Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Elena Buică         Publicat în: Ediţia nr. 496 din 10 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Elena BUICĂ - ARIZONA (2) - ŢINUTUL SOARELUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cu doi ani în urmă, când am vizitat Arizona, am simţit la plecare că nu ne putem desprinde total de aceste locuri. Ceva din noi a rămas acolo şi ne chema înapoi. În vara acestui an, 2011, n-am rezistat şi am răspuns chemării în aceeaşi formaţie, împreună cu fiica mea, Andaluza, soţul ei, Tibi şi desigur nepoata, Mara-Elena. Astfel, aceste însemnări iau forma unor completări şi câteva reveniri a celor notate cu doi ani în urma cu titlul „Arizona - un ţinut ivit în mijlocul deşertului".  
 
Când am hotărât că iarăşi vom merge în Arizona, am stat în cumpănă, ce să alegem, din cele trei zone atât de diferite. Să alegem partea mai din nord, muntoasă, scăldată în verdeaţă, cu întinse păduri de conifere, dar mai ales cu tulburătorul Grand Canion care ne-a fascinat? N-ar fi interesantă, ne-am zis noi, şi partea de mijloc cu frumuseţi specifice semideşertului? Dar dacă am alege partea de sud, zona deşertului Sonora, unde mâna şi mintea omului puse la lucru au făcut să înflorească viaţa plantelor şi au creat locuitorilor un habitat unic? Am ales această parte pentru că ni s-a părut că soarele pe nicăieri nu e mai la el acasă ca aici, iar deşertul a luat înfăţişare unică. La această decizie a mai contribuit şi atracţia pe care am avut-o pentru urmele lăsate de cel mai mare arhitect al secolului 20, Frank Lloyd Wright care şi-a trăit ultimii 22 de ani de viaţă chiar în această zonă, în localitatea Scottsdale. Aşa am ajuns să ne petrecem vacanţa de vară tocmai în localitatea Scottsdale, oraş satelit al oraşului Phoenix, capitala statului Arizona, dar având propria sa identitate culturală.  
 
Sosirea - 12 august 2011  
 
După ce am mai petrecut o zi şi-o noapte prin America, am sosit cu avionul la Scottsdale cam pe la mijlocul zilei, bucuroşi de condiţiile în care ne vom petrece vacanţa. Şi acum, ca şi data trecută, primul contact cu acest ţinut deşertic ne-a trimis cu gândul că suntem pe altă lume. La început a trebuit să ne tragem puţin răsuflarea pentru a ne dezmetici şi a ne convinge cu adevărat că nu visăm, că suntem tot noi, cei de dinainte. Abia după un timp am putut intra în programul stabilit. Incă a stăruit o vreme senzaţia că intrarea într-o lume atât de diferită parcă ne stergea de pe creier lumea din care am venit şi ne simţeam nou născuţi pe aceste tărâmuri. După ce ne-am luat în primire frumosul apartament, am zbughit-o împreună cu Mara la bazinul de înot în aer liber, iar Andaluza cu Tibi au plecat să facă aprovizionarea cu alimente. Până să se întoarcă ei, a trecut ceva vreme. Noua ni s-a părut o adevarată veşnicie. Eram flămânde, nu mâncasem mai nimic toată ziua, aşa încât, când au sosit ei cu mâncarea, noi i-am întâmpinat cu gura mare ca de şarpe.  
 
- Ia te uita, s-a mirat Tibi cu figura lui de mucalit, a trecut pe aici „marea foamete". În zilele urmatoare numai ce-i auzeam aruncând câte o vorbă de duh şi de năduf: „Foamea îmi dă târcoale la stomac", mă imita cu jale în glas cineva şi repede auzeai şi urmarea: "Şi eu am foarte multe târcoale la stomac", imitînd-o pe Mara care, crezuse că târcoalele ar fi nişte senzatii provocate de foame.  
 
Frumuseţea unică a arhitecturii locale  
 
Chiar de la primul contact cu aceste locuri am fost ademeniţi de frumuseţea şi particularitatea clădirilor. In fiecare zi când veneam la bălăceală în bazinul de înot, spaţiul din împrejurimi ne invita stăruitor la un dialog, ne îndemnna să observam detalii ale construcţiilor specifice acestor locuri. Le mai văzusem şi în trecerea spre locuinţă, şi în timpul vizitei făcute cu doi ani inainte şi prin reviste, dar acum ne aflam chiar în "inima" locului naşterii lor de unde ne vorbeau în mod direct.  
 
Conceptul acestor clădiri aparţine în mare parte marelui arhitect american Frank Lloyd Wright, concept folosit şi azi, deşi acesta s-a stins din viaţă mai bine de 60 de ani şi nu pare deloc a fi desuet sau inadecvat. Genialul arhitect s-a născut în alt stat al Americii şi şi-a purtat faima în mai multe state americane şi în întreaga lume, dar după vârsta de 70 de ani, împins de nevoi medicale, s-a aşezat în Arizona, în ţinutul cel mai fierbinte, mai secetos şi mai arid al USA, aici în apropierea capitalei, Phoenix, la Scottsdale, unde am avut şi noi resedinţa.  
 
Oriunde ne aflam, privirea ne era atrasă de clădirile din împrejurimi, clădiri joase, cu acoperişuri plate. Reflectând la una din convingerile profunde ale lui Frank Lloyd Wright că omul trebuie să fie centrul tuturor proiectelor şi realizărilor arhitecturale, mi-am amintit de preceptul filosofului grec Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor". Aveam o oarecare saturaţie privind pe internet sau la televizor imagini ale noii arhitecturi „trăznet” din Dubai sau din alte părţi ale lumii, construcţii faţă de care omul mi se părea a fi un „nimic” încât acum, privind clădirile acestea mai joase, am simţit că omul îşi găseşte valoarea lui adevarată şi am înţeles mai bine de ce Frank Lloyd Wright nu a luat niciodata în considerare un plan al zgârie-norilor. Exista un plan facut de el, deşi se spune că este inspiraţia lui Burj Khalifa din Dubai. Detaliile (lift, scări, apă) erau prea greu de satisfăcut în anii '40.  
 
Spaţiul apartamentului pus la dispoziţie pentru noi era destul de restrâns, dacă il comparăm cu ce ne-a oferit aceeaşi companie turistică în Hawaii, când nu ne mai găseam unii pe alţii în interiorul locuinţei. Dar acest spaţiu, aşa restrâns cum era, a fost anume construit aşa, în chip armonios şi foarte atrăgător. Fiecare încăpere avea forme diferite, nicio dimensiune a pereţilor nu se repeta formând nenumarate unghiuri, încât nu ne mai săturam privind fiecare colţiţor şi nu încetam număratoarea feţelor plane şi a unghiurilor întregului interior, spaţiu despre care marele arhitect spunea că este sufletul construcţiei respective. Am admirat şi felul cum era ilustrat conceptul său cu privire la zonele mari de aerisire şi iluminare naturală, sprijinite pe structura de rezistenţă care să asigure ventilaţia naturală îmbunătăţind astfel randamentul răcirii camerelor într-o zonă atât de fierbinte ca zona deşertică a Arizonei. Nu de puţine ori am trimis un gând de preţuire marelui arhitect Frank Lloyd Wright care a impus arta sa conform concepţiei: „Cladirile trebuie să bucure oamenii", bucurie pe care şi noi am gustat-o din plin.  
 
Pe unde am umblat ne-a încântat designul clădirilor care se integrează în peisajul locului. Unele case par că ies din pămant, nici nu bagi de seama prea bine unde se termină piatra şi unde începe zidul clădirii. Se folosesc adesea materiale neprelucrate, care există în mediul înconjurător, materiale de mare efect. De fapt, toate creaţiile acestui mare arhitect au forme care să se integreze perfect în natură, cuvânt pe care îl scria cu N. De fiecare dată când urcam scara exterioara a apartamentului în care ne-am instalat la etajul I al complexului, priveam cu multă plăcere şi încântare treptele pavate cu pietriş mărunt în diferite culori naturale; maro, gri, bej, alb, înglobate într-un strat subţire de ciment deschis la culoare. Am avut ocazia să vedem astfel de combinaţii în variante nesfârşite peste tot pe unde am umblat. Peste tot ne-au încântat clădiri de o mare claritate a formelor geometrice, şi de o aleasă simplitate obţinută prin înlăturarea oricărei tendinţe de apariţie a elementelor inutile, nicio alta construcţie adaugată suplimentar la casa, iar "garajul" aşa cum îl vedeam aşezat sub fereastra noastră, era ca peste tot, doar o structură foarte simplă, fără pereţi, doar cu nişte stâlpi care susţineau un acoperiş. Incântătoare era şi simbioza clădire-natură pusă în valoare în mod reciproc de culorile naturale specifice zonei şi a folosirii cu abundenţă a materialelor locale.  
 
Clima  
 
Clima este cea care dă specificul acestui ţinut. A fost şi pentru noi una dintre cele mai importante aspecte ale acestei vacanţe de vară. Arizona are o gamă variată de climă locală datorită spaţiilor mari şi a diferenţelor de altitudine, dar noi ne-am ales zona cu clima cea mai deosebită din câte am întâlnit până acum şi ne-am bucurat din plin de aceasta.  
 
Aici, în timpul lunilor de vară, iunie-septembrie, sunt călduri mari atingând şi 48 grade Celsius, aşa cum am întâmpinat şi noi. Deşi umblam cu apele şiroi pe noi, am putut să trecem cu bine prin asemenea văpăi ale soarelui, deoarece aici umiditatea este scazută, atât de scăzută, încât, uneori picaturile de ploaie căzute din nori, nu mai apucă să ajungă pe pământ, fiind absorbite la inalţime de aerul fierbinte şi uscat.  
 
Ii fericesc pe localnicii care spun că se simt foarte bine în restul anului când sunt temperaturi acceptabile, cu doar cateva luni de iarnă blândă, fără zăpadă. Aşa se explică de ce această climă este preferată de seniori având aici foarte multe case de retragere, cămine pentru seniori, cum le-am spunem noi. Şi ce am mai aflat, a fost că cei mai mulţi angajaţi la aceste case sunt românii stabiliţi în această zonă, care au preferinţă pentru un asemenea job.  
 
In timpul verii, în perioada musonică, seceta este brăzdată, uneori de ploi iuţi şi trecătoare. Intr-una din zile, spre seară, când mă aflam cu Andaluza la bazinul de înot, ca din senin ne-am trezit că ne ameninţă o furtună înspăimântătoare. Până să ieşim din apă şi să ne luam în braţe hainele ca să fugim la adăpost, furtuna s-a şi dezlănţuit. Pe lâgă gardul înalt de un stat de om, erau umbrele mari şi grele, fixate în bucăţi grele de beton. Când au început umbrelele să zboare peste gard cu stativul lor de beton cu tot, ni se păreau nişte biete umbrele-jucării. Am fost chiar în primejdie de a mă lovi una dintre ele în zborul ei nestăvilit. Abia am avut timp să fac un pas în lături şi umbrela m-a lovit doar uşor în piept. Dacă nu reuşeam să fac acel pas, lovitura putea să fie fatală. Andaluza era la umarul meu, dar nu avea nicio putere să mă aparare, nici macar pentru ea. Până am ajuns la locuinţa aflată în apropiere, în câteva minute, s-a pornit o ploaie torenţială. Norii coborâseră foarte jos, acoperiseră tot cerul forfotind în vălătuci mari. Orizontul s-a întunecat şi au început descărcări elecrice puternice, foarte spectaculoase, zguduind pământul şi văzduhul. Ne-am dus pe terasă, ne-am luat prosoapele pe noi ca pe nişte halate şi, aşezaţi în fotolii confortabile, am privit la acest spectacol cu imagini ale fulgerilor însoţite de traznete de-a dreptul fascinante, mai ales în perioada lor de mare glorie, când stăpâneau şi cerul şi pământul. Fulgerele, întrecandu-se unele pe altele, luminau cerul pe spaţii mari făcând pentru o clipa din noaptea care părea că se lasase - o zi luminoasă, iar trăznetele care le însoţeau concomitent, ne aminteau că sunt în imediata noastră apropiere. Spectacolul jocurilor de artificii pe care le vedem la diferite ocazii, oricât ar fi de fastuoase, rămâneau doar un biet joc faţă de ceea ce vedeam acum. În fară de acest fenomen la care priveam uimiţi, nu mai era nimic de luat în seamă. După un timp, prăpădul lumii s-a domolit, cerul s-a liniştit şi aerul treptat şi-a pierdut umiditatea şi s-a mai luminat puţin. A doua zi dimineaţă însă, nimic nu mai amintea de spectacolul de cu seară. Cerul înalt, limpede, albastru-azuriu ne oferea un orizont larg, iar câteva făşii de nori albi desenau în mişcarea lor fel de fel de figuri. Ca şi în celelalte zile senine, norii înalţi parcă n-aveau altă treabă, decât să facă forme diferite ca pe un mare ecran în care pictori talentaţi se întreceau în maestrie, pentru a ne oferi spectacole atractive.  
 
Cu o lună înainte de a sosi aici, Phoenixul şi zona în care ne aflam acum a fost scena unor uriaşe valuri de nisip de 30 de metri înalţime. Ne-au impresionat profund imaginile văzute la televizor sau pe internet, imagini apocaliptice, ca de sfârşit de lume. Credeam că vom vedea urmele acestui cutremurator fenomen. N-am găsit nicio urmă. Hărnicia oamenilor a sters totul. La fel şi acum, a doua zi, nu era nici o urmă a acestei furtuni nici în complexul nostru unde locuiam, nici în oraş.  
 
Pe drumurile Arizonei  
 
Aşa cum ne planificasem, cercetând hărţi, consultând informaţii turistice, în fiecare zi ne-am aflat pe drumurile Arizonei ca să vedem, să înţelegem şi să cunoaştem cât mai multe din ceea ce Creatorul lumii a zămislit în aceste locuri şi cîte ceva din ceea ce oamenii au izbutit să facă şi ei unele minuni după puterea lor. Instalaţi comod în maşina închiriată, am străbătut mulţi kilometri lăsând să se preumble prin faţa ochilor imagini ale naturii pentru care înţelegerea minţii noastre nu părea întotdeauna pregătită să le întâmpine şi nu de puţine ori ne zvârleau parcă pe alt tărâm.  
 
Prima impresie pe care o ai parcurgând drumurile prin Arizona este aceea a unei lumi liniştite, o lume aşternută pe treabă făcută în pace şi în bună înţelegere. Tot ce vezi în jur îţi vorbeşte despre nişte oameni puşi la lucru. Este lăudabilă buna organizare a edililor şi a celor aleşi să se ocupe de buna desfăşurare a vietii comunităţii. Fiind zonă turistică au învăţat cum să încânte ochiul vizitatorului în fel şi chip, lăsând imaginaţia să-şi ţeasă frumuseţile, dar fără să uite să le îmbine cu latura practică penru a oferi vacanţe de neuitat.  
 
Şoselele sunt ca-n palmă, nu le poţi găsi cusur, poate şi pentru că sunt mai uşor de întreţinut neavând diferenţe mari de temperatură. Traficul este relaxat. Indicaţiile pentru circulaţie foarte clare şi uneori prezentând noutăţi. La un moment dat, cand nu ne era prea clară indicaţia GPS-ului, am fost ajutaţi de un panou pe care scria: "loc de gândire" Ne-am oprit în acel spaţiu circular şi "ne-am gândit" încotro s-o luăm şi cu zâmbetul pe buze am trimis un gând de admiraţie celor care au avut această iniţiativă pusă la intersecţii, indicaţie nemaiîntâlnită până acum. Peste tot erau fel de fel de anunţuri: "In această zonă pot veni spulberături de nisip care pot să vă intre în ochi".  
 
Alergând cu maşina de-a lungul şoselelor, adeseori am întâlnit ziduri protectoare împotriva valurilor şi furtunilor de nisip, ziduri în care au pus multă artă. Fantezia cu care erau colorate era parcă inepuizabilă. Erau vopsite în culori luminoase, calme, relaxante, optimiste, aveau desene cu linii simple, vesele, sugerand ceva din mediul înconjurător şi niciodată motivul decorativ nu se repeta, fiecare un unicat al bunului gust.  
 
O altă atracţie ne-o ofereau podurile, destul de dese, construite cu o fantezie inepuizabilă, unele chiar cu artă şi fiecare cu forma lui distinctă. Câteva poduri arătau ca nişte bijuterii. Cel mai mult mi-a placut un pod care avea părţile laterale făcute dintr-o ţesătură metalică urcând până la înălţimi diferite. Unindu-se deasupra podului, acestea luau forma munţilor. De la distanţă vedeai strălucind în soare ţesătura metalică a „munţilor" desfăşurându-se în zare spre marea încântare a privirii. Bucuria de a le descoperi şi a le privi mai atent era repede stinsă fiindcă nu puteai să te opreşti din drum să le admiri şi treceai pe lângă ele cu regretul că au fost doar ca o fulgerare.  
 
Bucuria aceasta nu ar fi fost deplină daca nu s-ar fi adăugat şi frumuseţi născute din pământul deşertic silit sa dea la lumină viaţa plantelor. Vegetaţia cea mai des întâlnită este cea pitică formată din tufişuri verzi sau maro şi fel de fel de boschete. Un peisaj deosebit îl formează spaţiul dintre tufişuri. Acestea parcă sunt aşezate de mâna omenească, având spaţii mari între ele şi dacă n-ar fi fost pe largi cuprinderi de teren, puteai să fii convins că au fost sădite de om. Informându-ne, am găsit explicaţia de ce aveau atât de mare spatiu în jurul lor, rădăcinile se intindeau mai mult pe orizontală, în jos e doar stâncă. Mâna amului a mai intervenit şi ea. Din loc în loc am întâlnit pâlcuri de pădurice, iar frumoşii chiparoţi străjuiau adesea lacuri artificiale. Dar imaginea cea mai captivantă a acestei zone o formează cactuşii. Ei sunt mândria acestei zone, mai ales cactuşii din specia Saguaro. Aceştia trăiesc sute de ani.  
 
In primii 10 ani de viaţă cresc mai putin de 25 de milimetri. Privindu-i străjuind deşertul secetos, cu greu poţi să-ţi imaginezi că ei sunt plini de apă. Pe una din ilustratele aflate în magazinele de suveniruri este imaginea unui cactus Saguaro căzut peste un camion şi greutatea sa a rupt în două camionul. Cred că cele mai multe fotografii le avem cu imagini stăpânite de cactuşi. O mare şi deosebită frumuseţe!  
 
Câteva oraşe: Phoenix  
 
Phoenix (Fiinix în pronunţia localnicilor) este un oraş nou, construit pe spaţii mari, pe câmp deschis, fără zgârie-nori şi de aceea nu îţi pare aglomerat. Are un centru oarecum restrâns, cu clădiri mai mari, moderne respirând prospetime, mall-uri, parcuri, câteva lacuri artificiale inconjurate de palmieri cu frunzele sclipind în soare oarecum ca sticlele, căci sunt acoperite cu o peliculă subţire de ceară ca să reţină apa. Are multă verdeaţă proaspătă în ciuda zonei de deşert în care este situat oraşul. Totul îţi lasă impresia de curăţenie, de aerisit, de nou, frumos şi îngrijit. Multe case au verdeaţă în balcoane şi pe acoperiş, nu rare ori chiar pomi cocoţaţi pe clădiri. La baza au o ţeava cu găurele mici prin care se pulverizeaza apa care le înconjoară ca nişte nouraşi. Mi-au plăcut şi tramvaiele după care m-am uitat lung ca să le văd forma ceva mai diferită decât cunoşteam eu din alte părţi. Nu întâlneşti oameni pe stradă, dar e firesc, sunt la muncă sau în case ferindu-se de soarele arzător. Restul oraşului are clădiri joase construite cu bun gust. Planetarium lor foarte interesant a fost vizitat aproape o zi întreagă de Mara şi Tibi, în timp ce Andaluza şi cu mine am cotrobăit prin magazine, am umblat pe multe străzi cu gândul că poate dăm din întamplare peste prietenii mei de la Phoenix Mission Magazine - prestigioasa revistă a românilor din Arizona şi în special de dragul, apreciatul şi neobositul jurnalist, scriitor şi poet, Octavian Curpaş. Am fi putut sa-l cunoaştem şi pe nea Mitică, figură emblematică a diasporei româneşti, făcut cunoscut de scrierile jurnalistului Octavian Curpaş, dar din păcate, ne-am întors fără niciun rezultat.  
 
Tucson  
 
Cel mai mare oraş al sudului Arizonei, al doilea după Phoenix, Tucson ne-a atras atenţia şi el prin frumuseţea clădirilor, chiar şi a tramvaielor, prin calmul vieţii, deşi era ziua în care forfota elevilor şi a studenţilor veniţi la prestigioasa „University of Arizona " anima oraşul. Aici şcolile şi universităţile îşi deschid anul de învăţământ în ziua de 15 august. Dacă s-ar fi întâmplat să mă rătăcesc şi să mă întrebe cineva în care oraş mă aflu, mi-ar fi fost greu să deosebesc Tucosonul de Phoenix, bizuindu-mă doar pe prima impresie generala şi ţinând cont de puţinătatea datelor pe care le aveam despre cele două oraşe. În schimb, Andaluza care este o pasionată a arhitecturii, cred că ar putea da detalii captivante, pe măsura trăirilor ei şi a capacităţii de a reţine detalii semnificative.  
 
Sedona  
 
Ardeam de nerăbdare să vină ziua planificată pentru a vizita Sedona, oraş exclsiv turistic care se află în zona numită Verde Valley. Am mai scris despre această bijuterie pământească şi nepământească în unele privinţe, dar nu am putut opri condeiul care a alergat prea repede să noteze dând viaţă a ceea ce am văzut şi revăzut. Imprejurimile ni s-au părut la fel de fascinante, frumuseţi pure şi exuberante în faţa cărora rămâi înmărmurit. Sunt grupuri de roci neobişnuite, cu siguranţă un loc unic în lume cunoscut mai ales ca fundal pentru multe filme. Când rocile sunt luminate la răsăritul şi apusul soarelui, culoarea roşie devine un portocaliu vibrant. Faimoasele roci Belle Rock si Cathedral Rock seamănă cu nişte castele naturale pe care nu le mai poţi uita niciodată. Nu ştii ce să admiri mai întâi, toată zona de aici e ceva cu totul special. Are vegetaţie veşnic verde. Pentru aspectele ei unice în lume, Sedona este răsplătită prin admiraţia celor 3,5 milioane de vizitatori pe an pe care îi atrage şi îi uimeşte. E considerată ca locul care are o forţă miraculoasă adunând în preajmă tămăduitori de tot felul pentru care au dat naştere mai multor centre spirituale cu activităţi paranormale, ori de meditaţii spirituale. Aici se află portaluri energetice - vortexuri vindecătoare, care insuflă energie, întinereşte, stimulează viitorul şi cu efecte şi asupra vizitatorilor. Extratereştrii iubesc şi ei aceste locuri, dovadă fiind nenumărate fotografii ale OZN-urilor.  
 
Cum am ajuns acolo, ne-am aşezat pe treabă. Ne-am încumetat să batem străzile şi să vizitam câteva Vortexuri răspândite prin diferite locuri. Marea aventură a fost un tur cu elicopterul împreuna cu Andaluza, iar Mara cu Tibi au făcut un tur cu Jeepul Roz, cunoscutul „Pink Jeep" aparţinând unei companii turistice înzestrată cu mai multe zeci de astfel de maşinute care se strecurau pe terenuri cu mari denivelări, încât uneori ţi se părea că merge numai în doua roţi, iar la hurducăieli mai mari te putea zvârli afară ca pe un bolovan, daca nu te ţineai bine pe picioare.  
 
Uşor de înţeles de ce nu m-am lăsat şi eu astfel hurducată şi am preferat zborul cu elicopterul, dar pentru ei a fost o aventură de zile mari, răsplătită de noutăţile frumuseţilor de excepţie. Dar nici turul cu elicopterul n-a fost lin. Ne-a creat o senzaţie ameţitoare de plutire în mare viteză printre stâncile roşiatice. Pentru că în tinereţe am zburat câţiva ani cu avioane sanitare, Paul, soţul meu fiind pilot, mie mi-a fost mai familiar acest zbor. Mi se părea că eu mă ţineam mai bine decât Andaluza care stătea în scaun crispată. Totuşi, când elicopterul înclina planul pentru a se strecura printre stânci, văzând cât eram de aproape de ele, mi-a trecut prin trup fiorul marii primejdii şi în momente mai periculoase, am crezut că mă cheamă Paul la el, pe celălat tărâm într-un sfârşit asemănător cu al lui. Atunci mi-am zis în gând: „Doamne, poate nu apuc nici o cruce să-mi fac". Dar dincolo de aceste senzaţii, imaginile pe care le-am văzut atunci au fost cele care au încununat zilele petrecute în Arizona. Nu încerc să le descriu de teamă să nu le ştirbesc aura cu care s-au aşternut în mine.  
 
Când ne-am întâlnit toţi patru, se băteau turcii la gura noastră de câte aveam de povestit. Impreună am urcat, am coborât, am bătut drumuri şi am admirat frumuseţea stâncilor roşii cu înfăţişare de castele care păreau crescute din pământ, privindu-le acum de jos în sus. Am ajuns şi la câteva vortexuri, în preajma cărora noi parcă am simţit mai multă relaxare şi un fel de împăcarea cu viaţa aşa cum ne este dată. Mi-amintesc de o scenă din timpul drumului cu maşina. Andaluza, fire intreprinzătoare, conducea maşina, ea era căpitanul grupului, coordonator şi răspunzător de buna desfăşurare a programului. Obosită şi însetată, opreşte maşina şi ne roagă să ne ducem să-i aducem o sticlă de apă proaspătă şi rece, până se mai odihneşte ea. Copleşiţi de căldură şi de oboseală, fiecare, luând o poziţie cât mai relaxata in maşină, am strecurat printre dinţi câte un motiv de refuz, lăsând apoi să se aştearnă o deplină linişte. Vazând scena, Andaluza s-a ridicat spunând ca pentru sine o dezaprobare făcută cu cea mai deplină împăcare: „Doamne, ce familie!" şi s-a dus tot ea să aducă apă şi pentru noi.  
 
Cât am umblat pe strazile Sedonei, am admirat creaţiile artizanale ale localnicilor întâlnite la tot pasul şi n-am încetat să ne minunăm de tot ce vedeam în jur. Intr-un timp am dat peste o minune de brutărie cu cateva zeci de feluri de pâine făcută din fel de fel de seminţe indigene. Am cumpărat şi noi câteva feluri, dar ne-am lăsat loc bun în stomac pentru mâncare specifică zonei şi am intrat într-un atfel de restaurant. Pe lista de meniuri erau trecute felurite mâncăruri care noua nu ne spuneau nimic. Frozen Mango Marguerito cu Tequila Patron ori cu Jose Cuervo, fujitas, quesadillas, buritos, mâncare cu corizo, calamar şi vangole. L-am rugat pe ospătar să ne servească mâncarea specifică localnicilor. A ales el pentru noi şi când am întrebat ce a pus în farfuriile noastre, am aflat că erau bucăţi de carne de bizon, de şarpe, de vacă, cactuşi şi alte plante prăjite şi un sos din plante locale.  
 
Ne-am uitat lung la carnea de şarpe, albă şi plăcută la vedere, dar având-o înaintea ochilor, simţeam că pofta de mâncare s-a oprit în gât. iar imaginea unui şarpe parcă dădea ocol farfuriei. Am cercetat-o cu atenţie mai întâi în farfurie, apoi răsucită puţin în vârful furculiţei, am mirosit-o, ne-am uitat unii la alţii, am respirat adânc şi încetul cu încetul ne-am îndemnat şi am gustat-o cu vârful limbii. Imediat ni s-au luminat privirile, feţele ni s-au destins şi fiecare a scos câteva interjecţii admirative. Nu ştiam cum să facem să nu o mâncăm prea repede. Pentru cactuşii prăjiţi am prins mai mult curaj, gustoşi şi ei, mâncaţi cu economie, în bucăţele mici. Carnea de bizon semăna cu carnea bovinelor noastre, dar am înregistrat-o şi pe ea într-un fel tot la noutăţi pentru noi. Nu a fost singura dată când am mâncat meniuri specifice zonei. Am mai fost de câteva ori la restaurante de lux „The Cheesecake Factory" pe care îl cunosteam dintr-un film serial, la un alt restaurant grecesc din Phoenix, ori la un restaurant de mare lux (Chart House) pe malul unui râu, cu apa secată aproape tot timpul anului. La toate am cerut mâncaruri specifice lor, dar n-am mai întâlnit carne de şarpe.  
 
Am mâncat şi mâcare făcută în faţa noastră de mâna indienilor care se instalaseră într-o piaţă în faţa Mănăstirii greco-catolice San Xavier Del Bag, nu departe de Tucson. Peste tot am cerut mâncaruri specifice lor, dar cu carnea cea dulce de şarpe n-am mai fost serviţi, spre regretul nostru.  
 
Capela din stâncă  
 
Ne-am despărţit cu multă părere de rău de Sedona. La plecare ne mângâiam cu gândul că în drumul de rămas bun mai aveam de văzut una din minunăţiile aflate pe acest pământ, Capela Sfintei Cruci, o alta importantă atracţie turistică din imediata apripiere a Sedonei. Am ajuns şi la această deosebită capelă romano-catolică, amplasată într-o stâncă de culoare roşie, cu o panoramă incredibilă. A fost construită de Marguerite Brunswig Staude, o studentă a celebrului architect Frank Lloyd Wright. A fost finalizată în 1956 şi de atunci a rămas pentru Sedona un reper. Se spune că această capelă îi poate mişca şi pe cei nereligioşi.  
 
Capela a fost construită pe temelia a două stânci şi străjuieşte singuratică frumuseţile naturale ale zonei în care monoliţi de gresie roşie formează fundalul ca un orizont. Impresia care te cucereşte pe loc este cea născută din frumuseţea simplităţii. Faţada capelei este o singură cruce mare susţinută de pereţii laterali şi închisă cu geamuri colorate. Braţul lung al Crucii merge în jos printre cele două stânci de la bază. Ca să intrăm în capelă am urcat cu maşina, apoi pe jos pe un drum deosebit de frumos, construit prin spatele Capelei. Zidurile care mărgineau drumul erau făcute din pietriş colorat aflat în zonă. Din loc în loc, întâlneai flori, adevarăte minunăţii şi ele pentru aceste locuri. Era mişcătoare delicateţea cu care ele se adresau cu alese cuvinte turiştilor ca să fie protejate: „Vă rugăm să nu ne rupeţi. Noi am venit pe lume ca să vă facem viaţa mai frumoasă şi să Ii zâmbim lui Dumnezeu". Erau anunţuri şi pentru pietre: "Va rugăm să nu ne spargeţi, suntem totuşi fragile şi dorim să vă întâmpinăm întregi şi cu bucurie".  
 
Partea din spate a Capelei este la fel de frumoasă. Uşi mari din sticlă colorată te invită în interiorul deosebit de simplu şi de frumos. Nuanţele luminii din interior sunt determinate de culorile prin ferestrele frumos colorate.  
 
Castelul lui Montezuma  
 
Pe drumul de înapoiere de la Sedona, am tras o fugă şi la castelul lui Montezuma, pe care nu-l putusem vizita mai de aproape acum doi ani, zona aceasta era închisă. Atunci am putut vizita numai împrejurimile. Trebuia să revenim la acest monument naţional, fiindcă aici sunt conservate cel mai bine ruinele în stâncă din toată America de Nord. Aici sunt păstrate locuinţe antice indiene, din tribul Sinagua, datând cam din anii 700 ânaintea erei noastre.  
 
Castelul Montezuma nu este cu adevarat un castel, ci o serie de locuinţe vechi săpate într-o stâncă, în parte laterală a unui munte situat în deşert, cam la 90 mile nord de Phoenix. Am privit de jos peretele abrupt cu găuri din loc în loc, fostele locuinte săpate în stânca perpendiculară pentru a fi protejaţi de animale, în primul rând, dar şi de duşmani. Accesul se făcea pe scări de lemn şi sfori de yukka, dovadă că acei indieni erau inteligenţi şi agili. Au ştiut cum să se folosească de energia solară, alegând o stâncă orientată spre sud care ţinea umbră în timpul verii fiindcă soarele se afla la mai mare înalţime şi menţinea căldura prin iradiere în timpul iernii, când soarele se afla mai aproape de pământ. Ecoul din zonă permitea conducătorului lor, Montezuma, să se adreseze supuşilor şi să fie auzit. Ne-am ascuţit şi noi urechile să prindem sunetele acestor locuri şi ne-a plăcut ce am putut percepe.  
 
„Castelul" propriu-zis a lui Montezuma era compus din câteva camere suprapuse şi acoperite cu zidărie. Am închis ochii şi m-am lăsat furată de un gând năstruşnic. Mi-ar fi plăcut ca viaţa să întoarcă foaia şi să-i văd aşezaţi acolo pe politicienii noştri, „conducătorii" ţării care n-au făcut altceva decât să conducă afaceri pentru a-şi construi din ape tulburi măreţe castele şi averi fabuloase.  
 
Am plecat de acolo continuând să reconstruim în minte modul de viaţă al oamenilor din acele timpuri şi locuri atât de deosebite de modul nostru de a trăi. Pentru mine a fost o vizită plăcută şi confortabilă, o plimbare uşoară pentru că nu am avut nimic de urcat şi nici drum lung de făcut. Am păşit lejer pe poteca pavată care şepuieşte printr-o zonă cu plante şi faună sălbatică specifică deşertului, dar şi cu atenţie de frica şerpilor cu clopoţei pentru care eram avertizaţi prin plăcuţe pe care scria: „Stay on trail" (stai pe cărare) cu un şarpe desenat pe ele. La plecare ne-am oprit la magazinul de suveniruri. Aici Mara a cumpărat ce si-a dorit în mod special, un magnet de pus pe frigider cu imaginea acelui cactus uriaş din soiul Saguaro care căzuse pe un camion şi greutatea lui a rupt camionul în două.  
 
In drum spre casă am fi dorit să revedem locurile din împrejurimi, dar se apropia seara, care în această zonă durează numai un sfert de oră până la înnoptarea deplină. Ne-ar fi bucurat să revedem frumosul lac numit şi el Montezuma, cu maluri parcă stabilite cu ajutorul compasului şi cu apă venind din necunoscute adâncuri tulburător de clară şi de albastră. Lacul e străjuit de stânci în care au fost săpate locuinţele foştilor indieni care mai apoi au disparut în mod misterios, fără să lase nicio urmă.  
 
Am avut parte de imagini de neuitat şi în ziua când am vizitat localitatea Fountain Hills (Dealurile Fântânii). Aici ezistă o fântână arteziană în mijlocul unui lac artificial, numită simplu „Fântâna" al carei jet de apă se ridică până la înălţimea de 183 de metri. Această fântână, la data construcţiei, în anul 1971, avea cel mai mare jet de apă din lume. Acum ocupă locul patru. Parcul din apropiere ne-a oferit locuri de odihnă în care să ne adăpostim la umbră sub niste construcţii făcute în stilul locului, după ideea dominantă, cea a integrării formelor în natura înconjurătoare şi a folosirii materialelor de construcţie din mediul înconjurator, etalând frumuseţi rezultate din mare simplitate.  
 
Ziua plecării - 19 august  
 
Cu mult regret ne-am îndemnat să ne facem bagajele pentru plecare şi mai aveam atâtea de văzut. Ar mai fi posibil să mai călcăm vreodată pe aceste meleaguri care mai aveai încă multe să ne spună? Ne-ar trage inima bucuros, parcă ne-am obişnuit cu aceste locuri, parcă ar face parte din noi prin afecţiunea cu care le-am îmbrăţişat, dar când te gândeşti câte alte minunăţii sunt pe lume şi viaţa noastră este atât de măsurată încât nu le poti cuprinde nici măcar în mică măsură, e posibil să ne fi luat rămas bun cu probabilitatea de a nu mai reveni, dar cu gândul şi inima să fim prezenţi acolo cu nestrămutată admiraţie pentru tot ce am văzut, dar mai ales pentru cea a oamenilor care ştiu şi pot să lupte cu lipsa apei, cu căldurile şi fenomenele naturii uneori devastatoare făcând colţuri de rai în mijlocul pustietăţilor arse de soare.  
 
Elena Buică  
Pickering, Toronto, Canada  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Elena BUICĂ - ARIZONA (2) - ŢINUTUL SOARELUI / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 496, Anul II, 10 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!