Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Elena Buică         Publicat în: Ediţia nr. 1215 din 29 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

BLESTEMUL APELOR
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Cu gândul şi sufletul la cei în suferinţă”  
(însemnări din anul 2005)  
 
E vară înnăbuşitoare. Pe câmp şi în grădini recoltele sunt mai puţine, căci puhoaele apelor au lăsat în multe locuri pământul gol. Ce produse au mai ramăs, în pieţe au devenit o scumpătate. “In toamna asta n-o să mai pun nimic în cămară pentru iarnă” se aud vocile gospodinelor.  
 
E destul de greu pentru oameni, dar “să nu dea Dumnezeu omului câte poate îndura”, este o vorbă din popor. Şi câte mai au bieţii oameni de îndurat, căci a urmat potop după potop. Când a venit septembrie, dacă mai scăpase până atunci ceva necules, un nou val de revărsare a apelor a terminat treaba. Dar e vorba numai de recoltă?  
 
Am văzut în vară zone întegi inundate. Am făcut o vizită satelor dintre Ţigăneşti –Teleorman şi Cervenia, trecând prin Brânceni şi Smărdioasa. Prăpădul apelor te înfiora. Multe case dărâmate parţial sau total, mulţi oameni aflaţi în situaţii limită, unii încremeniţi în durere, alţii îmbărbătându-se, mai ales bătrânii – acum foarte numeroşi la sate - îşi adunau forţele ca să găsească tăria de a rezista. “Ce să mai fac eu acum?” Se întreba o biată femeie cu casa plina de apă, acoperişul dărâmat şi un zid la pământ. Nu putea biata femeie să rostească mai multe. “Ce să mă fac eu acum?” Nu plângea. Privea în gol repetând în neştire: “Ce să mă fac eu acum?” “Taci din gură, ţaţă Mario, zi bodaproste c-ai scăpat cu viaţă şi n-ai păţit ca Leana. Ai văzut cum a chemat-o moartea? Nu stătea ea bine la spital? Dar ea nu şi nu, să îi dea doctorii drumu să vina acasă ca să cadă zidul pe ea”, o îmbărbăta un vecin. Câte nenorociri nu trec peste om, o să trecem noi şi peste asta cu ajutorul lui Dumnezeu.”  
 
Într-o altă curte, pe un petec de pământ ce se ridica mai sus de apă, era un crâmpei de gard. Pe el atârnau nişte velinţe din care se scurgea noroiul gros. Casa era toată hârbuită, apa până la genunchi. “Ai mai putut să îţi salvezi câte ceva?” am întrebat-o eu pe femeia care se uita la mine cu ochii plânşi. “Am dat fuga cu câteva ţoale în braţe pe la nişte oameni, dar nici nu ştiu ce am apucat în braţe ca să fug mai repede şi nici nu mai ştiu ce am lăsat pe la ei”. Pe o alta femeie cu casa la pământ am îndemnat-o: “Dumneata ai copii la oraş, de ce nu te duci să-ţi duci restul zilelor la ei? Eşti trecută de 70 de ani, eşti singură şi nu mai ai nici casă şi nici lucruri”. “Nu mai am nimic, nimic! Mi-au lat apele şi ţoalele de înmormântare şi sicriul pregătit pentru când mi-o veni timpul, dar de aici nu plec. Mă roagă copiii să merg la ei, dar eu vreau să îmi trăiesc zilele care mi-au mai rămas aici şi aici să fiu îngropată, în pământul ăsta pe care am trăit. Ţărâna asta pe care am călcat vreau să mă acopere când oi muri. Vreau să îmi stea oasele lângă bărbatul meu şi lângă părinţii din cimitirul nostru. Când oi muri, aici vreau să îmi bată clopotete la biserica nostră din sat, la care am fost la toate sujbele de peste an. Nu sunt numai eu aşa şi cum trăiesc alţii, oi trăi şi eu. Cu vremea mi-oi face o căsuţă mică, în care să stau iarna cu pisica şi cu busuiocul şi nălbile mele înflorite la geam, să mă scol dimineaţa să văd cum se crapă de ziuă, să aud cum cântă cocoşul, să dau de mâncare la vietăţile de pe lângă casă, şi vara să am grijă de florile din curte, să mai sap în grădină şi să-mi văd de treburile mele. Nu plec eu din satul meu. Copiii au rostul lor. Rostul meu este aici unde am trăit toată viaţa, cu oamenii din sat.”  
 
Intr-o altă curte, cu casa dărâmată pe jumatate, stătea un moşneag cu câinele lui. “Cum ţi-ai salvat cainele?” l-am întrebat eu. “L-am dus cu lanul la nepotul meu care stă mai la deal. N-am putut să-mi scot multe ţoale şi mi le-a luat apa, dar de câine nu m-am îndurat să-l las să moară înecat. Puhoiul de apa a venit prea repede şi ploaia turna cu găleata, n-am putut să fug cu prea multe lucruri.” “Acum cu ce vă hrăniţi?” “Mai mănânc bolbotine (fructe), mai îmi dau nepoţii, mai ne dau şi de la Primărie şi mai sunt unii oameni în sat care n-au fost inundaţi şi dacă are satul, am şi eu”. “Apă de unde beţi?” “Se duc oamenii pe deal, acolo este un izvor cu apă bună de băut şi când vin de pe deal, îmi dau şi mie. Cine dă apă la ăla însetat, o găseşte pe lumea cealaltă, aşa e o vorbă din bătrâni.”  
 
La o altă casă ruinată, un moşneag vorbea singur: “Asta este blestem pe capul nostru. Acum ne purtăm păcatele. Prea multa lume a uitat de Dumnezeu şi de omenie. Alergând să facă bani repede, au uitat ca să-şi mai cureţe şanţurile. Acum n-am fi avut atâta puhoi de apa.”  
 
Din loc în loc, mai vedeai oameni mergând cu apa pana la genunchi, ba să ridice un gard, ba să scoată din apă păsări sau alte vietăţi moarte, ba să cerceteze dacă s-au mai produs alte pagube.  
 
Seara roiurile de ţânţari te asaltau nemilos. Orăcăitul broastelor era un adevarat concert nemaiauzit până atunci. Un miros din ce în ce mai greu îţi tăia respiraţia. În zilele cu temperaturi de peste 40 de grade, aproape nu mai puteai respira, iar în zilele cu ploi torenţiale ţi se strângea inima la vederea prăpădului şi de spaima viitoarelor nenorociri.  
 
Acum e toamna şi ploile n-au încetat, fac prăpăd mare, încât îţi vine să ridici ochii spre cer şi să spui precum moş Dănilă, al teleormaneanului Gala Galaction: “Pune un hotar, Stpâne, nenorocirii noastre! Ajungă Sfinţiei tale atâta jertfă!”  
 
Elena BUICĂ  
Octombrie, 2005  
Ţigănesti, România  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
BLESTEMUL APELOR / Elena Buică : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1215, Anul IV, 29 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Elena Buică : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Buică
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!