Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   


Autor: Gheorghe Stroia         Publicat în: Ediţia nr. 355 din 21 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

EDITORIAL: Gheorghe A. Stroia – A fost odată ... 22 decembrie, Ziua Speranţei fără Chip
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îmi aduc aminte că în acel trist 22 decembrie 1989, student în anul I fiind, venisem acasă în vacanţa de iarnă, pregătit să mă apuc de învăţat pentru sesiunea ce se apropia. Mă eliberasem din armată, chiar în luna iunie a aceluiaşi an. Mai târziu, aveam să realizez că fusesem mereu un om norocos. Am trecut razant, pe lângă „şansa” de a fi prins în mijlocul evenimentelor din decembrie '89. O spun, nu gândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla sau din laşitate, ci din nevoia acută de a-mi fi scutit părinţii de o nouă durere, ce ar fi fost adăugată în galeria vieţii lor, deja plină de incomensurabilă suferinţă. 
  
Veneam dinspre sora mai mare, mergând pe strada îngustă, pe care căzuseră câţiva fulgi de zăpadă. Ningea cu nişte fulgi mari, cenuşii, amintindu-mi de jebelianul poem „Surâsul Hiroshimei”. Aud, din casele de pe lângă drum, ţipete, chiote şi urale: „A fugit Ceauşescu! Ura! Ura! Trăiască România!”. Credeam că nu auzisem bine, aşa că - lipit de gard - ascultam ştirile de la televizorul ce fusese dat la maxim. Îmi amintesc şi acum zgomotul făcut de elicopterul prezidenţial şi de glasurile mulţimii strigând: HUO! JOS DICTATORUL! JOS CEAUŞESCU! JOS CEAUŞESCU! 
  
Curios să ştiu ce se întâmplă, am alergat, vrând să ajung mai repede acasă. Poarta era larg deschisă. Casă noastră era locul de întâlnire al copiilor de pe stradă, aşa că atunci erau strânşi laolaltă, parcă, toţi copiii vecinilor. Obiceiul se încetăţenise la nr. 6 de pe strada Câmpului, din Adjud – încă de pe vremea când tata adusese acasă primul televizor alb-negru: un Opera HS, cu un ecran imens. Tot aici, se asculta în mare taină Radio Europa Liberă. Dizidenţă, ce mai!... 
  
JOS DICTATORUL! JOS CEAUŞESCU! 
  
Ajuns acasă, îl văzui pe tata, pe prichiciul sobei de teracotă, strigând cât putea: URA! URA! A fugit Ceauşescu!. Era probabil febra libertăţii unui om, care timp de peste 40 de ani, fusese singurul întreţinător al unei familii numeroase (cu treisprezece suflete). Un om, pentru care raţia zilnică de pâine nu mai era suficientă să-şi vadă copiii sătui. Un om pentru care grijile şi nevoile zilnice erau covârşitoare. Parcă îl aud şi acum, spunând hâtru: „Sărăcie ce-ai cu mine?/ M-am avut cu tat'tu bine/ Şi nu mă las nici de tine”. Acesta era singurul mod de a se consola, de a se împăca cu propria sa soartă. Un om extraordinar de muncitor despre care îmi aduc aminte că în ajunul Paştilor, avea grijă să ne aşeze, cu mic cu mare, pe la 10-12 noaptea, la o coadă imensă. Ore întregi de aşteptare, ce ne aduceau laptele cu care mama frământa cele douăzeci şi patru de kilograme de cozonaci. Şi toate acestea, fără ca noi, copiii, să realizăm povara tuturor acestor griji! 
  
JOS CEAUŞESCU! 
  
Stau şi mă întreb, pentru cineva ca tata, născut pe 4 iunie 1934, trecut printr-un război, de pe urma căruia îndurase multă foame şi mizerie, trăitor în regimul dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej şi în regimul Ceauşescu, care ar fi fost speranţele sale, vis-a -vis de „revoluţia” din decembrie '89? Cu siguranţă, la cei 55 de ani pe care-i avea la „revoluţie”, nu-şi mai dorea nimic pentru sine, ci şi-ar fi dorit altceva, pentru copiii săi. Sau poate chiar şi pentru sine. Ştiu doar - şi e o amintire dureroasă - că în 1990 a ieşit la pensie, după 43 de ani de muncă, cu o rentă lunară de 1636 de lei, din care nu şi-a permis niciodată (în cei doar şase ani cât a „mâncat” pensie) să-şi cumpere un pachet de carne (marfă de contrabandă în vremea răsposatului) şi să-şi strângă - la o masă „copioasă” - toţi copiii! 
  
JOS DICTATORUL! 
  
Venise – probabil - pentru el, vremea ca în ţara asta să se schimbe ceva. Avea disperată nevoie să se agaţe de această speranţă! Speranţa de mai bine! Cu toţii am vrut să schimbăm şi am schimbat! Oare, am reuşit să împlinim, măcar în parte, visele pe care părinţii noştri şi le-au făcut, pentru noi? Am reuşit să construim, în loc să demolăm? Am încercat să prosperăm ori am luat săracului până şi porţia de subzistenţă – pâinea, cea de toate zilele? Am reuşit să ne găsim un loc de muncă ori am amplificat starea de incertitudine, îngroşând rândurile celor care nu pot visa la bunăstare? Am reuşit să creştem încrederea în guverne, în prim-miniştri, în preşedinţi, am reuşit vreodată să-i considerăm „reprezentanţi ai poporului”? Am reuşit să fim mai buni, să lăsăm deoparte răutatea şi invidia raportată la ce au alţii, încercând să valorizăm ce avem noi? Am fost, suntem sau vom deveni vreodată mândri de faptul că suntem români? 
  
JOS ... ! 
  
Şi m-aş opri aici, deoarece mi-ar fi imposibil să enumăr toate visele pe care părinţii şi le-au făcut pentru viitorul nostru! În astfel de momente, singurul lucru la care te poţi gândi, sunt adevăratele jertfe de sânge, tributul plătit aşa-zisei noastre libertăţi. Astăzi, îmi este imposibil să nu mă gândesc la rănile, nevindecate încă, ale părinţilor ai căror copii au închis ochii pentru totdeauna, pentru ca noi să-i putem deschide spre împlinirea viselor noastre. Amarnică şi zadarnică realitate! Amarnică şi zadarnică speranţă! Credeam că plătind un tribut de sânge, vom putea construi ceva durabil, ceva solid, pe care vom putea zidi măreaţa catedrală a păcii şi bunăstării unui popor, atât de vitregit de soartă. Că vor cădea unii, pentru a se ridica alţii. Că va dispărea pentru veşnicie: minciuna, făţărnicia, egoismul, laşitatea, luându-i locul omenia, bunătatea, adevărul, onoarea, vitejia, mândria de a fi român! Tuturor acestor eroi, pentru curajul şi jertfa lor, le sărut ochii, probabil astăzi, la fel de înlăcrimaţi ca şi atunci, iar părinţilor lor, le sărut durerea, probabil la fel de mare ca şi atunci... 
  
„Eu, te iubesc, România mea!” ar jura cu lacrimi în barbă, tatăl meu. Poate aşa s-ar consola, pentru ce trăim astăzi sau pentru ce n-am reuşit să facem din ziua de ieri. M-au cuprins probabil nostalgiile, nu pentru ce a fost România ... odată, ci pentru ce ar trebui să devină ... cândva. Sunt nostalgic, fir-ar ea să fie de nostalgie! Şi tu te recunoşti în astfel de nostalgii? Şi tu?... Şi tu?... 
  
Azi, acum, ne-a mai rămas o unică bucurie – promisiunea jertfei desăvârşite: NAŞTEREA PRUNCULUI SFÂNT! Nostalgic, murmur în taina tăcută a speranţei mele: 
  
Şi acum, Iisuse, Doamne, ruga cea curată 
  
O rostesc azi vestitorii, în umilă şoaptă. 
  
Peste lumea cea întinsă, aripile tale 
  
Fie-ne în veci lumina sfântă de pe cale, 
  
Iar pe-ai tăi copii iubiţi, să-i primeşti, părinte, 
  
Căci îţi cântă Leru-i Ler, azi şi mai-nainte! 
  
Ninge, cu fulgi cenuşii, ca în poemul lui Jebeleanu. Speranţa rămâne fără chip chiar şi după 22 de ani ... 22 decembrie 2011 
  
Gheorghe A. Stroia 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
EDITORIAL: Gheorghe A. Stroia – A fost odată ... 22 decembrie, Ziua Speranţei fără Chip / Gheorghe Stroia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 355, Anul I, 21 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Gheorghe Stroia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Stroia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!