Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Carti > Mobil |   



EI AU SUPRAVIEŢUIT MĂCELULUI DE LA COTUL DONULUI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

(FRAGMENT din vol. comemorativ COTUL DONULUI 1942, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia, Chişinău, 2012)  

***  

Fraţii Vasile şi Eugen Isachi îl aveau pe Frontul de la Răsărit şi pe cel de-al treilea frate, pe Ion, care n-a avut norocul să scape cu viaţă. L-a sfârtecat o schijă undeva în Bucovina, în timpul retragerii. Cei doi fraţi întorşi acasă au fost şi ei răniţi la picioare şi la mâini. “Era să fim ca-n poezia aceea a lui George Coşbuc: Trei, Doamne, şi toţi trei!”, ne surprinde veteranul. Şi tot el ne înştiinţează: “Dar să ştiţi, măi băieţi (între “băieţii” cărora li se adresa, doi trecuseră binişor de 60 de ani), că la Mirosloveşti a fost o mamă care şi-a smuls părul din cap strigând: “Trei, Doamne, şi toţi trei!”. Şi moş Eugen, schiţând o grimasă ce tindea spre plâns, le pronunţă numele celor trei flăcăi mândri ca brazii, căzuţi tustrei la Cotul Donului: Ion, Gheorghe şiCostache Păduraru. Apoi, bătrânul veteran, atins în zona aceea sensibilă a memoriei sale, născută din cea mai crudă experienţă umană, schimonosit de accesele de plâns ne uimeşte prin trăinicia faptelor asimilate în mintea omului simplu. “Am văzut iadul pe pământ. Trăgeam cu puşca doar să alung moartea; moartea era rusul. Tovarăşul meu bun, soldatul Potop Alexandru, şi-a prăpădit de tot tăria şi s-a împuşcat singur în cap, ca sa moară repede. Pe dom’ colonel Gumă l-au luat prizonier sub ochii mei. Priveam din tranşeu, cu cei care mai erau vii, cum l-a prins ceata de partizani ruşi. Colonelul avea deja infiptă în spate ţeava de automat rusesc şi n-avea-ncotro. Dacă trăgeam, murea de glonţul nostru. La câteva ceasuri mai încolo, într-un răgaz pentru adunat răniţii, că erau gemete şi strigăte de ajutor şi în româneşte, şi în ruseştei, ne-am repezit, în atac condus de dom’ capitan Armeanu, ca să-l salvăm pe colonel. Îşi săpa singur groapa. Asta făcea ofiţerul nostru când l-am găsit. Am pus ruşii pe fugă, dar l-am lăsat zălog morţii pe dom’ căpitan Armeanu, în prăpădul care tocmai pornise, cu tancurile şi aviaţia. O schijă cât un grăunte îl nimeri chiar în inimă. Aproape nu se vedea pe unde i-a înţepat pieptul. Au murit atunci şi dom’ locotenent cololonel Sorescu, şi sublocotenentul Popescu… Of! A fost mai grea lupta la retragere decât la înaintare. Doamne! Cum se mai ruga la mine un soldat basarabean, cu pântecele flenduri, să-l împuşc! Şi n-am putut …”. De-aici încolo n-a mai putut scoate nicio vorbă moş Eugen. Plânsul său ne-a copleşit şi pe noi. Ne simţeam vinovaţi că am răscolit jarul din sufletul celui pe a cărui suferinţă trăim fără merite care să ne puna în cumpănă viaţa. La plecare, i-a revenit puterea ca să strige dupa noi, cu o nedisimulată mândrie: “ Să scrieţi că… am dat mâna cu dom’ Mareşal Antonescu!”  

Vasile Isachi, mult mai umilit de bătrâneţe decât fratele său, cu barba tremurândă şi ochii ascunşi în găoacele de sub frunte, ţinu să înceapă povestirea cu informaţii despre inamicul Iarna; Iarna rusească, venită devreme prin părţile acelea. El, pe lângă faptele de arme, avea în primire şi magazia de efecte; şi ne înştiinţă cu anumită mândrie că a avut grijă ca soldaţii români din unitatea sa să primească, după nevoi, măcar încălţăminte corespunzatoare, că mantalele erau “de partea ruşilor”, adică “nu prea erau, iar câte erau lăsau gerul să pătrundă în oase”, ne lămuri veteranul. El nu-şi aminti prea multe din anul acela, ci doar cum şi-a pierdut pe cei doi tovarăşi de arme din vecinătatea meleagurilor sale, pe Dumitru Bejenaru din Mirceşti (Iaşi) şi pe Gheorghe Airinei din Ruginoasa (Neamţ). Pe unul îl avea în stânga şi pe celălalt în dreapta sa când au fost împuşcaţi. Şi-a mai amintit moş Vasile şi cum a căzut prizonier, împreună cu câţiva ostaşi de trupă şi un ofiţer român, la o împresurare a ruşilor. Ofiţerul reuşise să dosească bine, la percheziţie, busola, iar el, miteşteanul, o lanternă “pe care o aveam de la un soldat italian, de când s-o făcut schimbul de trupe, la Kliţka (Kleţkaia)”, reuşeşte bătrânul, pocind numele, să-şi amintească şi o localitate de pe linia frontului. Şi cum aparatul vorbitor al bătrânului avea multe piese lipsă, am desluşit greu de la el aventura grabei eliberări de sub escorta învingătorilor. Cu urechea aproape de gura povestitorului, am aflat că ruşii, pe timpul nopţii, şi-au închis prizonierii (“vreo zece”, estimă el) într-o baracă căreia i-au blocat uşa cu un drug de lemn, în timp ce ruşii, amorţiţi de băutură, s-au culcat într-o baracă vecină. Soldatul de la Miteşti a propus pe loc un plan de evadare, nevalidat de ceilalţi prizonieri. A găsit o scândură mai putredă în tavan, a dislocat-o cu grijă şi, ieşind, le-a legat paznicilor ruşi uşa cu o bucată de sărmă. Şi-a eliberat tovarăşii, apoi au sărit în râpa umplută cu zăpadă din apropierea barăcilor. Aceasta le-a “deschis drum” spre o pădure. Şi, în dezordinea aceea a împresurărilor şi despresurărilor, n-au mai avut posibilitatea să se alăture resturilor de trupe româneşti. Au hotărât atunci, în miez de iarnă străină, “cam pe la Crăciun”, ne lămuri el, să se folosească de cele două “instrumente din dotare” (busola şi lanterna italiană) şi s-o pornească spre Ţară. “N-am mai stat noi să socotin că Ţara era la vreo două mii de kilometri”, face moş Vasile o paranteză. “Şi uite-aşa dragii mei, de Paşti am sărutat pământul ogrăzii. Numai că o trebuit să zac prin spitale o vreme, căci mi-au rămas picioarele numai cu oasele; carnea de pe ele mi-a curs pe drumul rusului. Apoi, după ce m-am vindecat, am luat iar puşca, să le pun oprelişte ruşilor, care năvăleau ca hunii. La Iaşi m-a agăţat o schijă de picior, aproape să mi-l reteze, şi gata cu războiu’ pentru mine. Iar tovarăşii mei, ca să vezi poznă, s-au alăturat celor care ne-au împuşcat pe capete la Cotu’ Donului”.  

Mihai Dascălu din Soci se ţine tare pe picioare, chiar dacă “le mai scârţie bălămălile” glumeşte veteranul căruia nu te încumeţi să-i dai mai mult de 75 de ani. E roşu la faţă, rotofei, de statură medie şi plin de viaţă. Vârsta nu i-a amorţit nici mintea, doar numai în “sectorul memorie”, ne avertizează el. “Şi e bine că-i aşa (continuă bătrânul cel tânăr), căci greu e de purtat în minte prăpădul războiului”. Ştie doar că a luptat la Cotul Donului dar nu-şi mai aminteşte localităţile. Spune că a văzut acolo morţi mai mulţi decât au fost cei vii, întâlniţi de el în restul vieţii. Mihai Dascălu a scăpat neatins pe Frontul de Est şi a fost numai bun de luptă şi pe Frontul de Vest; “Ca să mă pot ruşina de mine când aud cuvântul curvă”, se autoflagelează fostul vânzător la cooperativa de consum din sat. “În Ungaria însă, în timp ce treceam Tisa cu o barcă, cea cu coasa mi s-a arătat şi mie, dar nu faţă la faţă căci nu cu mine avea treabă, ci cu sergentul meu, care era aşezat dinaintea mea. Eu eram la vâsle. Trăgeam de ele când depărtând braţele, când lipindu-le, după cum e rostul acestui meşteşug. Şi numai ce-l văd deodată pe sergent galben la chip şi cu pieptul sângerând. De unde i-a venit glonţul?, m-am întrebat. Trimisul morţii a venit din spatele meu. Eu ar fi trebuit să fiu ţinta. Nici acum nu tăgăduiesc să cred că glonţul acela a trecut pe sub braţul meu în timpul vâslitului şi s-a înfipt drept în inima nefericitului meu comandant de grupă”. Şi povestitorul încheie cu un oftat adânc: “Aşa a fost să fie. Nu la potopul de pe Don, ci la Tisa, aproape de casă”.  

Moş Nică Paiu ni s-a arătat ca un fulg de om, cu inima la vedere. Atâta energie avea acest bătrân de 40 de chile şi numai de-un metru şi jumătate, că a trebuit să-l zgâlţâim ca să se oprească din povestire, spre a-i dirija amintirile cu ajutorul întrebărilor precise: “Moşu’ Nică, de ce divizie, ori regiment ai aparţinut? Şi zi-ne nişte localităţi de pe-acolo, ca să ne dumirim că povesteşti de la Don şi nu din Munţii Tatra, ori de la… Rovine!” Şi moşul, băţos, ne-o întoarce cu oarece ţâfnă: “D-apoi ce credeţi dumneavoastră despre mine? Încă nu m-a atins damblaua, chiar dacă ar fi trebuit să se întâmple, după câte-am tras şi după câţi ani am adunat la răboj. Eu nu-s din acei care se dau viteji după război. Eu o spun pe cea dreaptă. Chiar şi pe-aceea că la-nceput mă sfiam să omor oameni, căci şi cei din cătarea puştii mele erau suflete oropsite de vremuri, ca şi noi. Îndreptam arma în direcţia ordonată şi închideam ochii. Lăsam puşca să-şi caute rusu’. După o vreme, văzând cum moare tovarăşul de arme ba în stânga, ba în dreapta, mi-am zis: Ce faci, Ioane, îţi aştepţi cuminte rându’? Şi mi-am luat inima-n dinţi, zicându-mi că la război îi musai să omori, ca să nu fii tu omorât. Ş-acu’ să vă lamuresc că nu bat câmpii.”  

Şi, la măsuţa din mijlocul ogrăzii, la umbra bolţii de vie, cu strugurii gata de prefăcut în vin, veteranul de la Soci deşira, cu limbajul întregului său corp, ghemul de amintiri născut din întâlnirea sa cu Istoria vie a Neamului: “Am fost soldat în Regimentul 4 Cernăuţi, din Divizia a 8-a, cu 12 regimente în alcătuire. Eu am luptat întâi în Crimeea. La Sevastopol am fost încercuit, dar mi-o fost dat să scap cu viaţă. Am ajuns târziu, în toamnă, la Cotu’ Donului, după marşuri de două-trei sute de kilometri. Făceam şi câte 50 km pe zi. Pe 19 noiembrie 1942, când au început ruşii atacul cu tunurile, de ziceai că s-a deschis cerul, eu şi cu un alt soldat făceam de planton la bordeiul comandantului de regiment. Amândoi eram nemâncaţi de două zile, iar eu căutam prin preajmă găteje să încălzesc nişte cafea rece pe care mi-o întinse mai devreme, din gura bordeiului, dom’ colonel; că el urma să-şi facă alta proaspătă. Încă nu se făcuse ziuă. O început urgia cu tunurile. N-o trecut mult şi au ajuns la noi şi infanteriştii ruşi. Din tranşee, câteva ceasuri am înroşit şi noi puştile. După care, camaradul meu o căzut săcerat lângă mine, iar eu mi-am văzut, la lumina focului de pe cer, mâneca mantalei înroşită de sânge. N-am simţit durere şi m-am repezit spre tovarăşul împuşcat. Dar n-am ajuns la el căci am simţit o săgetare în spate şi o moliciune în corp, după care n-am mai ştiut de mine o vreme. Când m-am trezit din neştire, în jurul meu era larmă mare. Ostaşii luptau în încercuire, căutând o ieşire. M-am târât vreo două sute de metri până la o căruţă cu coviltir. Era un artilerist care acum culegea în atelajul lui răniţii. O durat o zi până am ajuns la ambulanţă, la Gromki. Aveam cizmele umplute cu sângele scurs din trup. Glonţul îmi intrase prin spate şi-mi ieşise prin faţă, partea dreaptă. La această ambulanţă eram vreo sută de răniţi. Am fost pansaţi şi lăsaţi în voia Domnului, căci toţi cei sănătosi erau în panica retragerii. Se făcuse a treia zi de când nu dădusem nimic în gură şi pierdusem atâta sânge. Nu voiam să mor şi m-am târât în sat cerşând o cană de lapte de la o rusoaică (reproduce în ruseşte propoziţia, pe care n-a uitat-o). Am primit-o cu milă omenească, de la a doua gospodină, că primei rusoaice îi omorâse vaca un proiectil, nu se ştie de-al cui. Vaca rusoaicei mi-a dat puţină putere ca să mă agăţ cu disperare de unul din cele şase tancuri nemţeşti care se retrăgeau şi ele. După vreo 20 de kilometri am recunoscut un autocamion românesc şi le-am făcut semn soldaţilor să mă ia. Nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, că m-am trezit în alt camion, nemţesc de data asta, plin cu prizonieri ruşi. După o vreme, soldaţii nemţi care aveau prizonierii în pază i-au abandonat, cu tot cu mine. Ruşii, prizonierii abandonaţi, au intrat într-o casă, că se făcuse noapte. Îi aşteptau pe-ai lor. Pe mine nu m-au luat în seamă. Din când în când îmi aduceau aminte că am să mor curând. Îmi făceau în ciudă, se bucurau. N-am simţit milă de la ei nici cât negru sub unghie. Asta m-a întărit în sforţarea mea de-a rămâne în viaţă şi am ieşit târâş la marginea satului, unde credeam eu că e direcţia de retragere. Am avut noroc din nou de un camion cu ai noştri, care m-au dus la un spital de campanie. Saloanele erau bordeie cu paie pe jos, în care sălăşluiau păduchi mari cum îs cei de porc. Şase zile m-am luptat cu moartea aici. Răniţii mai uşor au găsit un siloz cu cartofi îngropaţi în pământ reavăn. Cum apa era foarte puţină, o foloseam numai de fiert nu şi de spălat. Au murit acolo într-o săptămână sute de răniţi. Erau îngropaţi în gropi comune, câte douăzeci de cadavre. Fiindcă printre răniţi erau şi nemţi, am avut norocul să mă ia şi pe mine, cu cei mai grav răniţi dintre români, un avion de-al lor. M-au dus într-un spital din Odessa. Acolo am aflat că eram dat dispărut pe o listă a regimentului meu. M-am vindecat greu şi doar parţial. Am fost transferat la Cernăuţi, de unde m-au şi clasat, cu pensie de invalid de război. Răsplata asta am primit-o până s-a instalat şi la noi regimul comunist. Ana Pauker şi Dej mi-au luat pensia, căci o aveam pentru fapte de arme pe Frontul de Est, nu pe cel de Vest. Nu m-am plâns. Dumnezeu mi-a dat zile şi m-a învrednicit şi cu putere de muncă. Şi acum muncesc, ce-i drept, nu la câmp, că mi-s bătrâne oasele”.  

Şi moş Ion Paiu, firav cât un pai dar cu sufletul semeţ ca o stâncă, iradia de bucuria vieţii. Întâlnirea cu el ne-a făcut să ne ruşinăm că noi, generaţiile de după război, scutiţi de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnităţii celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Ţara, în speranţa aducerii înapoi a Basarabiei şi Bucovinei. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu nu le scade meritele. În război, eroi sunt şi de partea învingătorilor, şi de partea învinşilor. Iar noi, urmaşii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generaţiei lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc.  

 

Gheorghe PÂRLEA  

Octombrie 2012  

Referinţă Bibliografică:
EI AU SUPRAVIEŢUIT MĂCELULUI DE LA COTUL DONULUI / Gheorghe Pârlea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 694, Anul II, 24 noiembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gheorghe Pârlea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Pârlea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!