşi însuşească o parte din aceşti bani. 
  
Pentru a împlini cuvântul Scripturii Iisus a intrat în Ierusalim călare pe un asin. 
  
În semn de recunoştinţă, iubire şi credinţă mulţimea l-a întâmpinat cu aclamaţia „Osana! Binecuvântat este Cel care vine întru numele Domnului” şi cu flori de finic. 
  
Bucuria primirii Lui avea deja în ea germenele morţii, deoarece arhiereii se gândeau să îl omoare şi pe Lazăr, nu numai pe Iisus. 
  
În Biserica Ortodoxă bucuria primirii lui Iisus la Ierusalim este retrăită de credincioşi an de an într-un ritual al salciei sfinţite. 
  
Credincioşii aduc la Biserică ramuri de salcie care sunt sfinţite de preoţi cu aghiasmă şi cu o rugăciune specifică: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care şezi pe heruvimi; Cel ce ai arătat puterea Ta şi ai trimis pe Unul Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să mântuiască lumea prin Crucea, prin îngroparea şi prin învierea Sa; Căruia, venind în Ierusalim spre patima cea de bunăvoie, poporul care şedea întru întuneric şi în umbra morţii, luând semnele biruinţei, ramuri de copaci şi stâlpări de finic, I a prevestit învierea, Însuţi, Stăpâne, păzeşte ne şi pe noi, care urmând acelora purtăm în mâini ramuri de copaci în această zi de înainte prăznuire. Şi precum pe acele popoare şi pe acei prunci care Ţi au strigat Ţie: osana, apără ne şi pe noi, ca prin laude şi cântări duhovniceşti să ne învrednicim de dătătoarea de viaţă învierea cea de a treia zi, în Hristos Iisus Domnul nostru, cu Care împreună eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.” 
  
Ramurile sfinţite sunt date credincioşilor acasă şi păstrate, de obicei, la icoană pentru a îi apăra de rele. 
  
Salcia, înlocuitorul autohton al finicului, este simbolul reînverzirii naturii, al renaşterii, al bucuriei, al recunoştinţei, al credinţei şi al primirii harului sfânt puternic şi protector. 
  
Salciei i s-a dedicat şi un cântec intonat în timpul Procesiunii de Florii şi la Liturghia din această zi, o transfigurare în legendă a suferinţei Măicuţei îndurerate.  
  
Când lui Iisus i s-a pus coroana de spini pe frunte, Ea a rugat o salcie să o lase să facă o coroană din ramurile ei. Salcia i-a îndeplinit dorinţa, dar coroana nu a fost acceptată de cei care contribuiau la îndeplinirea unuia dintre cele mai cumplite destine din istoria omenirii: „Dar iudeii n-o lăsară/Cu cununa fără spini,/Că voiau ca El să moară/Sângerat şi-n mare chin.//Atunci salcia miloasă/Nu s-a mai-nălţat în sus/Şi-a rămas uşor plecată/Ca să-L plângă pe Iisus.” 
  
Părintele Răzvan Negoescu care a vizitat Locurile Sfinte le-a făcut cunoscut credincioşilor că în cetatea veche a Ierusalimului se păstrează până astăzi poarta prin care a intrat Mântuitorul călare pe mânzul asinei – Poarta de Aur - poartă ce astăzi este zidită şi se va deschide la cea de-a doua venire a Domnului Hristos. Ierusalimul Vechi, spre deosebire de cel nou, este înconjurat de jur-împrejur cu ziduri groase de circa 3 metri şi înalte de 10-12 metri, care formează un poligon neregulat cu suprafaţa totală de circa 4 kilometri pătraţi. Intrarea în Sfânta Cetate se poate face pe orice latură, prin cele şapte porţi deschise, plasate de jur-împrejur. Cea de-a opta poartă, numită „Poarta de Aur”, situată în partea de răsărit, străjuită de sute de morminte, este zidită de musulmani, pentru a nu mai putea intra pe aici Hristos, a două oară. Căci pe această poartă a intrat Domnul triumfal în Sfânta Cetate, la Duminica Floriilor. Tradiţia spune că tot pe această poartă va veni Hristos să judece lumea în Valea lui Iosafat, care este alături. Numai atunci se va deschide. În forma actuală a fost construită de bizantini în secolul al VII-lea păstrând şi elemente irodiene pe lângă bolţile bizantine. Se crede că pe locul porţii se găsea, în vremea lui Irod, Poarta Suzei. În anul 810 a fost închisă lăsându-se doar o mică deschizătură. Cruciaţii o deschideau de două ori pe an: o dată la Ziua Crucii şi a doua oară în Duminica Floriilor. Poarta a fost închisă de musulmani în anul 1530, reprezentând pentru ei Poarta Judecăţii Universale. 
  
Locul în care s-a spânzurat Iuda se numeşte Valea Gheenei, vale în care locuitorii cetăţii Ierusalim aruncau gunoaiele. Astăzi valea continuă să fie blestemată, aici dându-şi întâlnire persoanele imorale ce se împotrivesc firii.  
  
În Săptămâna Patimilor care a stat sub semnul tristeţii, al suferinţei şi al doliului, au avut loc deniile, slujbe religioase de seară, specifice acestei săptămâni. 
  
În Sfânta şi Marea Luni au fost prezentate vânzarea lui Iosif din Egipt de către fraţii săi pentru douăzeci de arginţi (Geneza, Capitolul 37), o anticipare a vânzării lui Iisus de către Iuda şi parabola smochinului pedepsit de Dumnezeu, deoarece nu avea roade (Marcu, 11, 12-14) simbol al morţii, al omului nefolositor şi totodată al rodirii prin credinţa în Iisus (Ioan, 15, 1-8).  
  
În Sfânta şi Marea Marţi a fost citită pilda celor zece fecioare prin care Iisus a îndemnat asocierea curăţeniei cu alte virtuţi şi îndeosebi cu milostenia.  
  
În Sfânta şi Marea Miercuri a fost pomenită femeia cea păcătoasă, model de vindecare spirituală, iertare şi binecuvântare prin credinţă, iubire şi slujire prin faptă a lui Iisus. 
  
Cu două zile înainte de Paşti, în casa lui Simon Leprosul din Ierusalim o femeie păcătoasă a turnat pe capul lui Iisus mir „de mare preţ”. Fapta ei a fost criticată de ucenici şi lăudată de Iisus, deoarece a făcut-o spre îngroparea Sa şi a cerut să fie cunoscută în toată lumea (Matei, 26, 6-16). 
  
În Sfânta şi Marea Joi a celor Douăsprezece Evanghelii au fost săvârşite două slujbe distincte. 
  
Dimineaţa a fost oficiată Liturghia Sfântului Vasile cel Mare în timpul căreia au fost pregătite pentru prefacere două Sfinte Agneţe, unul pentru Liturghia propriu-zisă, pentru împărtăşirea preoţilor şi credincioşilor, şi încă un agneţ, pentru Sfânta Împărtăşanie din tot anul pentru bolnavi şi copii, care se obţine din pătratul din prescură pe care este scris IC HR NI KA „Iisus Hristos Învingătorul.”  
  
Etimologic cuvântul agneţ înseamnă „miel” şi îl reprezintă pe Iisus care s-a sacrificat pentru binele omenirii.  
  
Seara au fost citite douăsprezece pericope evanghelice în care se conturează patru momente importante: spălarea picioarelor, Cina cea de Taină, Rugăciunea mai presus de fire, vinderea. Toate textele evanghelice citite oferă o imagine vie a Legii celei noi aduse de Iisus în lume, bazate pe: asumarea destinului, iubire arătată inclusiv vrăjmaşului, jertfă mântuitoare, slujire a aproapelui indiferent de condiţia lui socială, modestie, umilinţă, supunere, suferinţă, rugăciune, iertare.  
  
După fiecare Evanghelie s-a cântat: „Slavă îndelung răbdării tale, Doamne, Slavă Ţie!”. 
  
După Evanghelia a cincea într-o procesiune de o înfiorătoare solemnitate Crucea ce-l prezintă pe Iisus răstignit a fost adusă din Altar în mijlocul Bisericii, după cum Iisus a fost sacrificat în mijlocul omenirii. În Biserica mare a Învierii din Ierusalim se găseşte locul în care se află „Buricul Pământului” sau „Centrul Pământului”, marcat printr-un scăunel cu o piatră de mărimea unei monede poziţionat în partea superioară. În Biserica Ortodoxă se cântă: „În mijlocul pământului ai răbdat Cruce şi patimă, Îndurate, tuturor nepătimire şi răscumpărare dăruind. Pentru aceasta, astăzi, la înjumătăţirea postului, toţi o punem înainte spre închinare şi cu bucurie să o sărutăm, ca să ne învrednicim toţi a vedea Patimile Tale şi Învierea cea de viaţă purtătoare, luminaţi fiind cu dumnezeieşti virtuţi...“ (prima stihiră de la Vecernia zilei de miercuri în săptămâna din mijlocul Postului Mare). S-a reuşit astfel anticiparea jertfei euharistice sub formă de pâine şi vin de la Cina cea de Taină cu jertfa pe cruce de a doua zi, un apogeu al suferinţei vizualizate, al apropierii de trupul şi rănile lui Iisus, de sporire a încrederii în sacrificiul Lui şi a speranţei în puterea Lui izbăvitoare.  
  
Sfânta şi Marea Vineri a fost dedicată morţii fizice a lui Iisus.  
  
În dimineaţa acestei zile a avut loc o slujbă plină de semnificaţii şi simboluri, scoaterea Sfântului Epitaf în Biserică.  
  
Sfântul Epitaf, care simbolizează trupul lui Iisus, este o bucată de pânză sau mătase pe care este pictată o icoană ce reprezintă punerea în mormânt a Domnului. Aducerea lui în Biserică înseamnă coborârea lui Iisus în mormânt, simbolizat la rândul lui de masa pe care a fost pus împreună cu Evanghelia şi Crucea. 
  
În timpul slujbei oficiate, preoţii cu lumânări aprinse în mâini au înconjurat masa în sens invers acelor de ceasornic, în semn de împotrivire trecerii implacabile a timpului aducător de moarte. S-a cântat: „Când Te-a pogorât de pe lemn, mort, cel din Arimateea pe tine, viaţa tuturor, cu smirnă şi cu giulgiu Te-a înfăşurat Hristoase şi cu dragoste s-a îndemnat a săruta, cu inima şi cu buzele, Trupul Tău cel nestricat, însă, fiind cuprins de frică, se bucura strigând către tine: .” În timpul acestei zile, credincioşii au venit cu flori la Biserică pe care le-au pus pe masa ce semnifică mormântul lui Iisus, s-au închinat, au sărutat Crucea şi au trecut de trei ori pe sub masă, săvârşind un ritual străvechi, al iubirii şi al respectului faţă de Iisus, al coborârii şi al ieşirii simbolice din mormântul Acestuia. Este poate singurul ritual rămas neatins de anii grei ai comunismului, care a atras şi atrage un număr mare de persoane de vârste diferite şi mai ales de copii atât de chemaţi în Împărăţia Domnului.  
  
Seara a avut loc slujba Prohodului, o cântare amplă, dulce şi tânguitoare, o evocare a morţii şi a Învierii lui Iisus, o strigare de compasiune, de durere şi de slavă, de transformare biunivocă a contrastelor unele în altele, a Luminii în întuneric, a Vieţii în moarte, de înlocuire a lui Adam cel Vechi cu Adam cel Nou, a înnoirii omenirii ca urmare a Jertfei răscumpărătoare. 
  
La sfârşitul slujbei florile sfinţite de pa masa lui Iisus au fost dăruite credincioşilor care le-au luat acasă pentru valoarea lor tămăduitoare. 
  
În continuare s-a desfăşurat o procesiune în jurul Bisericii şi pe străzile din apropierea acesteia în timpul căreia au fost spuse rugăciuni şi intonate cântece religioase şi au avut loc patru opriri pentru a marca cele patru puncte cardinale în care trebuie vestită moartea Mântuitorului.  
  
În timpul slujbelor din această săptămână preoţii au purtat haine cernite.  
  
În Sâmbăta Mare, la ora 23,30 s-a citit „Canonul Sâmbetei Mari”, iar la ora 24 a avut loc slujba de vestire şi de slăvire a Învierii Mântuitorului al cărei element central a fost primirea şi dăruirea Luminii Sfinte aduse de la Ierusalim. 
  
După ce au aprins o făclie mare şi frumos împodobită de la candela de deasupra Mesei Sfinte, în care se afla lumină din Sfânta Lumină coborâtă la Ierusalim sâmbătă 4 mai 2013 la ora 14.20, preoţii au ieşit în faţa altarului şi au dat Lumină credincioşilor spunând cu glas tare de trei ori: „Veniţi de primiţi Lumină!” 
  
După aceea, în procesiune, cu Sfânta Cruce, cu Sfânta Evanghelie, cu Icoana Învierii, cu cădelniţa, cu făclii aprinse, în dangăt de clopot şi în sunet de toacă au ieşit cu toţii afară cântând „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi noi pe pământ, ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim.” 
  
Slujba s-a ţinut afară pe o platformă special amenajată, înconjurată cu lumini, pentru a vesti întregii creaţii Învierea Mântuitorului.  
  
S-a citit „Evanghelia după Matei”, 28, 1-16 în care se vesteşte Învierea Mântuitorului. În zorii zilei de Duminică Maria şi Maria Magdalena au venit să vadă mormântul, dar au găsit piatra răsturnată şi un înger care şedea pe ea le-a dat vestea Învierii lui Iisus şi le-a sfătuit să îi anunţe pe ucenici şi să îl caute pe Iisus în Galileea. Vestea le-a bucurat pe femei, dar le-a şi înspăimântat totodată prin neobişnuitul faptelor. Iisus însuşi le-a ieşit în cale şi le-a sfătuit acelaşi lucru. Moartea a fost învinsă de Viaţă şi întunericul de Lumină, Adam cel Vechi de Adam cel Nou, care şi-a recăpătat locul din Paradis prin jertfa răscumpărătoare. Femeile au venit să vadă mormântul „când se lumina de ziuă”, ziua unei noi vieţi şi a noii religii călăuzite de învăţătura lui Iisus, Lumina lumii. Lumina este reflectată şi de înfăţişarea îngerului care „era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada.” 
  
S-a dat binecuvântarea pentru Utrenia specială de Paşti şi s-a cântat pentru prima oară „Hristos a înviat din morţi.”  
  
A avut loc un ritual specific numai Săptămânii Luminate, preoţii au tămâiat în cele patru colţuri ale mesei, au fost rostite patru versete din „Psalmul 67” prin care se anunţă Învierea Mântuitorului, prilej de veselie pentru toată lumea: „Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul / Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului/Aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii se veselesc. /Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea.” După fiecare verset s-a cântat „Hristos a înviat.”  
  
A urmat „Ectenia Mare” la sfârşitul căreia preoţii cu crucea în mână şi cu lumânarea împodobită au rostit către popor de trei ori „Hristos a înviat!”. 
  
S-a citit „Scrisoarea pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel cu ocazia Sfintelor Paşti” în care se evidenţiază în mod deosebit legătura dintre Taina Învierii şi Taina Sfintei Cruci: „Crucea Mântuitorului Hristos este semnul iubirii Sale atotputernice şi smerite, făcătoare de viaţă şi dătătoare de bucurie. În Sfânta Cruce este ascunsă puterea Învierii, iar Lumina Învierii este slava Sfintei Cruci. Astfel, Sfânta Cruce nu este doar semn al jertfei şi al morţii, ci şi semn al Învierii şi al biruinţei.”  
  
Credincioşii au primit paşti, pâine sfinţită stropită cu agheasmă şi vin, după care o parte din ei au plecat grăbiţi spre casă, bucuroşi că au primit o parte din harul sfânt, iar alţii au mers împreună cu preoţii în Biserică, în acordurile cântării „Canonului Învierii”, un imn al vieţii celei fără de moarte, al luminii, al bucuriei universale. 
  
Este vestită Învierea Mântuitorului şi odată cu El a întregii lumi, lumina cuprinde întregul Univers „Acum toate s-au umplut de lumină/Şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt.” Întreaga făptură şi „cea văzută şi cea nevăzută” din cer şi de pe pământ este îndemnată să se veselească. 
  
A urmat slujba primei Duminici a Învierii ce s-a desfăşurat într-o revărsare totală de Lumină Cristică, amplificată de lumina lumânărilor din policandre şi din mâinile credincioşilor, de culoarea albă a hainelor preoţeşti, de argintiul şi auriul catapeteasmei. Lumina exterioară s-a unit cu cealaltă a sufletelor obţinută prin post şi rugăciune, într-o atmosferă de armonie, blândeţe, înălţare, bucurie şi binecuvântare, în comuniune deplină cu Dumnezeu. 
  
Lecturile biblice, cântecele intonate au preaslăvit din nou triumful Luminii asupra întunericului, al Vieţii asupra morţii. 
  
Slujba Sfintei Liturghii a început cu Binecuvântarea Mare. Au fost citite din nou cele patru versete din „Psalmul 67”. 
  
Uşile Împărăteşti şi Diaconeşti ale Sfântului Altar au stat deschise atât în noaptea aceasta, cât şi în Săptămâna Luminată, pentru că cerurile sunt deschise. 
  
Pe iconostas a fost pusă Icoana Învierii în care se conturează două planuri: al Luminii, al binelui, al vieţii, dominat de Iisus Hristos îmbrăcat în haine de culoare albă şi al iadului, întunericului, prădat, golit de Adam cel Nou. 
  
Legătura dintre ele este stabilită de gestul uriaş pe care Iisus îl face de a distruge porţile iadului, de a-l scoate pe Adam din iad spre izbăvirea omenirii de păcatul originar şi începerea unei vieţi noi în care echilibrul iniţial om-Dumnezeu este restabilit.  
  
S-a rostit „Ectenia Mică”, după care au fost intonate cântări speciale: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuieşte-ne pe noi”, „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, pe cei ce cântăm Ţie, Aliluia”, Unule-Născut...” şi „Hristos a înviat!”  
  
S-a citit din „Faptele Apostolilor”, Capitolul 1, versetele 1-8 în care Iisus cel Înviat se adresează ucenicilor vorbindu-le despre venirea Duhului Sfânt, botezul cu foc şi sfătuindu-i să fie mărtusitorii învăţăturii Lui în întreaga lume. 
  
Din „Evanghelia după Ioan” au fost lecturate versetele 1-17, Capitolul 1, în care se menţionează identitatea dintre Cuvântul Creator, Dumnezeu şi Lumina dătătoare de viaţă şi întruparea Cuvântului divin, a harului şi adevărului suprem în persoana lui Iisus Hristos. 
  
În perioada pascală nu se mai cântă Axionul „Cuvine-se cu adevărat...”, ci se cântă „Îngerul a strigat,” un alt imn adresat Maicii Domnului, noului Ierusalim şi întregii lumi de a se veseli, deoarece Iisus a înviat şi odată cu El întreaga omenire căzută în păcat: „Şi iarăşi zic, bucură-te, că Fiul tău/A înviat a treia zi din mormânt/Şi pe morţi i-a ridicat./Veseliţi-vă, popoarelor.”/ 
  
Au fost sfinţite prinoasele aduse de credincioşi. 
  
În aceeaşi zi, la ora prânzului, în Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor a avut loc Vecernia numită şi a Doua Înviere, deoarece Iisus s-a arătat pentru prima dată ucenicilor săi după învierea din morţi, spre seară. S-a tămâiat în cele patru colţuri ale Sfintei Mese din Sfântul Altar, s-au rostit cele patru versete din „Psalmul 67”, după fiecare verset s-a cântat „Hristos a înviat!”, s-a rostit „Ectenia Mare”, s-au intonat cântări speciale. Specific acestei Vecernii este Vohodul (Ieşirea) cu Evanghelia şi citirea Evagheliei după Ioan, 20, 19-25, mai întâi în limba română şi apoi în douăsprezece limbi, după numărul Sfinţilor Apostoli. În Biserica „Sfinţii Voievozi” preoţii au citit aceeaşi pericopă Evanghelică în limbile greacă, latină, ebraică, engleză şi italiană. După fiecare verset citit în fiecare limbă amintită s-a tras clopotul şi s-a lovit toaca. 
  
A urmat Săptămâna Luminată care a stat sub semnul bucuriei, al iubirii şi al binecuvântării. Biserica Ortodoxă a dat dezlegare la mâncărurile de dulce şi în zilele de post, nu s-au mai făcut parastase pentru morţi, iar slujba înmormântării, în cazul în care cineva dintre enoriaşi s-ar fi mutat la cele veşnice, s-ar fi săvârşit după o rânduială aparte, bazată pe Înviere. 
  
În duminicile care au urmat până la Înălţarea Domnului, prin intermediul lecturilor biblice au fost aduse noi dovezi materiale şi spirituale ale Învierii lui Iisus, ale identificării sale cu Fiul lui Dumnezeu, ale puterii sale tămăduitoare supranaturale.  
  
În Duminica a doua după Paşti, a Sfântului Apostol Toma a fost citită „Evanghelia de la Ioan”, 20, 19-31 în care apostolul Toma s-a convins de Învierea lui Iisus punând degetul în semnul cuielor şi mâna în coasta Mântuitorului.  
  
În lectura din Faptele Apostolilor, 5, 1-12 au fost aminite minuni săvărşite de Iisus. 
  
În Duminica a treia, a Mironosiţelor, prin lecturile biblice din Faptele Aposolilor, 6, 1-7, Evanghelia de la Marcu, 15, 43-47, 16, 1-8 se aduc dovezi uimitoare şi înfricoşătoare ale Învierii. După ce Iisus a fost înmormântat în ziua de vineri, a Înviat a treia zi, în Una a sâmbetelor (adică în prima zi a săptămânii), Duminică. La răsăritul soarelui, în timp ce ucenicii se ascunseseră de frică, femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salomeea, foarte curajoase, animate de dragoste şi devotament faţă de Iisus şi faţă de tradiţie, au venit la mormânt ca să îl ungă pe cel mort, dar au găsit piatra răsturnată şi îngerul îmbrăcat în alb le-a spus că Iisus cel răstignit a înviat, indicându-le şi locul unde îl pot găsi.  
  
În Duminica a patra după Paşti, a Slăbănogului, şi în Duminica a şasea, a Orbului, Iisus îşi dezvăluie esenţa divină prin minuni tămăduitoare săvărşite cu vorba şi cu fapta. 
  
Vindecarea trupească a slăbănogului şi a orbului din naştere au fost posibile atât prin puterea tămăduitoare supranaturală a Mântuitorului, cât şi datorită credinţei celor vindecaţi. 
  
În întâlnirea cu samarineanca Iisus Hristos, Logosul întrupat, şi-a dezvăluit adevărata identitate, putere, învăţătură, prin intermediul dialogului ce s-a conturat într-o adevărată lecţie de pedagogie, exemplu de convertire spirituală prin tact şi înţelepciune. (Evanghelia după Ioan, 4, 5-42) 
  
Iisus care era din Galileea a trecut prin Samaria, deşi locuitorii ei erau de altă credinţă şi în vrăjmăşie cu cei din ţinutul lui. 
  
La o fântână a întâlnit o femeie păcătoasă din Samaria, căreia i-a cerut să îi dea apă. Aceasta este contrariată că un iudeu îi cere apă şi îi răspunde uşor ironic. 
  
În locul apei din fântână, Iisus se oferă să îi dea să bea „apa cea vie”, simbol al vieţii veşnice ce se poate obţine prin însuşirea învăţăturii celei noi aduse de El în lume, prin credinţă în Dumnezeu: „[...] tu ai fi cerut de la el şi ţi-ar fi dat apă vie.” Ioan, 4, 10, „Dar cel va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică.”(Ioan, 4, 14)  
  
Femeia este dornică să bea din „apa cea vie”, dar pentru a o merita Iisus o conduce cu mare fineţe spre mărturisirea păcatelor, dezvăluindu-şi totodată puterea atotcunoscătoare, ceea ce o uimeşte şi o determină să creadă că el este proroc. 
  
Femeia îl întreabă unde trebuie să se închine, iar Iisus îi răspunde că adevărata închinăciune trebuie să se facă „în duh şi în adevăr”, adică în rugăciune spirituală puternică, profundă, sinceră şi tainică, unită cu rugăciunea trupului manifestată în metanii şi fapte bune, în comuniune desăvârşită cu Dumnezeu-Duhul. Samarineanca se convinge că acesta este Mesia, fapt ce îl spune în cetate celorlalţi samarineni care îl invită să rămână două zile la ei, timp în care le-a făcut cunoscută noua învăţătură. 
  
Graţie harului divin şi tactului lui Iisus, femeia parcurge un traseu spiritual de la ironie, la uimire, dorinţă de a bea din „apa vie” (de a se adăpa din noua religie), mărturisire a păcatelor, convingere că el este Iisus, mărturisire a identităţii Mântuitorului şi convertire a altor persoane. 
  
Din pericopa evanghelică citită în această Duminică se desprinde ideea universalităţii învăţăturii lui Iisus care se adresează oamenilor de pretutindeni, fără niciun fel de discriminare de teritoriu, credinţă sau sex. Prin credinţa în Dumnezeu Fiul, care se află în relaţie de iubire intratrinitară şi cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt, prin rugăciune, mărturisirea păcatelor şi propovăduirea cuvântului Evangheliei se poate dobândi viaţa cea veşnică. 
  
La 40 de zile de la Sărbătoarea Înverii, Calendarul creştin-ortodox românesc a unit două sărbători: Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor, datorită ideii comune de jertfă pentru binele omenirii.  
  
La Biserica „Sfinţii Voievozi” din Ploieşti slujba a început cu intonarea „Imnului eroilor.” 
  
Din „Evanghelia de la Luca” a fost citit Capitolul 24, versetele 1-53 în care se prezintă dovezi ale Învierii lui Iisus: mironosiţele găsesc mormântul gol, îngerii le-au spus că nu trebuie să îl caute pe Cel viu între cei morţi, Iisus se arată ucenicilor şi îi îndeamnă să îl pipăie pentru a se convinge de materialitatea fiinţei Lui: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine că am.” Le-a deschis mintea pentru a pricepe scripturile, i-a sfătuit să propovăduiască învăţătura Lui în toată lumea şi „Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.” (Luca, 24, 51)  
  
După cum menţionează părintele Răzvan Negoescu în predica ţinută în această zi, Înălţarea lui Iisus Hristos la cer semnifică totodată înălţarea omenirii spre dumnezeire, mărire şi binecuvântare: „Prin Înălţarea la cer a Domnului, firea umană asumată pentru veşnicie de către Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos - prezentă alături de firea dumnezeiască în Persoana Sa divino-umană, a fost aşezată de-a dreapta Tatălui, de-a deapta măririi, în sânul Preasfintei Treimi. Astfel, fiecare om în parte care urmează Dumnezeului Celui Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane: Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, devine fiu al lui Dumnezeu, prin har şi rob şi frate, în acelaşi timp, al Mântuitorului Hristos”. Ca o confirmare a celor spuse vine cu afirmaţii ale marelui teolog, Părintele Dumitru Stăniloae: „Înălţarea a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: Ce-a însemnat propriu-zis înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, ca celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia. El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”. 
  
În finalul Sfintei Liturghii, preoţii şi toţi cei prezenţi la slujbă au ieşit în faţa Bisericii unde se află Troiţa, pentru a săvârşi slujba Parastasului pentru toţi eroii neamului românesc, căzuţi pe toate câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea poporului român şi pentru slava Sfintei Biserici. A fost intonat din nou „Imnul eroilor.” 
  
Iisus Hristos şi-a ţinut promisiunea făcută ucenicilor şi în Duminica a opta după Paşti a pogorât asupra lor Duhul Sfânt sub forma limbilor de foc şi i-a umplut de harul de a cunoaşte toate limbile lumii şi de a proroci Cuvântul Domnului. (Ap. 2, 1-11). Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea (Rusaliile) este actul de trecere a lucrării mântuitoare a lui Hristos, din umanitatea Sa în oameni. Duhul Sfânt coboarâ în chipul limbilor de foc peste Sfinţii Apostoli, peste fiecare în mod distinct ( Fapte2, 1, 3, 4), precum şi peste cei care, ascultând predica apostolilor, s-au botezat (Fapte 2, 37, 38), dând naştere, în chip văzut Bisericii lui Hristos, Dumnezeu-Omul. 
  
Participarea la slujbele din Postul Mare, la cele pascale şi postpascale a avut pentru noi o valoare cognitivă, morală şi afectivă. 
  
Am reuşit să înţelegem mai bine esenţa Legii celei noi aduse de Iisus în lume, să conştientizăm valoarea jertfei sale răscumpărătoare, să ne convingem de dramatismul Sfintelor Pătimiri şi de Marea Taină a Învierii, să trăim afectiv alături de El în suferinţă, înţelepciune şi bucurie. 
  
Am înţeles mai bine esenţa vieţii, am învăţat să ne asumăm suferinţa şi cum să ne purtăm Crucea, am învăţat care sunt căile de a ajunge la iluminare şi la îndumnezeire, am dobândit o altă viziune asupra morţii de care nu trebuie să ne temem, deoarece nu vom fi singuri, ci alături de Hristos, dacă ne vom petrece viaţa în credinţă şi în smerenie.  
  
Mulţimea slujbelor, a rugăciunilor şi a cântecelor ne-a creat impresia unei sărbători continue, a unei alte demensiuni a vieţii în care l-am simţit pe Dumnezeu mai aproape, blând şi iertător, insuflându-ne dragostea Sa, purificându-ne sufletul de greşeli, de griji şi de necazuri. 
  
Ne-am simţit mai puternici şi mai încrezători în noi înşine, dorind ca viaţa să se desfăşoare într-un timp pascal veşnic.  
  
Mulţumim părintelui Răzvan Negoescu de la Biserica „Sfinţii Voievozi”, Ploieşti, pentru lămuririle oferite cu privire la ritualul pascal ortodox. 
  
Elena Trifan  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
RITUALUL PASCAL ORTODOX / Elena Trifan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1193, Anul IV, 07 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Elena Trifan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Trifan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!