Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Elena Buică         Publicat în: Ediţia nr. 1131 din 04 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

Elena BUICĂ - LA CONCERTUL DE ANUL NOU ÎN VIENA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cine îşi imaginează că poate ajunge la concertul de Anul Nou la Viena în ritmul legănat al valsului „Dunărea Albastră” de Iohann Strauss junior va fi luat de apele imaginaţiei şi dus pe alte căi curgătoare. Ca să ajungi la împlinirea dorinţei de a fi în sala de concert a Filarmonicii vieneze în ziua de Anul Nou, mai curând drumul este un fel de „Sârbâ în căruţă", adică un fel de a te învârti până la ameţeală pe un teren limitat şi aflat în continuă mişcare. Doamne, câte mişcări a trebuit să facă fiică-mea, Andaluza, ca să obţină biletele deschizătoare de uşi ale auritei săli de concert!  
 
În afară de invitaţii speciali, personalităţile de primă mărime ale omenirii, noi, publicul anonim, suntem aruncaţi în braţele întâmplării de a câştiga dreptul cumpărării biletelor după norocul hărăzit de Pronia Cerească prin intermediul loteriei. Nu există altă modalitate de a obţine un bilet pentru concert şi dacă ai câştigat la loteria organizată pentru acest eveniment nu poţi obţine mai mult de două bilete.  
 
Fiind cel mai mediatizat eveniment muzical clasic din lume, transmis în peste 150 de ţări şi urmărit în direct de mai mult de un miliard de fideli, cererile sunt de ordinul sutelor de mii. Astfel au fost determinaţi să recurgă la soluţia selecţiei prin tragerea la sorţi după sistemul loteriilor. Trimiţi cererea online, primeşti confirmarea anunţându-te cu ce număr îţi aparţine şi dacă tragerea la sorţi a loteriei va extrage numărul tău eşti unul din puţinii norocoşi aleşi din cei câteva sute de mii cu speranţe înaripate. De aproximativ zece ani Andaluza a expediat cereri de la cele patru computere ale casei, de la liceul unde funcţionează ca directoare, de la serviciul lui Tibi, ginerele, dar şi de pe adresa unor prieteni. Toate cererile au avut nenumărate variante: Andaluza Carmen Nagy, Nagy Andaluza. Carmen Nagy, asemenea variante şi pentru Tiberiu Andrei Nagy, Mara Elena Nagy, Elena Buică.  
 
După ce ne-am înscris online în Registrul pentru loteria biletelor, în perioada de înscriere strict limitată între 2 şi 23 ianuarie ni s-au comunicat numerele cu care participam la tragerea la sorţi, numere formate din 6-7 cifre. Şansa de a câştiga un bilet este mai puţin de 1%. Cu toate că această şansă era minimă, noi am insistat datorită prestigioasei Filarmonici vieneze care a avut la pupitru, chiar de la început, numai monştri sacri cu succese de proporţii şi cu audienţe de sute de milioane de privitori şi ascultători ale transmisiilor muzicale răspândite pe tot mapamondul, chiar şi în ţări despre care poate nu te-ai putea aştepta să aibă prea mulţi amatori de muzică simfonică, precum câteva state africane ca Botswana, Lesotho, Malawi, Mozambic, Namibia, Swaziland, Zambia, Zimbabwe sau cele din America Latină, ca Ecuador şi Bolivia, sau în fostele ţări cu mari restricţii impuse de dictaturile comuniste. Nici Ceauşescu nu s-a opus acestui program, deşi îl mai cenzura uneori.  
 
Sala de concert are un număr de 1.744 de locuri în fotolii şi încă 300 de locuri în picioare, dar numai 700 sunt disponibile pentru publicul anonim. Restul de bilete sunt rezervate comentatorilor, personalităţilor de seamă şi VIP-urilor venite din toate colţurile lumii, oferite contra cost. Aceştia ocupă toate locurile bune, iar cele mai bune locuri „se moştenesc". Cel mai scump fotoliu costă 940 de euro şi cel mai ieftin bilet în picioare costa 30 de euro.  
 
Din tot puhoiul de cereri trimise în fiecare an, iată că în acest an, ne-a surâs norocul. În luna martie a fost anunţată Mara, norocoasa mea nepoată, că a avut şansa să fie câştigătoarea a două locuri. Am aruncat căciula în tavan de bucurie, chiar dacă noi eram patru persoane în familie şi biletele numai două la număr. Andaluza a expediat banii şi am scotocit prin internet să aflăm câteva informaţii despre concertul la care n-am încetat să sperăm un lung şir de ani.  
 
Am aflat că tradiţionalul Concert de Anul Nou, 2014, cu numărul 56 de la debutul lui va marca împlinirea a 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial (1914-1918), precum şi împlinirea a 150 de ani de la naşterea compozitorului Richard Strauss şi de aceea programul va cuprinde în principal marşuri, valsuri şi galopuri ale dinastiei Strauss, mai ales ale lui Johann fiul. Printre acestea se vor număra „Ägyptischer” (Marşul Egiptean) sau „Klipp Klapp Galopp”. În program mai sunt prevăzute totodată piese de Joseph Hellmesberger şi Joseph Lanner şi, desigur, tradiţionala încheiere a sărbătorii cu o piesă surpriză, apoi valsul „Dunărea Albastră” a lui Johann Strauss fiul şi “Radetzkymarsch” (“Marşul lui Radetzky”).  
 
Concertul va fi dirijat de o personalitate de mare prestigiu a baghetei: argentinianul-israelian Daniel Baremboim, director muzical atât la Opera Scala din Milano cât şi la Opera de Stat din Berlin, recunoscut pentru eforturile sale de a-i apropia pe israelieni şi palestinieni. Prin alegerea pieselor din program, dirijorul a dorit ca acest concert să fie şi un mesaj în favoarea păcii în semn de aducere aminte a celor ce au suferit din cauza Primului Război Mondial.  
 
Am avut şi timp destul să ţesem în minte împlinirea acestui vis. Când în vară ne aflam sub necruţătoarele raze fierbinţi ale Las Vegas-ului ne răcoream cu gândul la zilele de iarnă când ne vom afla în capitala austriacă, strălucitul ambasador al culturii clasice europene.  
 
Şi... du-te vreme, vino vreme, s-a apropiat timpul când se cereau făcute aranjamentele pentru sejurul de 11 zile (25 decembrie 2013 - 4 ianuarie 2014) având ca punct culminant Concertul vienez de Anul Nou. Zilele astea includeau sărbătorile de iarnă, dar şi ziua de naştere a Andaluzei, 25 decembrie, precum şi ziua mea de naştere chiar în cap de An Nou, zile pe care urma să le sărbătorim în avion. Mare tărăboi cu biletele de avion! După nenumărate încercări a reuşit, Andaluza, să obţină bilete făcând escală şi la dus şi la întors, dar dacă ar fi fost numai atât tot era acceptabil, socotind că această perioadă este una de vârf pentru călătorii. Ne-a fost dat să ne amintim vorba aceea amuzantă, că „iarna nu-i că vara" fiindcă a dat Dumnezeu drăguţul o ploaie cu gheaţă tocmai în ajunul plecării noastre şi a îmbrăcat pământ, case şi pomi în gheaţă strălucitoare pe care o admiram ca pe o frumuseţe rară, dar cu un sentiment de jenă că ne bucuram, deşi era mare jaf prin pomi şi un patinoar pe străzi extrem de periculos. Şi nu a fost suficient numai atât, ne-a lăsat fără lumina în Toronto, inclusiv în Pickering. Dar tot Domnul s-a îndurat de noi şi numai strada noastră şi încă o stradă alăturată a rămas luminată din tot Pickeringul fiind conectate la o linie separată. Am sunat pe la prietenii oropsiţi de această năpastă să le oferim adăpost în casa noastră la lumină şi căldură. În curând s-a umplut casa cu familii prietene şi s-a încins o mare veselie în Ajun de Crăciun. Aşa am sărbătorit cu anticipaţie ziua de naştere a Andaluzei. În ziua plecării am ajuns, totuşi, cu bine la aeroport, deşi ne temeam că vom întâmpina dificultăţi şi poate întârzieri mari.  
 
Avionul nostru a plecat cu întârziere şi ni s-a strâns inima când am fost anunţaţi că vom mai întârzia aşteptând în avion cât timp acesta va sta la coadă pentru a i se da jos gheaţa (degivrarea) care îl îmbrăcase. Totul se desfăşura parcă pentru a ne ţine într-un balans, ba e posibilă plecarea, ba ni se părea totul năruit. A decolat avionul şi am călătorit cu bine deşi inima noastră era cât un purice.  
 
LONDRA  
 
Prima escală a fost, cu întârziere, în Ottawa, dar până la urmă am ajuns cu bine la Londra. Aici ne-a aşteptat Mara, aflată la studii pentru un an universitar. Am petrecut împreună trei zile şi trei nopţi, timp în care am vizitat Londra.  
 
Am folosit un autocar pentru a face turul oraşului. Cu un bilet special "hop on - hop off" puteai să urci şi să cobori ori de câte ori doreai, tocmai potrivit pentru o vizită de ansamblu, aşa cum ne permitea programul. Am avut bilete pentru trei tururi pe rute diferite şi am avut timp şi să străbatem Londra cu piciorul, aşa cum a fost planificat şi pentru Viena. Cam şontâc-şontâc era pasul meu, dar tot nu m-am lăsat. Dârză, m-am ţinut după ei cum am putut, de multe ori cu pauze ori ajutată, mai ales de Andaluza, căci Tibi şi Mara aveau pasul mai larg.  
 
Astfel, ne-am desprins de realitatea lăsată în urmă în Canada, trăgând parcă o perdea şi ne-am mutat pe alte planuri. În Londra am văzut cele mai importante obiective turistice: Big Ben-ul, cel cunoscut şi de cine n-a pus piciorul pe acolo, impresionantul Parlament în stil gotic renascentist, aflat pe multe afişe, Tower Bridge, Palatul Buckingham, catedrala Sfântul Paul dar şi alte clădiri, mai ales cele aflate de o parte şi de alta a Tamisei, toate obiectivele turistice importante şi arhicunoscute.  
 
Am făcut un popas mai mare pentru a vedea schimbarea gărzii la Palatul Buckingham, casa Reginei Elisabeta a II-a, ansamblul unde capetele încoronate ale Angliei şi-au avut casa din anul 1761. La ora 11.30 a avut loc ceremonia, în admiraţia a mii de oameni adunaţi în spaţiul larg din faţa Palatului. Ceremoniile acestea, cu soldaţi cu îmbrăcăminte specifică şi căciuli înalte din blană de urs m-au făcut să trăiesc farmecul trecutului, amintindu-mi de aerul de basm din jurul regilor şi reginelor, al prinţilor şi al prinţeselor care mi-au încântat copilăria. Ca tot ce îi înconjoară pe regi şi azi, ca întotdeauna, a fost în admiraţia oamenilor de rând ca ceva de neatins, deasupra tuturor, deosebit de frumos, strălucitor, parcă tăinuind chiar şi un oarecare mister. Numai aşa îmi explic numărul atât de mare de spectatori prezenţi la acest ceremonial. Englezii păstrează de sute de ani cele mai multe tradiţii, ritualuri şi obiceiuri trăind o viaţă condusă după reguli stricte. În curtea Palatului Buckingham, prezentarea armelor vechii şi noii gărzi mi s-a părut un ritual foarte complicat, deoarece nu cunoşteam semnificaţia atâtor mişcări, dar mi-a plăcut. Totul se desfăşoară lent, fără ca vreun amănunt al ceremonialului devenit ritual să fie uitat, în timp ce fanfara, aşezată în semicerc, însufleţeşte atmosfera. În afara curţii Palatului, garda călare oferă şi ea spectatorilor multe delicii. Admirându-i pe englezi că ştiu să-şi respecte tradiţiile, ritualurile, obiceiurile, că îşi respectă ţară şi rangurile, că trăiesc după nişte reguli bine stabilite, fără voia mea mi-a ieşit din piept un oftat la gândul că în ţara mea natală nu se mai păstrează mai nimic din acele orânduieli de viaţă care îţi asigură stabilitate, încredere în anumite valori, respectul pentru cei din jur şi în acelaşi timp respectul pentru sine.  
 
Străzile mi-au lăsat impresia nu tocmai plăcută, părea că edilii oraşului nu pot face faţă curăţeniei oraşului. Poate să fi fost acest aspect numai acum, în zilele de mare sărbătoare, cu deosebită vânzoleală a vizitatorilor. Puhoiul de oameni veniţi din toate colţurile lumii nu întotdeauna dădea semne că se adaptează lumii civilizate în acelaşi ritm cum se desfăşoară în Canada, ţara cu cei mai mulţi emigranţi.  
 
Impresia generală asupra Londrei este totuşi una plăcută. Se simte aerul unor civilizaţii străvechi la care au contribuit şi bogăţiile aduse din coloniile răspândite în lumea largă. Ceaţa care alterna cu momente senine sau cu puţinul surâs al soarelui ne trimitea cu gândul la sfârşitul lunii februarie, de parcă nu ar fi putut exista pe lume potopul de gheaţă şi frig din care tocmai plecasem, cât pe ce să pună stavilă plecării noastre în Europa. Am plecat din Londra încă păstrând zâmbetul, privind cum circulau şoferii cu volanul în partea dreaptă a maşinii şi pe partea stângă a străzii.  
 
VIENA  
 
Am ajuns cu bine şi la Viena, oraşul la care am visat mulţi ani, cunoscut ca fiind unul dintre cele mai importante centre culturale şi politice ale Europei, încărcat de frumuseţi, de istorie, de cultură şi mai ales de muzică. L-am mai vizitat cu 15 ani în urmă, dar cu toate acestea visările din tinereţe şi puternica impresie pe care o lăsaseră povestirile prietenei noastre, scriitoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg despre farmecul Vienei în care şi-a petrecut o anumită perioadă a studiilor mă îndemnau să caut din priviri întruchiparea lor, privindu-le prin altă prismă. Superbul oraş Viena ne-a cucerit de la primul contact prin înfăţişarea lui tipic europeană, asemănătoare, în unele privinţe, cu celelalte oraşe mari din această parte a lumii. Îmbrăcat cu podoabele sărbătorilor de iarnă ne-a oferit o mulţime de obiective turistice şi de atracţie uşor de vizitat, cele mai multe în centru, multe aşezate compact. Pentru că ne-am aflat în zilele premergătoare Anului Nou ne-a oferit şi un crâmpei mai deosebit al vieţii vienezilor.  
 
Fosta capitală de imperiu, duduind de ecourile unei istoriii bogate, am găsit-o reflectată în arhitectura clădirilor aflate în perfectă stare de conservare. Sunt multe clădiri foarte frumoase din punct de vedere arhitectural care păstrează încă un aer de măreţie, poate chiar puţin trufaş. Clădirile imperiale, seducătoare, emanând eleganţă şi rafinament îţi vorbesc în graiul lor de epoca de mare înflorire. Foarte multe palate aşezate unele lângă altele impun oraşului un puternic parfum de epocă, de distincţie. Întreg centrul oraşului precum şi multe clădiri fac parte din patrimoniul UNESCO. Cu toată vechimea lui, oraşul respiră şi aer de prospeţime, chiar uşor cosmopolit. Clădirile noi se îmbină plăcut cu cele vechi de la care au preluat unele linii şi elemente decorative, prelungind în timp valoarea frumuseţii arhitecturale.  
 
Sunt multe muzee, dar şi cafenele în care vienezii petrec ore de relaxare. Oraşul pulsează de viaţă pe care o transmite şi vizitatorilor, făcându-i să guste din frumuseţea vieţii vieneze, trăită frumos, decent şi în linişte, un trai în care se simte prezenţa bunului gust şi eleganţa. Ţinuta femeilor îţi impune respect, nimic nu te îndeamnă să-ţi manifeşti mitocănia în faţa lor. Nici doamnele de vârstă înaintată, trecute chiar şi de 80 de ani, n-au renunţat la pretenţiile rafinate ale vestimentaţiei, la farmecul cochetăriei şi al distincţiei în ţinută. De necontestat, oraşul şi oamenii şi-au păstrat peste timp un stil propriu, de o mare frumuseţe, aşa cum în perioada interbelică a avut şi Bucureştiul nostru, Micul Paris, cum era numit în acel timp.  
 
Frumuseţile Vienei mi-au amintit imagini ale oraşelor Oradea şi Cluj în care mi-am petrecut 22 de ani de viaţă, perioada exuberantelor tinereţi, cu aripi largi ale imaginaţiei. Oradea încă păstra prin anii ‘50 parfumul vienez care a determinat o oarecare întârziere a instalării normelor de comportament venite odată cu “lumina” de la răsărit. Pe atunci, în perioada elanului tinereţii celor 20 de ani eram fascinată de povestirile despre Viena ale croitorului meu, un ungur care strălucea în profesia lui dusă la perfecţiune, la şcoala înaltă a eleganţei vieneze. La salonul său se prezentau doar vârfurile cele mai înalte ale oraşului de pe Crişul Repede. Cu salariul pe care îl aveam am făcut economii şi renunţări dureroase un an şi jumătate ca să-mi pot face un costum la acest croitor de lux. Farmecul oraşului Oradea şi a povestirilor croitorului meu au clădit în mine ceva din frumuseţea acelei lumi. Ştiam că nu pot atinge acele culmi. Era un gest excentric să port un costum taior ultramodern într-o comună cu un puternic iz arhaic, acolo unde mă aflam în primii ani de apostolat. Dar elanul tinereţii mă împingea cu gândul ca măcar odată în viaţă să pot privi lumea de la o altă înălţime. Am făcut dureroase strângeri ale baierelor pungii, fascinată de Viena, ca să mă plimb pe strada principală din Oradea, intrând în lumea rafinată prin eleganţă. Nu se putea întrezări pe atunci speranţa că va veni o vreme când voi putea călca pe pietrele străzilor fascinantei Viena.  
 
Ecoul acelor vremuri l-am simţit peste timp şi în Cluj, oraş cu vizibilă influenţă europeană, dar şi prin satele transilvane în care saşii, cu întreaga lor gospodărie şi mentalitate despre viaţă aminteau de legăturile noaste cu Austria. Chiar şi în zilele noastre încă se simte câte ceva din blazonul de odinioară.  
 
Dar, revenind la Viena zilelor de azi, trebuie să amintesc faptul că în centru, o tuşă specială e dată de plimbările cu elegante trăsuri de epocă, trase de cai frumoşi şi bine îngrijiţi. Nu-ţi poţi lua ochii de la caii şi vizitiii îmbrăcaţi în straie din vremea lor de mare importanţă şi de la trăsurile care plimbă turiştii aflaţi în postura persoanelor importante, privindu-i ca pe actorii de pe scenă. Pe buze îţi înfloreşte un zâmbet când te întâmpină actori îmbrăcaţi în costume de epocă, făcând reverenţe şi invitându-te cu bună dispoziţie la spectacole. Dar nu de puţine ori, mergând pe străzile oraşului mi se părea că văd păşind moţii noştri îmbrăcaţi după bunacuviinţă în straiul strămoşesc umblând pe străzile "Vianei" cu jalbe la împăratul, purtând pe chip suferinţa şi în suflet o scânteie de nădejde.  
 
Dunărea, atât de preţuită de vienezi, poate şi pentru că era iarnă, nu m-a impresionat acolo tot atât cât o face în ţara noastră, unde se simte ea mai împlinită şi îşi găseşte locul fericit pentru a-şi desfăşura braţele ca un răsfăţ în minunata Deltă de la vărsare în mare, formând un colţ de Rai de negrăit.  
 
În cofetarii îţi poţi permite să te răsfeţi cu prăjituri cărora li s-a dus vestea în lume sau să sorbi în tihnă o cafea aromitoare şi când ţi-e foame să dai fuga la un restaurant pentru şniţelul vienez, servit ca la el acasă. Preţurile îţi permit. Pe străzi, oamenii îşi păstrează seninătatea feţei şi mersul omului mulţumit de viaţa sa. Şi ca o punte între Las Vegas-ul din vară, când ne-am gândit la vremea de iarnă din Viena, acum i-am trimis un gând. În timp ce ne aflam la un restaurant, ne-am încercat norocul la un aparat al jocului de noroc, retrăind un episod din vară.  
 
Cel mai adesea prin oraş parcă-ţi răsuna în urechi muzica, parcă se deschideau scene din viaţa compozitorilor celebri ca Mahler, Richard Strauss, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Johannes Brahms sau Joseph Haydn care au compus şi şi-au perfecţionat stilul muzical la Viena, lăsând una dintre moştenirile culturale atât de renumită în toată lumea. Parcă o simţi plutind în aer, răsunând pe străzi.  
 
În spaţiile mai largi ale unor străzi erau aşezate scaune şi un mare ecran pentru ca populaţia să urmărească programul Filarmonicii, de Anul Nou, şi chiar să valseze într-o aleasă bună dispoziţie. Astfel, vienezii încep Noul An cu poftă de viaţă, plini de elan, cu muzică, cu optimism şi voie bună. Ne-a lăsat impresia că monotonia vieţii nu şi-a aruncat vălul peste ei. Mai toate oraşele lumii au organizate petreceri de Anul Nou în pieţe mari, dar pe nicăieri parcă nu se desprinde pofta de viaţă aşa ca în Viena.  
 
Viaţa pulsează în oraş şi în timpul nopţii precum în cursul zilei, dar noi am preferat ca în timpul nopţilor să ne recuperăm forţele pentru orele de alergătură din cursul zilelor petrecute în mijlocul vienezilor.  
 
CONCERTUL  
 
Nu mai aveam răbdare până să ajungem la cel mai râvnit concert din lume şi ne picurau în urechi sunetele orchestrei pentru care străbătusem atâtea mii de kilometri, cu atâta oboseală, cheltuială şi un oarecare risc adus de iarna acestui an, gata să întoarcă lumea pe dos pe pământul canadian. Peste toate acestea pluteau în mintea noastră cuvintele marelui dirijor Sergiu Celibidache: „Nimeni nu are un sunet atât de moale, de rotund, de cald ca vienezii", cuvinte care ne făceau să ne găsim cu greu astâmpărul necesar aşteptării.  
 
Ca în toţi anii, şi în aceste zile de sfârşit şi început de an aici au loc trei concerte ale Filarmonicii din Viena. Un concert pe 30 decembrie 2013, de la ora 11.00, cel de pe 31 decembrie 2013, de la ora 19.30 şi renumitul Concert de Anul Nou, 2014, de la ora 11.15, transmis în toată lumea.  
 
Am ajuns şi în faţa clădirii Filarmonicii, adevărat templu dedicat muzicii clasice, amplasată în Piaţa Karlsplatz. Clădirea aminteşte de templele construite cu coloane, frontoane şi reliefuri. I-am admirat construcţia iniţiată de împăratului Franz Josef I al Austriei şi realizată între anii 1863 şi 1870, după proiectul arhitectului danez, baronul Theophil Edvard von Hansen care s-a inspirat din arhitectura bizantină.  
 
Tradiţionalul Concert de Anul Nou din fiecare dimineaţă a zilei de 1 ianuarie, fix la ora 11.15 a început din anul 1939 şi a avut foarte rare întreruperi cauzate de război. Ajunsă în interiorul clădirii m-am simţit un om cu noroc fiindcă mă aflu în spaţiul în care la pupitrul orchestrei s-au perindat cei mai mari dirijori ai lumii, adevăraţi monştri sacri care au însufleţit cu bagheta lor această notorie orchestră: Lorin Maazel (de circa 10 ori), Herbert von Karayan, Zubin Metha (de 4 ori), Riccardo Muti (tot de 4 ori), Seiji Ozawa şi mulţi alţii. În 1988 şi 1991 dirijorul a fost Claudio Abbado, care a murit chiar în ziua când am început să scriu aceste amintiri (20 ianuarie 2014). Întreaga lume muzicală e în doliu.  
 
Clădirea Filarmonicii a fost construită cu mai multe săli. Faţă de amploarea care a luat-o muzica în zilele noastre, ea a devenit neîncăpătoare şi s-au mai costruit săli noi. În ajun am făcut un tur al clădirii însoţiţi de o simpatică şi amabilă ghidă şi am vizitat câteva săli. Impresiile au contribuit mult la întregirea imaginilor despre această lume deosebită a muzicii vieneze.  
 
Principala sală de concert este Sala de Aur, "Musikverein", numele complet fiind "Haus des Wiener Musikvereins", cea mai bogată în tradiţii din întreaga lume, în care sunt prezente cele mai mari personalităţi ale muzicii de pretutindeni. E o sală magnifică, cu o acustică excepţională, considerată ca fiind printre primele din lume ca rezonanţă, realizată prin proporţiile arhitecturale dar şi de cele vizuale. Sala este mai mică decât impresia pe care ne-au lăsat-o filmările. De fapt, are dimensiunile unei săli tradiţionale, 49 de metri lungime, 19 metri lăţime şi 18 metri înălţime, şi o capacitate de 1.744 de locuri. Dimensiunile au fost dictate de necesitatea obţinerii celei mai bune acustici posibile. O sală mai mare îşi diminuează acustica, rezonanţa sunetului se propagă diferit. Această sală are forma unui dreptunghi, în stil neo-renascentist, cu cariatide şi plafon casetat, cu enorme candelabre în formă de clopot, făcute din cristal şi pietre Swarowski. Este scăldată în ocru şi roşu, predominând aurul. Privind aurul care-i dă o strălucire deosebită nu mi-am putut stăpâni gândul să nu-şi pună obsesiv o întrebare: oare în ce parte a sălii dă strălucire aurul nostru de la Roşia Montana?  
 
Sala era împodobită cu decoraţiuni florale, peste 30.000 de flori care sunt oferite în dar în fiecare an de oraşul San Remo din Italia, începând din 1980, flori care sosesc în ajun cu un avion special. Şi ca o noutate pentru noi, spectatorii sunt invitaţi să ia acasă aceste flori după terminarea spectacolului, aşa cum am făcut şi noi.  
 
O altă sală, numită Sala mică, „Konzerthaus", este destinată mai ales recitalurilor şi concertelor mai puţin însemnate, cu un număr mai mic de orchestranţi şi spectatori, ori pentru elevi. Detaliile ghidei subliniau deosebitele preocupări pentru acustică. Pentru ambele săli de concerte constructorul a folosit numai lemn în tonuri calde. Statuile aflate pe lateral sunt goale pe dinăuntru pentru un câştig în plus al sonorităţii, iar camerele de sub aceste săli, aflate la etajul inferior, sunt absolut goale.  
 
Şi de la construcţiile vechii arhitecturi s-a trecut la construcţia unor săli ultramoderne. Din anul 2004 s-au costruit patru săli de concert, mai ales pentru muzica de jazz: „Sala de Sticlă”, „Sala de Metal”, „Sala de Piatră”, „Sala de Lemn”, nişte săli cocepute în viziune foarte îndrăzneaţă şi deosebit de atrăgătoare. Dintre acestea, noi am vizitat „Sala de Sticlă”, o sală dreptunghiulară. Orchestra ocupă loc pe podea iar spectatorii privesc numai din balcoanele aşezate pe trei pereţi. Balcoanele sunt făcute din sticlă. Un perete lung al sălii este fără balcoane şi este singura parte a sălii purtătoare de culoare. Sticla balcoanelor este vopsită doar pe jumătate în culoare albastră, aproape albă.  
 
Anul acesta, la pupitrul orchestrei a fost invitat dirijorul Daniel Barenboim, unul dintre cei mai mari pianişti şi dirijori din lume, de naţionalitate argentiniană şi israeliană. A înregistrat un număr impresionant de discuri, atât ca pianist cât şi ca dirijor de orchestră. Între anii 1975-1989 a dirijat Orchestra Simfonică din Paris, apoi a condus Orchestra Simfonică din Chicago până în 2006. În luna mai 2006 a fost numit dirijor şef-invitat la Scala din Milano. În acelaşi an a fost laureat al prestigiosului premiu “Ernst von Siemens”, fiind considerat de către specialişti ca fiind “Premiul Nobel al muzicii”. La Viena a dirijat Ochestra Simfonică în anul 2009. E recunoscut pentru pledoaria sa în favoarea împăcării dintre israelieni şi palestinieni...  
 
„Tradiţionalul concert de Anul Nou al Filarmonicii din Viena dirijat Daniel Barenboim a fost un omagiu adus vieţii şi păcii, plin de sensibilitate şi virtuozitate", a comentat agenţia EFE. Comentatorii au mai spus că în acest an, tradiţionalul concert de Anul Nou, 2014, de la Viena a bătut un nou record: a fost transmis în direct în 92 de ţări (faţă de 90 ca până acum) şi a fost urmărit de peste 50 de milioane de telespectatori.  
 
În program au fost incluse lucrări ale compozitorilor din familia Strauss, valsuri, polci, mazurci, dar au fost incluse şi piese de Joseph Hellmesberger şi Joseph Lanner. Concertul a debutat cu un fragment din „Frumoasa Elena", de Eduard Strauss. În final, ca în fiecare an, au făcut parte pentru bisare: o polcă, valsul „Dunărea Albastră" de Johann Strauss junior şi „Marşul Radetzki", de Johann Strauss tatăl. Acest marş a împrumutat numele de la feldmareşalul austriac Radetzki (a trăit 92 de ani - 1766-1852) numit de împăratul Franz Joseph guvernator general al regatului Lombardo Veneţian (1849-1857).  
 
Aşezată în fotoliu m-am lăsat purtată de ritmurile diferite ale muzicii, când de un vals elegant, când de o polcă „jucăuşă”, când de un marş alert şi maiestuos. Muzica fiecărei lucrări mi-a vorbit în limba ei, limba universală, limba inimii înaripate, graiul adevăratelor fulgerări lăuntrice care s-au contopit cu amintirile mele dragi de odinioară într-o armonie plină de viaţă. Încărcătura trăirilor, ca şi cea a informaţiilor este mult mai bogată decât poate cuprinde cuvântul, şi chiar atunci când notez câte ceva, fiecare citeşte altceva, conform firii sale. Dar cu discursul muzical e ceva diferit. El se transformă într-o infuzie a prospeţimii, sunetul curat şi limpede, acustica desăvârşită, pur şi simplu mă făceau să cred că prin artere îmi curgea însăşi viaţa. Ca o dedublare, o parte din mine s-a instalat în fotoliul concertelor filarmonice de la Cluj, unde în anii tinereţii am fost nelipsită de la concertele de sâmbătă seara. Din păienjenişul amintirilor s-a desprins chipul bonom, calm şi înţelept, cum a rămas în amintirea mea, a directorului de atunci al Filarmonicii din Cluj, Iosif Covaci, primind cu cordialitate spectatorii la concert. Cred că a primit în lumea mai bună şi mai dreaptă în care se află acum gândul meu de caldă recunoştinţă pentru atitudinea ocrotitoare pe care a avut-o pentru mine.  
 
Am admirat ţinuta sobră a dirijorului, dar care prin gesturi s-a apropiat prieteneşte de public şi orchestră. „Dunărea Albastră” ne-a oferit ritmuri şi armonii care au trezit în noi freamătul asemănător valurilor învolburate, un freamăt sublim, căutând parcă să limpezească mersul firii demiurgice, iar „Marşul Radetzki" a dat o notă deosebită acestui concert. A fost interpretat, ca de fiecare dată, în ritmul aplauzelor publicului, în timp ce dirijorul a dat mâna cu fiecare instrumentist, dovedind astfel că marşul se poate executa şi fără dirijor.  
 
Am ieşit din frumoasă sală de concert simţind că muzica ne-a redat pe noi nouă înşine şi că m-am bucurat de privilegiul deosebit de preţios de a ocupa un fotoliu la acest spectacol râvnit de milioane de oameni. A fost norocul ce i-l datorez în primul rând fiicei mele, Andaluza, pentru perseverenţă în efortul de a obţine biletele, nepoatei, Mara-Elena, care a având norocul la loterie mi-a oferit locul ei în fotoliu şi ginerelui, Tibi, care ne-a însoţit şi sprijinit în această mică şi deosebită vacanţă. Cu florile în mână, am făcut fotografii pe care le vom păstra ca pe nişte amintiri de preţ, desigur irepetabile, căci ancora vieţii îşi va căuta alt teren pe care să poposească.  
 
Elena BUICĂ  
Pickering-Londra-Viena  
ianuarie 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Elena BUICĂ - LA CONCERTUL DE ANUL NOU ÎN VIENA / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1131, Anul IV, 04 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!