Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Elena Buică         Publicat în: Ediţia nr. 429 din 04 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Elena BUICĂ - VICTOR ROŞCA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Începutul represiunii comuniste 
  
Mă simt profund emoţionată făcând câteva însemnări despre o carte care trebuie să stea într-un loc special în rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, apărută la Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011 şi prefaţată de remarcabilul doctor în istorie Cosmin Budeancă, cuprinde între coperţile ei fapte în care întâmplările de viaţă întrec puterile imaginaţiei. În ea autorul, Victor Roşca, prezintă ororile din penitenciarele comuniste, procesul de dezumanizare numit „reeducare" al tinerilor elevi de la începuturile instalării comunismului în ţara noastră, aşa cum l-a trăit pe propria piele în penitenciarul de la Târgşor şi pe la alte închisori pe unde a mai trecut: Braşov, Jilava, Ploieşti şi completate în finalul cărţii cu mărturii ale colegilor de suferinţă de la alte puşcarii şi de la munca forţată de la Canal.  
  
Dupa schimbarea regimului politic din 1989 s-au scris mai multe cărţi remarcabile pe această temă, s-au făcut filmări şi s-a realizat zguduitorul serial „Memorialul durerii", s-au depus multe mărturii, dar niciodată îndeajuns pentru a putea înţelege ceea ce este peste puterea omenească de a înţelege, acel iad al „reeducării" prin tortură al anilor 1949-1952, şi apoi cu prelungiri în anii urmatori sub forme diferite.  
  
Se subţiază rândul supravieţuitorilor trecuţi prin închisorile comuniste supuşi procesului bestial al „reeducării" - autorul a împlinit 85 de ani - şi mai sunt încă multe de spus. Apariţia încă a unei cărţi despre genocidul "reeducării" prin tortură este un răspuns al obligaţiei morale de a dezvălui adevărul care a fost ţinut sub cel mai strict secret posibil. Volumul "Experimentul Târgşor" este cea de a doua carte scrisă de fostul deţinut politic Victor Roşca pe tema detenţiilor din România după ce publicase în 2007 la Bucureşti, la aceeaşi editură "Moara lui Kalusek" şi cu acelaşi subtitlu – „Începuturile represiunii comuniste". 
  
Astfel, Victor Roşca se înscrie în rândul celor care depune mărturie vie pentru viitorime, dă date importante şi autentice celor care nu au apucat să se informeze despre zguduitoarele întâmplări din detenţiile comuniste ale perioadei staliniste care au atins paroxismul în anii 1949-52. În acelaşi timp, autorul oferă aspecte revelatoare cercetătorilor în domeniul istoriei noastre despre una din cele mai terifiante experienţe umane din puşcariile comuniste rămasă ca o pată care a înnegrit istoria contemporană. Cunoscutul disident sovietic, Alexandr Soljeniţin, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, o considera drept „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane", iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze o numea „una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră". Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit cele mai grele cuvinte: „laboratoarele diavolului", „sadism abisal", „plăcerea diavolească de a chinui", etc.  
  
Pentru a putea înţelege, ceea ce depăşeste puterea minţii omeneşti, cum a funcţionat acest aberant mijloc de tortură, autorul ne dă detalii in primul capitol al cărţii despre felul cum a luat naştere acest fenomen, rămas în istorie cu numele „reeducare prin tortură" sau „fenomenul Piteşti" după numele penitenciarului în care s-a aplicat cu precădere. 
  
Prin „reeducare", ne spune autorul, se urmărea depersonalizarea tineretului, elevii şi studenţii erau obligaţi să se „autodemaşte", adică să spună tot ce n-au spus până acum la anchete, o adevarată autoterfelire, autodesfiinţare ca şi când ar fi propriul său adversar.  
  
Următoarea fază era distrugerea modului de viaţă tradiţional, trăit în normalitate, prin renunţarea la religie, la părinţi, fraţi, prieteni, iubită, toţi cei dragi pe care trebuia să-i discrediteze, să-i batjocorească, să-i terfelească, să-i pună la stâlpul infamiei, adică să-i „demaşte". Erau nevoiţi să inventeze demascări hilare, că a trait cu sora lui, ca tatăl său a fost un curvar etc. In faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însuşi să devină torţionar şi să-şi schingiuiască tovaraşii de suferinţă pentru a-i „reeduca" după acelaşi tipar şi în felul acesta, el devenea „om nou" în concepţia comunistă. Astfel fiinţa omenească era doborâtă într-o înjosire morală fară precedent în istoria omenirii. Se urmarea identificarea victimei cu agresorul pentru a obţine o mutaţie psihologică. Prin tortură trebuia să-şi însuşească reflexe pavloviene. 
  
Acest experiment într-o formă uşoară s-a aplicat întregii populaţii, în parte, tranformânu-i în roboţi, fără iniţiativă şi fară încredere unii în alţii. „Nimeni nu trebuie să se mire de ce, azi, românii sunt intoleranţi şi invidioşi. Pentru că cei mai mulţi practicau intoleranţa şi invidia în timp ce-şi întocmeau denunţurile", notează autorul la pagina 181.  
  
In prima parte a volumului, autorul explică pe larg felul cum a luat naştere acest proces zguduitor. Iniţial, „reeducarea” s-a aplicat în penitenciarele politice româneşti din anul 1947. Primul experiment în masă a început însă la Suceava, deasemenea, într-un mod inofensiv la indicaţia celor mai înalte scaune ale Securitaţii noastre, generalul Gh. Pintilie şi adjunctul sau, Al. Nicolschi, pe numele sau adevărat Boris Grumberg. Nu era străin de aceste planuri nici Gheorghiu Dej. Punerea în practică i s-a încredinţat unui deţinut, Alexandru Bogdanovici, dispus să înceapă aplicarea experimentului. Acesta l-a conceput aşa cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea studierii materialelor marxist-leniniste şi prin muncă, după metodele pedagogului rus Anton Makarenko. Experimentul nu a reuşit şi a fost încredinţat altui deţinut, Eugen Ţurcanu, dispus să aplice experimentul prin tortură bestială. Acesta a fost pus la curent cu toate metodele de tortură, ale stalinismului pe când era în plină înflorire. Mai târziu, la Piteşti, Alexandru. Bogdanovici a fost dat pe mana lui Eugen Ţurcanu pentru „reeducare" deoarece cunoştea secretul stagiului de formare şi a implicării directe a M.A.I. Ţurcanu i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a ucis. Mai târziu, în 1954, el însuşi şi alţi 16 torţionari îşi vor găsi sfârşitul, prin împuşcare, în urma unui proces înscenat de Partid, când străinătatea a aflat şi a făcut cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile comuniste româneşti. Conducătorii comunişti ş-au spălat mânile, făcându-se că n-au ştiut nimic de ce făceau ofiţerii politici în închisori. 
  
Ţurcanu, în 1949, îndată ce a preluat iniţiativa procesului de "reeducare" prin tortură, încă de la Suceava, a înfiinţat Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC), şi şi-a format o bandă de torţionari care l-au ajutat să aplice deţinuţilor selecţionaţi fel de fel de chinuri şi bătăi crunte cu ciomege, timp îndelungat, zile si nopţi. Sadismul şi zelul torţionarilor au întrecut orice închipuire omenească. Printre bestialităţile nemaiîntâlnite până la ei, erau obligarea deţinuţiilor să mănânce fecale şi să bea urină. Ţurcanu a pus la punct, prin tortură, cel mai mare şi mai intensiv program de spălare a creierelor care s-a aplicat vreodată. 
  
Experimentul din Penitenciarul Târgşor care a durat timp de trei ani, între 1948-1950 face parte din fenomenul complex al „reeducarii", din perioada de început, o variantă mai blândă, având în vedere vârsta mai fragedă a unor copii - Ion Ladea - fiul sculptorului Romulus Ladea - era cel mai tânăr, avea numai 12 ani. Dar nici aici nu a fost uşor de suportat bătăile şi diferite alte pedepse ca frigul, înfometarea, izolările în camere strâmte fără lumină, cu ferestrele obturate de obloane din scânduri şi având singurele surse de aerisire doar nişte minuscule crăpături din jurul tocurilor de la uşă şi ferestre. 
  
Târgşorul a fost unica puşcărie din lume pentru elevi. Aici au fost aduşi elevi din toate şcolile secundare ale României, pentru a-i băga în altă şcoală, cea a groazei cu scopul de a-i "reeduca" într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. Aici, timp de trei ani, între 1948-1951 a pătimit şi autorul, arestat în timpul examenului de bacalaureat şi condamnat la doi ani de închisoare corecţională, dar ispăşită în trei ani, ca lider al unui grup de elevi care au protestat impotriva instalării comunismului, elevi de la Liceul „Radu Negru" din Făgăraş. Prin ceea ce a trecut tânărul de atunci, autorul de acum, notează cu acurateţe şi cu respect pentru adevăr. Ei a mai trăit şi alte pătimiri din partea Securităţii şi după ce s-a aflat înafara zidurilor temniţelor. Securitatea nu l-a iertat că a refuzat colaborarea cu ei. A avut domiciliu obligatoriu în 1951-1952, a fost hărţuit în fel şi chip, culminând cu un "accident" produs de un camion care l-a călcat provocându-i, printre altele, cinci fracturi de bazin. După un timp a mai petrecut şi alţi ani în detenţie, între 1959-1963, pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria 
  
Vorbind de închisoarea pentru minori din Târgşor, autorul ne spune: „Aici s-a dat o luptă între două conceptii de viaţă, opuse una alteia, una care încerca să ne spele creierul şi să ne impună aşa-zisele valori concepute de Marx şi Lenin, şi alta care apăra cu îndârjire valorile morale tradiţionale”. (p.209) 
  
Mărturiile scriitorului sunt completate în ultimul capitol cu cele ale colegilor de suferinţă, cu ani mai mulţi de ispăşit, transferaţi la alte locuri de detenţie. Mărturiile lor te fac să te simţi umilit ca om la gândul că unii semeni pot coborî ideea de fiinţă umană până la străfundurile iadului. „Glasul victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emoţie, le-am reunit în acest capitol; pentru că ecoul lor ne va pătrunde fiinţa numai curgând împreună ca un fluviu al suferinţelor". (p.226) 
  
Deţinuţii politici din toate închisorile erau împărţiţi în două categorii: reeducabili si nereeducabili. Nereeducabilii erau destinaţi exterminării. La Piteşti, Gherla şi în alte detenţii unde „nimic nu era firesc, decât speranţa şi moartea" (244), elevii transferaţi de la Târgşor erau supuşi torturilor asemenea primilor creştini, numai că exista o deosebire. Creştinii mureau ca nişte eroi în faţa cărora urmaşii se închină şi astăzi, în timp ce deţinuţii torturaţi mureau fără o cruce la căpătâi şi fără să li-se cunoască nici locul de veci. Nemaiputând îndura suferinţele în aceste laboratoare ale diavolului, mulţi deţinuţi îşi doreau moartea, dar torturile erau concepute în aşa fel, încât nimeni nu-şi putea lua viaţa, toţi erau obligaţi să suporte supliciul până la epuizare. Deţinutul căpăta tăria morală doar prin credinţă. Fără credinţă el era pierdut. Credinţa îi dădea o detaşare faţă de chinurile închisorii şi primea bătăile bestiale doborât de suferinţe ca un mecanism, sau chiar cu o seninatate sau cu o alta poziţionare faţă de moarte. In timpul torturilor, unele scabroase si pestilenţiale „mă rugam lui Dumnezeu să-mi pot duce crucea până la capăt sau să mor necompromis" adăuga colegul de suferinţa Virgil Maxim la pagina 315. 
  
„Nu este totuna cum mori. Când eşti chinuit şi lipsit de libertate, singurul lucru pe care ţi-l doreşti este o moarte eroică. ...comuniştii îţi confiscau şi acest privilegiu. Moartea venea dar numai atunci când o voiau ei, securiştii. Ei puteau sa te omoare oricând şi oriunde, dacă nu te supuneai" (p.270). In urma torturilor, unii deţinuţi au cedat, câţiva au cedat de buna voie, au fost şi de aceştia. Unii martori spun că victimele devenite călăi căpătau înfăţişare schizofrenică, în timp ce aceia care au rezistat aveau alura de sfinţi. Cei mai torturaţi care au rămas neclintiţi în suferinţă au fost trecuţi în rândul martirilor. Printre ei se numară figura exemplară a lui Valeriu Gafencu, glorificat şi pentru un gest ieşit din comun. A socotit că este mai de folos pentru el să ofere streptomicina, medicament foarte rar pe vremea aceea, pe care o primise pentru tămăduirea TBC-ului său, unui frate de suferinţă din aceeaşi cameră cu el, lui Richard Wurmbrand, care s-a vindecat, iar Gafencu, după un timp s-a stins.  
  
In penitenciarul Târgşor transformarea tinerilor în monştri de factură comunistă n-a fost posibilă. Elevii au prezentat o rezistenţă capabilă să facă ineficientă „reeducarea" care a dus la desfiinţarea penitenciarului. De la un capăt la altul al cărţii, străbate ca un fir roşu însemnările autorului despre ţinuta demnă a multor tineri, stăpâniţi de "un fluid" vizibil. 
  
„Cei care rezistam reeducării ne simţeam uniţi printr-o puternică legatură sufletească. Era un fluid vizibil, un sentiment, care pe parcursul detenţiei, ne-a structurat personalitatea, înzestrându-ne cu un simţ şi o ţinută ce nu ne-au mai părăsit şi care, atunci când eram mutaţi dintr-o puşcarie în alta, dintr-o celulă în alta, ne ajutau să ne recunoaştem şi să ne simţim în siguranţă..." (p.209). 
  
Şi în penitenciarul Târgşor, supravieţuirea, mai ales în singurătatea izolării, era posibilă numai prin evadare în interior, prin mediţatie, rugăciune în dialog cu Dumnezeu, examinarea conştiinţei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare. Frumuseţea şi tăria morală era o preocupare fundamentală. „Ţinuta celor mai mulţi elevi părea a fi modelată de o mână de artist. Comportamentul lor demn, exemplar, mă facea să mă simt privilegiat de destin că mă aflam de aceeaşi parte a baricadei cu ei. Atmosfera în care trăiam şi starea de permanentă înfruntare dintre noi şi adversarii noştri reeducaţi ne-au înlesnit desăvârşirea personalităţii noastre, maturizându-ne."(p.122)  
  
Tăria morală i-a facut neclintiţi fără să-i atingă nimic din scopul urmărit - alterarea personalităţii până la punctul obedienţei absolute. „Nu se poate vorbi de o rezistenţă fizică fără o rezistenţă morală. Moralul, legătura sufletească dintre noi, speranţa şi încrederea că forţa divină nu ne poate părăsi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat să ieşim neafectaţi sufleteşte din toate necazurile pregătite de torţionari." (p.208) 
  
Pe coperta a patra, autorul a însemnat: „Am scris aceasta carte ca pe un omagiu adus generaţiei de adolescenţi, elevi de liceu, care au avut curajul să se opună dictaturii comuniste şi să refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populaţiei se supunea cuminte, cedând în faţa forţei brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viaţă şi de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare să vă facă să visaţi. Fără să simţiţi, sunteţi purtat prin multiple hăuri ale urii umane, unde riscul de a vă cutremura este real.” 
  
Chipurile acestor tineri sunt aşezate în ultimile pagini ale cărţii. Aceste fotografii sunt atât de grăitoare încât, multă vreme nu poţi rupe dialogul cu ei ca să poţi închide cartea.  
  
Viaţa din închisoarea Târgşor, dar şi din alte închisori este descrisă de autor cu real talent de povestitor, folosind cu precădere stilul oral, fără multe figuri de stil, dar stăpânind foarte bine proprietatea cuvintelor care pot să prindă bine esenţa. Având caracter autobiografic, cuvintele sunt aşternute pe hârtie cu pana sufletului muiată în suferinţa zguduitoare, pentru care a ales un ton sobru, supravegheat de bărbăţie şi demnitate umană care trezeşte în cititor respectul pentru asemenea oameni. Tot ce spune te convinge, e sincer şi autentic. Prezentând diferite metode de tortură la care erau supuşi deţinuţii politici, te trezeşti că participi la scenele de groază pe care nu le mai poţi uita şi te urmăresc zile şi nopti. Are darul de a descrie persoane şi locuri aducându-le înaintea ochilor doar din câteva trăsături de condei. De la primele pagini îţi rămân în minte imagini despre cum arătau spaţiile interioare sau exterioare ale puşcăriei sau cum arătau trasaturile colegilor de suferinţa, ori ale personalului detenţiei. Moş Dumitrache, gardianul rămas aici din alte vremuri, în inima căruia nu s-a stins omenia, cu conştiinţa „încă nedenaturată de conştiinţa de clasă", era „un om voinic, nu prea inalt, brunet, cu mustaţa groasă ca două vrăbii, purtând cheile pe un inel de sârmă atârnând pe partea dreaptă a centurii.”  
  
Nu poţi să citeşti această carte fără să faci pauze în care să dai răgazul necesar ideilor şi trăirilor să se aşeze pentru a căpăta pe deplin înţelesurile. Nu poţi să nu-ţi pui din când în când întrebarea firească: într-o asemenea situaţie, eu cum aş fi reacţionat?... şi să nu te cutremuri. 
  
Dacă, despre neamul românesc auzim astăzi uneori cuvinte care ne pătează obrazul, cartea semnată de Victor Roşca vine să spele petele de pe obraz şi să depună mărturie că există mulţi semeni aflaţi în umbră care nu şi-au pierdut verticalitatea chiar şi în cele mai cumplite vremuri. Pe astfel de oameni s-a ridicat ţara noastră de-a lungul istoriei când vremurile vrăşmaşe ne-au adus obidirea şi în astfel de oameni stă viitorul ţării. Faţă de aceştia avem datoria de a le acorda cinstea cuvenita şi de a le asigura un loc în rândul eroilor nemului. 
  
Cartea este, în acelaşi timp, şi o dovadă de luptă împotriva distrugerii memoriei noastre colective prin minimalizarea ororilor comunismului. Trebuie să ne amintim mereu că uitarea merită un blestem. 
  
Elena BUICĂ 
  
Pickering, Toronto, Canada 
  
4 martie 2012 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Elena BUICĂ - VICTOR ROŞCA EXPERIMENTUL TÂRGŞOR / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 429, Anul II, 04 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!