Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Elena Armenescu         Publicat în: Ediţia nr. 1241 din 25 mai 2014        Toate Articolele Autorului

in nimbul crucii

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prof.dr. Dan Bodea 
  
Postfaţă a antologiei ”Poeţi români slăvind dumnezeirea” 
  
Nu suntem fară semnificaţie în veac. Fiecare om este o revelaţie. 
  
Tainic, în fiecare răsare lumina cea neasfinţită şi cuvântul-jertfă îşi 
  
înalţă altar de inimă. 
  
Martiriul nu-l face pedeapsa, ci cauza pentru care eşti executat. 
  
Şi pe Golgota au fost trei cruci. În aceleaşi chinuri au murit şi cei doi 
  
tâlhari, însă aceştia au sfârşit pentru alte motive în vreme ce Iubirea 
  
salvatoare este imnul pe care Brâncoveanu „îl revărsa peste lume”. 
  
Icoana lui vodă Brâncoveanu aparţine sacrului în vreme ce timpul 
  
istoric parcă nu-şi face simţită prezenţa. 
  
Cu domnul Constantin Brâncoveanu (1688-15 aug.1714) 
  
sfârseşte epoca spadasinilor, a domnilor războinici – Mircea cel 
  
Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul – şi se deschide „periodul” 
  
diplomaţilor, a învăţaţilor, a principilor eleganţi şi încărcaţi de 
  
vrednică „povara a cunoaşterii”. Prin educaţia şi prin chipul său 
  
politic, atât de repede trecător, vodă Brâncoveanu a continuat pe 
  
unchii săi Şerban Cantacuzino şi stolnicul Constantin Cantacuzino, să 
  
fixeze Principatele Române în galaxia forţelor politice de anvergură2. 
  
Cronicile vremii apreciază că domnul era împodobit cu 
  
învăţătură şi a trăit pe deplin conştiinţa unităţii neamului românilor, 
  
indivizibil în întreg spaţiul Daciei de mai înainte. El nu a făcut nicio 
  
deosebire dintre locuitorii Principatelor Române şi pe toţi i-a privit 
  
prin focul credinţei în Cristos, prin Crucea-liturghie, prin Crucea- 
  
lumină şi mai ales prin înţelepciunea ce vine din Crucea-jertfă, din 
  
Crucea-salvatoare. 
  
Prin har politico-diplomatic a reuşit să călăuzească Ţara 
  
Românească în politica continentală a vremii sale şi a dat un nou 
  
suflu culturii naţionale şi europene. Cum s-a spus de către istoricii 
  
neîntinaţi: „vremea lui Brancoveanu are distincţie, are parfum 
  
aristocratic şi este o văpaie de cunoaştere ce împrospătează fiecare 
  
domeniu, iar cultura atinge pragul cel mai ridicat, căci mănăstirile 
  
conferă Europei un stil aparte, un glas aparte, un chip aparte: chipul 
  
brâncovenesc”3. 
  
Icoana în vremelnicie a domnului Vodă Brâncoveanu este 
  
brodată de cuvintele-nestemat venite prin Radu Greceanu: „noul 
  
domnitor era cu daruri vrednice împodobit, cu înţelepciune, 
  
îngăduinţă, pricepere multă şi cu acurateţe în purtare, la care se 
  
adaugă o înaltă priveghere”. La aceste virtuţi trebuie să adăugăm 
  
blândeţea în păstorirea turmei, răbdarea în toate cele ale vieţii, 
  
iar bunătatea era fără seamăn, căci era conştient căci totul vine de 
  
la Dumnezeu care lăcrimează atunci când ocoleşti drumul drept, 
  
atunci când te abaţi din calea luminii neasfinţite (4) 
  
Începutul domniei este sub bune auspicii, căci întreaga ţară 
  
îl strigă spre a fi condusă într-o primăvară dorită şi chemată prin 
  
rugăciuni. Din însemnările vremii aflăm: „boierii, cu mitropolitul 
  
Teodosie şi patriarhul ecumenic Dionisie al IV-lea, Muselinul, se 
  
strânseră la sfat să aleagă, să desemneze un Domn după moartea 
  
lui Şerban Cantacuzino”. Şi curg cuvintele cele mari şi de suflet 
  
întăritoare şi împăciuitoare: „şi făcură socoteala că, Constandin 
  
logofătul Brâncoveanu este neam de-al lui Matei Vodă şi are şi alte 
  
bunătăţi, blândeţe, ştiinţă de carte şi altele, să-l rădice pe dânsul 
  
Domn, ca şi om este în vârstă de va putea chivernisi domnia cum 
  
se cade, în vreme ce ţara este ocolită de oşti şi de primejdii. Şi 
  
aleseseră pe Constandin Logofătul Brâncoveanul să le fie domn şi 
  
să rădicară cu toţii din curtea domnească şi merseră la Mitropolie, 
  
unde este obiceiul de a pune domnii. Şi îndată ce au sositu acolo 
  
au strâns oştile şi au trimis un boiariu de au chemat pe Constandin 
  
Logofătul Brâncoveanu de la Curte, că rămăsese acolo. Şi porunciră 
  
să aducă comişăi şi al doilea cal domnesc. Şi îndată ce sosi acolo 
  
ziseră cu toţii: logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii Domn. El zise: 
  
de ce aş vrea eu cu domnia de vreme ce domn sunt în casa mea, 
  
numai trebuiaşte să fiu. Iar ei ziseră: ne rugăm nu lăsa ţara între 
  
alţi oameni răi sau nebuni să o strice, ci fii! Şi-l luară de mâini şi-l 
  
împingeau de la spate. Şi acolo fiind şi un trimis împărătesc pentru 
  
trebi împărătesti, îl duse şi pe el la Mitropolie şi duseră caftan... al 
  
împăratului de l-au îmbrăcat cu caftan, şi intrară în biserică, de i-au 
  
citit moliftele de domnie, şi au mers de i-au sărutat mâna”(5). 
  
Domnului Ţării Româneşti, Io Constantin Brâncoveanu Basarab, voievod, 
  
da când Dumnezeu cu domnia l-au încoronat, pentru întamplările ce în 
  
pământul acesta în zilele măririi sale s-au întâmplat, (în Cronicari munteni, 
  
Vol. II, Bucureşti, 1961, p.9) 
  
Urcuşul spre domnie este o adevărată poezie care conferă 
  
istoriei o spaţialitate şi un discurs pe care doar tainele îl dezvăluie 
  
din când în când. Singură poezia desfoliază şi în lumină neîntinată 
  
arată sensurile adânci şi profunde ale timpului istoric. Nicolae 
  
Iorga şi mai apoi Ioan Alexandru apreciază ca timpul istoric are 
  
nevoie de poezie căci ruga este poemă, căci închinarea la cruce 
  
este imn şi psalm, iar sufletele cele alese sunt vase de preţ în mâna 
  
lui Dumnezeu creatorul. Timpul lui Constantin Brâncoveanu este 
  
ieşire în răsărit, în răsăritul Crucii, căci ieslea este început şi jertfa 
  
mielului biruinţa asupra morţii. Privind domnia lui Brâncoveanu – în 
  
deschiderea ei şi în finalul apoteotic – vedem cum umbrele dispar, 
  
cum ispitirile se frâng, cum trădările îşi afla înţelegere, cum iertarea 
  
dă mugur timpului-încercare. Brâncoveanu este definiţia libertăţii, 
  
căci adevărata dezrobire este în slujirea Cuvântului, în ascultarea 
  
discursului pe care Cristos îl samănă prin vremi. Brâncoveanu este 
  
sfânt şi de aceea doar veşnicia îl poate arăta când la Horezu, când la 
  
Sâmbăta, când la Viena, când în dorita întâlnire cu Cantemir Vodă. 
  
Brâncoveanu este un sfânt şi arată că sfinţii se lasă îmbrăţişaţi de 
  
înţelepciunea cerului şi de aceea noaptea nu-i prinde în cursele 
  
ei şi de aceea răul nu-i depărtează de credinţa care-i întăreşte şi-i 
  
întinereşte. Brâncoveanu este un sfânt prin tăria de a crede în 
  
glasul Regelui Unic care cheamă la ieşirea din întunericul cel atât 
  
de spăimos şi intrarea în Ţara Libertăţii, în pământ făgăduit şi de 
  
sângele Mielului sfinţit. Brâncoveanu este un sfânt pentru că a 
  
înţeles că sluga nu poate fi deasupra stăpânului, că omul este vas 
  
de mare preţ lucrat de mâinile lui Dumnezeu şi Dumnezeu trebuie 
  
să liturghisescă acolo în profunzimea creaturii, în inima omului, 
  
adevărat altar de jertfă. 
  
Dumnezeu ne plimbă viaţa prin foc de iubire ca să pricepem, ca 
  
să ne înaprindem după tainică grăire. Brâncoveanu este dincolo de 
  
vremi, este în credinţa pe care doar Cuvântul întrupat o arată din 
  
iesle, iar lemnul, cu jertfa Mielului, o trece din veac în veac: Acolo, 
  
pe lemn vă întăriţi, până când chinul cercării va trece,/ Până când 
  
ura fiarelor se va şterge,/ Iar lumina staulului va grăi despre prunc,/ 
  
Despre pruncul care grăieşte-n negrăire călăului,/ Despre pruncul 
  
care mângâie chiar şi fiara,/ Despre pruncul care zâmbeşte,/ Despre 
  
pruncul care ascultă ce părintele îi spune:/ Curajul jertfei este 
  
însoţirea Mielului dincolo de moarte 6. 
  
La capătul suferinţelor nu le mai rămăseseră Brâncovenilor 
  
decât sufletele din ei, nu le mai rămăsese decât nemurirea, căci 
  
trupul se pierdea în hăul veacurilor. Au căutat călăii să le smulgă şi 
  
sufletele, dar de data aceasta hidosul căpcăun n-a avut nicio şansă. 
  
Istoricul francez M. Mignot susţine că muftiul le obţinuse graţierea 
  
cu condiţia ca venerabilul voievod să treacă la mahomedanism. 
  
Voievodul, încă în veac, ca şi fiii lui au rămas constanţi în credinţa lor 
  
„şi apărură la locul supliciului cu o nobilă tărie”7. 
  
Demne de dăltuit sunt cuvintele care apar în cronica bălăce- 
  
nilor, cuvinte-îmbărbătare venite din partea sfântului Constantin 
  
Brâncoveanu: „fiii mei, fiii mei! Iată toate avuţiile şi orice altă am 
  
pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletul! Staţi tari, bărbăteşte, dragii 
  
mei, şi nu băgaţi în seamă la moarte. Priviţi la Cristos, mântuitorul 
  
nostru, câte au răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară au murit! 
  
Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică 
  
pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sfântul Pavel 
  
(Paul) ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici altă 
  
orice nu-l va despărţi de Cristos, că nu sunt vrednice muncile şi nev- 
  
oile acestea de aici spre mărirea ceea ce o va da Cristos. Acum dară, 
  
dulcii mei fiii, cu sângele nostru să spălam păcatele noastre”8. 
  
Credinţa este ieşirea în lumină: „A călca pe pragul cuvântului 
  
întrupat,/ A te închina lui, singurului împărat,/ Acolo, acolo în 
  
paiele din iesle,/ Şi a jura credinţă pe vecie,/ Iată miezul fiinţial din 
  
adevărata trăire.”9 
  
Sfântul este acela care trăieşte în adevăr, dumnezeiesc şi veşnic, 
  
care pururi există, care ne caută pe căi nevăzute, pentru a ne vorbi 
  
despre smerita închinare. Viaţa sfântului este o rază din lumina 
  
veşnică. El are conştiinţa zidirii, căci înalţarea este ieşire din asfinţitul 
  
vremii celor temători. Sfântul ne vorbeşte de jertfa Mielului şi apoi 
  
despre el care îl însoţeşte pe Golgota pe acela care a salvat lumea 
  
din haosul iernii. Sfântul glăsuieşte despre intervenţia cerului în 
  
veacul care se umblă spre rai. Sfântul este credinţa şi este rănit de 
  
primatul adevărului asupra aparenţelor, asupra iluziilor. 
  
Şi adevărul va da viaţă, căci adevărul consistă în a închipui 
  
lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu: cine crede în mine, nu va muri 
  
în veci. Credinţa a îndreptat vremile strâmbe, a alungat stafiile, a 
  
ars nelegiuirile şi a adus icoana lui Brâncoveanu în vatra sufletului 
  
nostru, atât de doritor de îndreptare. 
  
După un şir de trădări, după o întemniţare crudă, strivitoare, 
  
Vodă Brâncoveanu şi-a privit timpul petrecut în veac realizând că 
  
doar Cuvântul care a biruit moartea îl poate ajuta, îl poate îmbrăţişa, 
  
îi poate da lumina cea fără sfârşit. Anii din urmă ai Domnului sunt 
  
cei inundaţi de măreţia Crucii, sunt anii reali, căci dialogul este cu 
  
nesfârşirea, cu neasfinţirea, trecând peste provocările stafiilor din 
  
veac: „O, foc neoprit,/ O, salbă de rane atât de princiară,/ O, mână 
  
delicată,/ Şi atât de dorită,/ Deşi atingerea-i brutală şi încărcată 
  
de ură,/ O, mână, înşelător judecătoare şi pedepsitoare,/ Prin tine 
  
eu şi pruncuţii mei am intrat în eternitate,/ Am pătruns în viaţa 
  
mereu luminată./ Mână de călău,/ Prin tine am căpătat gustul 
  
vieţii eterne,/ Şi nu prin iudele care mereu m-au încercat,/ În timpul 
  
pierdut în noaptea care a fost,/ Doar punte de accedere în Crucea- 
  
treime/”10. 
  
Cartea de faţă ne apropie, prin spiritul de dăruire a poetesei, 
  
de excepţional parfum regal, Elena Armenescu, de acele măreţe 
  
texte ale zămislitorilor de cuvânt: fântâni nesecate ni se oferă 
  
pentru a ne întrema prin sorbire din apa vieţii fără moarte, din apa 
  
întrămâiară şi sfinţioară. Cartea este un foc ţâşnit din Biblie care 
  
arde sufletul fiecărui poet care se adapă din jertfa Mielului şi a lui 
  
Vodă Brâncoveanu. Atâtea frumuseţi ne întâmpină şi ne poartă nu 
  
în lumi de basm, ci în triumful pe care doar jertfa de pe Golgota îl 
  
întreţine, iar Vodă Brâncoveanu s-a legat de cruce prin neadormită 
  
slujire. Măreţia logosului se vede în fiecare vas de preţ pe care l-a 
  
ales autoarea şi pentru care îi aducem un mulţam din inimă smerită. 
  
Bucureşti, 4 iulie 2013, A.D. 
  
Bibliografie: 
  
2 Ştefan Ionescu si I. Panait, Constantin voda Brâncoveanu. Viaţa şi 
  
domnia, Bucureşti, 1969, p.5-129, 142,171,283 
  
3 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii romane vechi, vol. III, Bucureşti, 
  
1945, p.200-210; Nicolae Iorga, Constantin Voda Brancoveanu. Viata si 
  
domnia, Valenii de Munte, 1914, integral. 
  
4 Radu Greceanu, Începătura vieţii luminatului şi preacreştinului. 
  
5 Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 
  
– Cronica anonimă despre Brâncoveanu, în Cronicari munteni, vol. II, 
  
Bucureşti, 1961, p.275-277; C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria 
  
românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti 1971, p.406-407 
  
6 Dan Bodea, Cogito 
  
7 M. Mignot, Histoire de l'empire Ottoman, vol. IV, Paris, 1773, p.202 
  
8 Ioan Lupaş, Mucenicia Brâncovenilor, în Studii, conferinţe şi comu- 
  
nicări istorice, vol. III, Sibiu, 1941, p.12 
  
9 Dan Bodea, Rostire lângă iesle 
  
10 Dan Bodea, Cânt 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
in nimbul crucii / Elena Armenescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1241, Anul IV, 25 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Elena Armenescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elena Armenescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!