Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 30 din 30 ianuarie 2011        Toate Articolele Autorului

Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti a creştinului
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
1. Introducere 
  
Lumea a trăit şi continuă să trăiască aşteptând Împărăţia lui Dumnezeu – care este esenţa, conţinutul şi sensul vieţii creştine. Începând cu Protoevanghelia (Facere 3,15), tot Vechiul Testament este o continuă şi o permanentă pregătire pentru venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, iar Noul Testament, după venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o continuă pregătire pentru intrarea şi înaintarea în Împărăţia lui Dumnezeu, cea veşnică. Creştinul se roagă zilnic: „vie Împărăţia Ta” şi, împreună cu tot trupul Bisericii, o proclamă şi o binecuvintează neincetat: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...” Din momentul naşterii sale pentru Împărăţia lui Dumnezeu – prin Sfânta Taină a Botezului – omul trăieşte într-o neîntreruptă tensiune, aşteptare şi mişcare în acelaşi timp; Împărăţia lui Dumnezeu a venit şi urmează să vină desăvârşit: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”.  
  
Pregustarea şi chiar trăirea anticipată a Împărăţiei lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine prin care omul intră în comuniune cu Dumnezeu, participă la viaţa lui Iisus Hristos[1] urmând a se „împărtăşi” desăvârşit cu Iisus Hristos în Împărăţia Sa: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” Atât săvârşirea Sfintelor Taine, cât şi împărtăşirea cu ele, care reprezintă termenul ultim (ενωσιζ) al vieţii în Iisus Hristos, se realizează în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii[2] care ocupă locul central în viaţa Bisericii. De aceea, toată Teologia Liturgică scoate în evidenţă caracterul liturgic al întregii vieţi creştine şi caracterul euharistic al cultului şi, implicit, al Bisericii.  
  
Nici o slujbă nu se poate oficia fără Euharistie, întrucât ea a devenit „centrul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om în Iisus Hristos, adică inima credinţei creştine”[3], aşa cum o vedem în viaţa primei comunităţi creştine de la Ierusalim (Fap. Ap. 2, 46-47). Atunci şi tensiunea, şi aşteptarea, şi mişcarea erau la cel mai înalt nivel; „nicicând nu s-a realizat mai deplin şi mai în adevăratul înţeles al cuvântului participarea activă şi integrală la Sfânta Liturghie ca în Biserica primelor veacuri, adică în epoca persecuţiilor şi în vremea de strălucire şi glorie ce a urmat după aceea sau în perioada de aur a istoriei creştine (sec. IV şi V)[4]. 
  
Dumnezeiasca Liturghie în cadrul căreia are loc Jertfa Euharistică, este actul, lucrarea prin care Dumnezeu coboară la om şi apoi îl înalţă pe om la El, de aceea, în mişcarea acţiunii liturgice, noi trebuie să vedem mişcarea, în termenii iubirii lui Dumnezeu, întoarsă în afară spre noi, în creaţie, prin „care ne aduce înapoi la El prin propria noastră mişcare iubitoare de răspuns”[5]. Teologia apuseană interpretează Euharistia mai mult în sensul de coborâre a lui Dumnezeu pe altarele Bisericii. În realitate însă, fără să neglijeze ori să ignore actul coborârii lui Dumnezeu la noi, „experienţa euharistică iniţială, mărturisită de însăşi Slujba Euharistiei ne vorbeşte despre înălţarea noastră acolo unde S-a înălţat Hristos, ne vorbeşte despre natura cerească a lucrării sfinte euharistice”[6]. Acesta este motivul pentru care jertfa nesângeroasă de pe Sfintele Altare şi Dumnezeiasca Liturghie şi chiar întreaga rugăciune a Bisericii poartă numele de Mulţumire, Euharistie (mulţumire, deovadă şi gest de mulţumire). Toată Liturghia este o mulţumire de la început până la sfârşit şi, dacă acceptăm că în Biserică totul se petrece în contextul Liturghiei, atunci rezultă în mod evident că dimensiunea esenţială a Bisericii este cea euharistică. Aceasta are implicaţii profunde în viaţa Bisericii, determinând modul de raportare a creştinului la Biserică şi, în ultimă instanţă, la Împărăţia lui Dumnezeu: Creştinul este mădular al Trupului lui Iisus Hristos şi, în consecinţă, - Împărtăşirea lui cu Sfintele Taine are loc într-un mod comunitar, ori altfel spus, Sfintele Taine au caracter eclesiologic; - Euharistia, care rămâne în centrul vieţii Bisericii, raportează totul la Împărăţia lui Dumnezeu, adică totul se săvârşeşte în perspectivă eshatologică. 
  
2. Despre Sfânta Euharistie în viaţa Bisericii 
  
Cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos adresate lumii prin dialogul Său cu ucenicii, sunt lămuritoare pentru a înţelege rolul Euharistiei în viaţa Bisericii: „Eu sunt Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu(...) Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui nu veţi avea viaţă în voi. Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 51; 53-56).  
  
Dacă prin celelalte Sfinte Taine ni se împărtăşeşte Sfântul Duh prin care avem înfierea dumnezeiască şi harul mântuitor, prin Euharistie ne împărtăşim cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în stare de jertfă şi înviere, fără de care nu putem avea părtăşie cu El şi, în consecinţă, nu putem dobândi mântuirea. Toate actele liturgice, şi cu atât mai mult Euharistia, „nu pot fi socotite ca o reprezentare saa ca chipuri ale operei de mântuire a lui Iisus Hristos, aşa cum sunt riturile din vechile culte de misterii. Ele trebuie socotite ca forme de exprimare a lucrării mântuitoare săvârşite în ea, nu chipuri de privit; ca forme sensibile în care se împlineşte lucrarea nevăzută a lui Iisus Hristos. Pri ele, se arată credinţei Iisus Hristos Însuşi, prezent şi lucrător prin Duhul”[7]. De aceea, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur nu există numai o identitate de scop şi de săvârşitor între Cina cea de Taină şi Jertfa Euharistică, ci şi o identitate de loc: „Pe Sfânta Masă nu este ceva mai puţin. Căci nu a făcut-o pe aceea Dumnezeu şi pe aceasta omul, ci şi pe aceasta tot Dumnezeu. Însăşi aceasta este cea pe care Iisus Hristos o înconjura cu Sfinţii Apostoli atunci. De acolo au ieşit la Muntele Măslinilor”[8]. Biserica Îl primeşte pe Dumnezeu în ea, prin sfinţirea ei de către arhiereu, ca împlinitor al lucrării Sale mântuitoare, soteriologice, iar „Sfânta Masă este mormântul din care ni se arată Trupul şi Sângele Său, jertfit în chipul pâinii şi a vinului. Dar tot ea este masa Cinei celei de Taină şi Tronul Ceresc pe care s-a aşezat Hristos cel jertfit, ca Miel şi înjunghiat... Dar jertfa este implicată în naşterea lui Hristos ca om. De aceea, Sfânta Masă este şi iesle. Hristos se află pe Sfânta Masă, cu toate actele Sale mântuitoare recapitulate. Căci numai aşa ne mântuieşte”[9]. Acum putem spune că Euharistia nu „preînchipuie” ceva, ci descoperă totul şi împărtăşeşte pe Hristos tuturor[10]. 
  
Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie – Taina Tainelor  
  
Ca toate Sfintele Taine[11], Sfânta Euharistie (Liturghie) începe cu binecuvântarea Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh...”, fapt ce ne determină să accentuăm că ne raportază la Împărăţia lui Dumnezeu, având deschidere eshatologică, universală şi dimensiune eclesiologică. Dionisie Pseudo Areopagitul o numeşte ca fiind cea mai importantă dintre Sfintele Taine, iar „dascălul său cel vestit” – Ierotei, o numea „Taina Tainelor” sau „ritul riturilor”; Teodor al Andiedelor spunea că „Cele ce se săvârşesc în Sfânta Liturghie sunt simboluri ale tuturor actelor iconomiei mântuirii neamului omenesc şi au ca centru Sfânta Euharistie”[12]. Nu putem lăsa neobservat ori ignora faptul că, în teologie, Taina Euharistiei a pierdut, în timp, locul central; nu mai este „taina tainelor” ci este una din cele şapte Sfinte taine, aşa după cum o tratează atât Teologia Dogmatică, cât şi Liturgica, cu toate că în viaţa Bisericii şi în conştiinţa creştinilor activi, Euharistia rămâne centrul vieţii. Pr. Prof. Alexander Schmemann constată că „Taina (Sfânta Euharistie) este redusă la două acte, la două „momente”: prefacerea darurilor euharistice în Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos şi împărtăşirea. Taina se defineşte prin răspunsul la întrebarea cum, adică în virtutea cărei „cauze” şi când, adică în care moment, se săvârşeşte prefacerea darurilor. Acest răspuns îl aflăm în definirea oricărei taine şi anume: în formula săvârşirii tainei – proprie fiecărei taine. Formulă considerată a fi necesară, indispensabilă şi suficientă”[13]. El consideră ca principală cauză a acestei stări influenţa teologiei scolastice a tainelor, bazată pe „formula săvârşirii tainei” şi înţelegerea greşită a noţiunii de „simbol”. În tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, începând mai cu seamă cu Dionisie Pseudo Areopagitul, continuând cu Maxim Mărturisitorul şi cu ceilalţi tâlcuitori, inclusiv Nicolae cabasila, este folosit din plin simbolul[14]. Pentru ei însă simbolul nu preînchipuie, ci descoperă şi face părtaş cu ceea ce descoperă. „În noţiunea iniţială de simbol, simbolul este descoperirea şi prezenţa altuia, tocmai a unui altul real care, în condiţiile date, nu poate fi descoperit decât în simbol.”[15] Pentru Dionisie Pseudo Areopagitul, limbajul cel mai adevărat despre Dumnezeu este cel care neagă. Dacă limbajul simbolistic al Sfintei Scripturi ascunde înţelesul interior de ochii simplului curios şi ne oferă imagini ce ne sunt la îndemână şi pot fi folosite în ascesiunea şi urcuşul nostru spre Dumnezeu, limbajul simbolic liturgic „neasemănător”[16] – cel mai potrivit pentru Dumnezeu, pentru că El transcende, de fapt, tot ceea ce spunem despre El – ne pune în contact nemijlocit cu Dumnezeu. Însă de la acest înţeles al simbolului s-a ajuns la simbolul de „preînchipuire”, când, de fapt, originalul grecesc συμβαλο exprima faptul de a pune împreună, de a uni şi reuni. Biserica nu preînchipuie Împărăţia lui Dumnezeu, Jertfa Euharistică nu preînchipuie jertfa nesângeroasă a Mântuitorului Iisus Hristos, iar arhiereul nu preînchipuie pe Arhiereul Iisus Hristos, ci în Biserică – Împărăţia lui Dumnezeu deschisă pe pământ – se săvârşesc cele cereşti cu ajutorul celor pământeşti. Spre exemplu, Nicolae Cabasila spune că „taina iconomiei lui Hristos este simbolizată prin însăşi jertfa Sfintei Liturghii”[17], în sensul că „La Sfânta Liturghie toate ne duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, pentru ca priveliştea ei fiind în faţa ochilor noştri să ne sfinţească sufletele şi în acest fel să devenim vrednici de primirea Sfintelor Daruri”[18]. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie nu este, deci, un simbol, ci un act al Bisericii, prin care îşi îndeplineşte adevărata ei misiune[19], şi anume de a conduce pe fiii ei în Împărăţia Cerurilor. Din acest motiv, poate fi definită nu doar ca „taină a tainelor” ci şi ca „Taină a Împărăţiei”[20]. Din aceasta se vede deschiderea eshatologică a Euharistiei, fiindcă totul se săvârşeşte în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice. „Prin puterea misterului liturgic, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, timpul de deschide şi noi suntem proiectaţi pe planul unde eternitatea se încrucişează cu timpul şi noi devenim în Sfânta Liturghie contemporani reali ai evenimentelor biblice din Geneză, până la a doua venire; noi le trăim concret ca martorii lor oculari. De aceea, fiecare citire a Evangheliei ne plasează în evenimentul relatat...”[21] Chiar rugăciunile Liturghiei ne introduc în această stare: „cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi, căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie...” şi „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire”. În acest sens, Teodor de Mopsuestia zice: „Nu este un lucru nou, ci este Liturghia care are loc în cer şi noi suntem cu Cel ce este în cer. Toate Sfintele Cine ale Bisericii nu sunt decât una şi aceeaşi Cină eternă şi unică, aceea a lui Iisus Hristos, în cămara de sus”[22]. Din păcate, însă, pentru teologia contemporană, Eshatologia ocupă în manualele şi tratatele teologice un capitol final, rupt de toate celelalte, devenind o noţiune foarte abstractă; dacă pentru Biserica primelor veacuri creştine Eshatonul era motivaţia luptei cu prigonitorii şi a acceptării martirajului, ştiind că Iisus Hristos va veni curând biruitor şi Împărăţia lui Dumnezeu va triumfa, iar pentru monahism, mai ales în veacurile imediat următoare încetării persecuţiilor, o preocupare continuă, pentru noi, cei de astăzi, şi mai cu seamă pentru teologia academică, Eshatologia pare atât de îndepărtată şi abstractizată, încât trăirea „raiului” şi-a pierdut conţinutul. De altfel, „învăţaţii tâlcuitori ai creştinismului” evită noţiunea aceasta ca fiind ceva „naiv şi primitiv”[23]. În realitate, acesta este efectul unui nou fel de abordare teologică a Euharistiei, despre care tocmai am menţionat. 
  
Deşi toată Sfânta Liturghie este o intrare şi o înaintare în Împărăţia Sfintei Treimi – după cum se exprima Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând” şi împărtăşind pe Mântuitorul Iisus Hristos „euharistic”, vom insista puţin asupra părţii introductive a anaforei (anafarolei) liturgice – miezul Tainei care o defineşte, pentru a răta cum pregăteşte Biserica pe fiii ei, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie a iubirii divine; de aceea, cel ce este stăpânit de ură nu poate accede la Împărăţia lui Dumnezeu. „dacă-ţi vei aduce darul tău la altar – spunea Mântuitorul Hristos – şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi atunci, venind adu darul tău” (Mat. 5, 23). De aceea, ca semn al comuniunii noastre şi al vieţuirii într-un singur trup, credincioşii sunt chemaţi la Dumnezeiasca Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii” pentru „ca într-un gând să mărturisim pe tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Pentru că, după modelul şi icoana Sfintei Treimi, trebuie să ne unim şi noi, spre a putea intra în Împărăţia Sfintei Treimi. Ca dovadă concretă a acestei iubiri urmează „sărutarea păcii” ori „sărutarea sfântă” (Romani 16, 16 şi I Corinteni 16, 20) ori „sărutarea dragostei” (Petru 5, 14), care, în practica de astăzi, a mai rămas pentru slujitori[24]. „Sărutarea aceasta uneşte sufletele unele cu altele”, după cum „spunea Sfântul Chiril al Ierusalimului”[25]; şi „ea este simbolul păcii: ceea ce mărturisesc buzele trebuie să treacă în conştiinţă...”[26] şi în final descoperă Taina Unităţii[27]. Pregătită întreaga comunitate, este enunţată „Jertfa euharistică”, printr-o întreită chemare: „Să stăm bine, să stăm cu frică, Sfânta Jertfă în pace a o aduce”, „Sus să avem inimile”, „Să mulţumim Domnului”. 
  
Ca şi Moise în faţă rugului aprins din Muntele Sinai, ca şi Sfinţii Apostoli de pe Muntele Tabor, în Sfânta Liturghie înaintăm în mod treptat, în unirea cu Iisus Hristos, În Împărăţia Sa cea Sfântă şi Veşnică. În acest moment, cu toate că noi mergem către Iisus Hristos, totul inclusiv timpul, încetează mişcarea, pentru că ne aflăm în „Taina Tainelor”, în care realizăm comuniunea cu Sfânta Treime – scopul ultim al vieţii noastre. Mişcarea-n plan orizontal a încetat şi acum ne înălţăm către tronul ceresc; şi aşteptarea, şi alergarea au luat sfârşit pentru că acum, aici, urmează să aibă loc „Sfânta Jertfă”, care ne uneşte cu Dumnezeu. Rugăciunile şi cântările ne arată că cerul şi pământul s-au unit şi slujesc împreună înaintea Tronului ceresc, Sfintei Treimi care revarsă peste toţi binecuvântarea Sa, toate umplându-le de bucurie. „Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi Făcătoarei de viaţă Treimi, întreit Sfântă Cântare aducem” şi „să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor vine să junghie şi să dea mâncare credincioşilor...” pentru că „Acum puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată, intră Împăratul Slavei...” 
  
Părăsind „toată grija cea lumească” suntem îndemnaţi „sus să avem inimile”, pentru că numai în această stare putem „să mulţumim Domnului”, singurul nostru răspuns plin de iubire la iubirea lui Dumnezeu. Rămânând şi numai la aceste câteva remarci, putem realiza că întraga experienţă a Bisericii se regăseşte în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie[28], care ne raportează permanent eshatologic, ea rămânând sursa de bază, şi nu doar un izvor de argumente sau informaţii, a întregii teologii[29] pentru că, subliniem şi afirmăm din nou, ea este centrul vieţii bisericeşti[30].  
  
Despre raportarea creştinului la Biserică 
  
Din păcate Biserica a devenit ceva exterior creştinului zilelor noastre: o instituţie care prestează servicii, fie ele şi religioase, de care creştinul are multă nevoie; el vine la biserică, îşi rezolvă anumite probleme, după care rămâne în continuare în afara ei. El nu se mai simte, cu foarte mici excepţii, membru (mădular) al acestui trup – Biserica, aşa cum o simţeau creştinii primelor secole şi chiar ai timpurilor mai propiate. Cauzele acestui fel de raportare la Biserică sunt multiple, însă toate pleacă din faptul că, atât pentru teologia academică, de şcoală, cât şi pentru viaţa însăşi a Bisericii, Împărăţia lui Dumnezeu a devenit o noţiune abstractă, şi nu un deziderat principal, iar Biserica nemairaportând-o la Împărăţia lui Dumnezeu a fost înţeleasă drept cea rezolvă anumite probleme, ce aparţin de fapt tot lumii acesteia. Părintele Profesor Ene Branişte sublinia că „Încă din veacul al şaselea înainte... observăm o oarecare stagnare în viaţa liturgică a Bisericii şi apoi o decadenţă care merge crescând până în zilele noastre şi care s-a accentuat în Ortodoxie, mai ales din veacul trecut încoace... Cauza? – se întreabă acelaşi ilustru dascăl de teologie liturgică – în primul rând dispariţia împărtăşirii generale şi cu regularitate de până atunci”[31]. „Căci scăderea, până la dispariţia totală, a conştiinţei despre Liturghie ca jertfă la care toţi suntem obligaţi să participăm prin cuminecare a adus după sine consecinţe incalculabile în viaţa religios – morală.”[32] Una din aceste consecinţe a fost separarea Sfintelor Taine între ele şi mai cu seamă ruperea lor de Sfânta Liturghie. Este cert faptul că, pentru o perioadă lungă de timp, totul se săvârşea în Biserică, în strânsă legătură cu jertfa Euharistică, însă îndepărtarea credincioşilor de Sfântul Potir a făcut ca Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie să nu mai fie nucleul în jurul căruia să graviteze totul, pierzându-şi locul central şi principal (mai bine zis, superior) din viaţa credincioşilor. Astfel, Sfintele Taine s-au îndepărtat uşor de Dumnezeiasca Liturghie, încât se săvârşesc separat de ea; unele dintre ele, ca Botezul sau Cununia, au devenit foarte intime, particulare, la care nu mai este chemată ori invitată întreaga comunitate. Astăzi foarte puţini, chiar şi dintre slujitori ori teologi, mai realizează şi conştientizează că, de exemplu, mirii ar trebui să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de Sfânta taină a Cununiei, participând la Sfânta Liturghie, ei fiind primii care primesc Sfânta Împărtăşanie şi că, de fapt, paharul cu vin şi pâinea au înlocuit treptat Dumnezeiasca Împărtăşanie.”[33] Am afirmat că Euharistia are o deschidere eshatologică şi universală (cosmică); această deschidere o dă întregii Biserici, astfel încât nimic din viaţa Bisericii n-ar putea fi rupt de Sfânta Liturghie, ca acte ce pot şi chiar au menirea de a împărtăşi Harul sfinţitor al Sfântului Duh. 
  
Din punct de vedere teologic, sub influenţa teologiei scolastice, Tainele Bisericii sunt puse în strânsă legătură cu căderea omului în păcat: „Prin această „separare” a Tainelor într-o realitate nouă sui generis, în definirea scolastică ele apar ca fiind întemeiate numai din cauza căderii omului şi a mântuirii lui de către Iisus Hristos. În starea „nevinovăţiei primare”, omul nu avea nevoie de Sfinte Taine. Ele au devenit necesare numai pentru că omul a greşit şi are nevoie de medicamente pentru vindecarea rănilor păcatului”. În viaţa multor creştini, „Tainele” şi implicit Euharistia au devenit acte ce au menirea de a le vindeca anumite „boli spirituale” sau de a le rezolva anumite probleme. Acest mod de a înţelege şi a trăi Sfintele Taine este străin experienţei ortodoxe pierzând caracterul unitar şi, prin locul pe care-l are Euharistia, caracterul euharistic şi eclesiologic. 
  
Sfintele Taine (şi, prin excelenţă, Euharistia) trebuie pusă în strânsă relaţie, nu cu căderea omului în păcat, ci cu starea primordială, cu creaţia; omul, încă de la creaţie, a fost chemat să mănânce şi să bea în Împărăţia lui Dumnezeu, vocaţia lui principală fiind aceea de a fi preot şi de a primi şi oferi la rându-i lumea lui Dumnezeu în stare euharistică (de mulţumire)[34]. „În trăirea şi în tradiţia bisericească ortodoxă taina se percepe, în primul rând, ca fiind descoperirea lumii, adevăratei naturi a creaţiei, căci oricât de văzută ar fi lumea aceasta ea rămâne lumea lui Dumnezeu care aşteaptă mântuire, răscumpărare, vindecare şi schimbare într-un pământ nou şi un cer nou. Cu alte cuvinte, Taina, în trăirea ei ortodoxă, descoperă îninte de toate însăşi taina creaţiei, fiindcă lumea a fost creată şi dată omului pentru a preface viaţa făpturii în viaţă părtaşă dumnezeirii.”[35] În cest fel, înţelegând Tainele, înţelegem şi deschiderea cosmică pe care o au ele, şi-ndeosebi Euharistia: „ale Tale dintru ale tale, Ţie îţi aducem de (din) toate şi pentru toate”. Cea care ne conduce către Împărăţie este Biserica, în sensul de ecclesia (adunare), în care suntem toţi chemaţi la viaţa în Hristos. Locaşul însuşi ne ajută să înţelegem că Biserica nu-i un loc în care să intrăm din când în când, pentru a ne rezolva problemele, ci este Împărăţia lui Dumnezeu, deschisă deja, în care noi parcurgem împreună drumul către Împărăţia Sfintei Treimi. „Locaşul apare ca un întreg ce uneşte şi co-supune unul altuia toate elementele: spaţiul şi forma locaşului, aşezarea icoanelor şi relaţia ori legătura dintre ele, tot ce poate fi numit organizarea şi construirea locaşului. Prin acelaşi simbol al Împărăţiei, prin „epifania” lui se descoperă făptura transfigurată şi preaslăvită (preamărită), în ideea ei iniţială, care este întrupată în icoană.”[36] 
  
Locaşul bisericesc, chip al creaţiei cosmice şi umane[37], este cerul pe pământ ori centrul liturgic al creaţiei. În Biserică Sfânta Liturghie „adună în sine la un loc toate în lăuntrul şi în jurul nostru. Întrupează şi aduce lângă noi şi în noi, prin cele ce le putem cunoaşte şi atinge cele nevăzute şi necreate... În ea trăim întrepătrunderea (perihoreza) necreatului şi a creatului, a vieţii şi a morţii, a mişcării şi astabilităţii, a tainicului şi a raţionalului, a minunii şi a legii, a libertăţii şi a naturii. Cele nevăzute se văd în mod nevăzut. Cele de nespus se spun în mod negrăit”[38]. De aceea Biserica poartă numele de Trupul tainic al lui Iisus Hristos, iar credincioşii – de membre şi mădulare ale acestui Trup. În acest înţeles al Bisericii şi al locului fiecăruia în ea, credincioşii se simt şi se raportează la Biserică întocmai ca la un trup din care fac parte şi de care, dacă s-ar rupe, ar suferi şi ei, dar şi trupul. Participarea lor la viaţa Bisericii, în acest context, este (una) activă. Din păcate, însă, această participare a poporului la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a slăbit foarte mult. „cu deosebire, sensul şi caracterul de rugăciune colectivă, ca şi acela de jertfă, al Sfintei Liturghii, s-a pierdut aproape cu desăvârşire, nu doar din conştiinţa poporului, ci şi din a liturghisitorilor, deoarece există clerici care slujesc uneori fără să se împărtăşească.”[39] 
  
Despre împărtăşirea credincioşilor 
  
Sensul săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii este acela de a împărtăşi pe cei prezenţi (slujitori şi credincioşi, deopotrivă) cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după cum reiese din întreg textul Sfintei Liturghii, dar mai ales din următoarele: „... Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor ce se roagă împreună cu noi, spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhovnicească. Dă lor să-ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele tale taine şi să se învrednicească de cereasca ta împărăţie”. Anafora liturgică, în special cea a Sfântului Vasile cel Mare, ne ajută să înţelegem că Jertfa mântuitorului s-a săvârşit pentru a spăla păcatele oamenilor, care, nu pentru vrednicia lor, ci din dragoste dumnezeiască neţărmurită şi neclintită sunt chemaţi să se împărtăşească din ea; pentru ca Jertfa Mântuitorului, reactualizată şi retrăită în fiecare Dumnezeiască, prin împărtăşire, are loc recrearea omului: „... Că zidind pe om, luând ţărână din pământ, şi cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării... Dar neascultându-Te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu... l-ai izgonit pe dânsul cu judecata ta cea dreaptă... Că nu te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta... Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care fiind strălucirea slavei Tale şi Chipul ipostasului Tău... Şi din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului Slavei Sale... luând pâine în sfintele şi preacuratele Sale mâini, arătându-o Ţie, lui Dumnezeu – Tatăl, mulţumind, binecuvântând, sfinţind şi frângând a dat Sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, zicând: luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor”. Apoi „Asemenea şi paharul... zicând: beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Mea veţi vesti, învierea Mea veţi mărturisi. ... Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh...” Chemarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la împărtăşirea din Darul Său trebuie să-şi găsească răspunsul în disponibilitatea şi în actul nostru de primire, pline de dragoste şi umilinţă, pentru că îndemnul „Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor” are sensul de „Sfintele ce se dau Sfinţilor”. Iar chemarea, făcută prin gura slujitorului „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă”, este cât se poate de concretă, vie, eclesială. De asemenea, rugăciunile de mulţumire îşi găsesc sensul în însuşi actul împărtăşirii, pentru care întreaga Biserică este chemată să-I mulţumească lui Dumnezeu: „Drepţi primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”. Din textul Sfintei Liturghii înţelegem că „Împărtăşirea nu este o experienţă mistică: noi bem din potirul lui Iisus Hristos, pentru că El s-a dat pe Sine însuşi pentru viaţa lumii. Pâinea de pe disc şi vinul din potir sunt pentru a ne reaminti de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de Cruce şi de moarte”[40]. 
  
Pentru prima comunitate de la Ierusalim, Împărtăşirea continuă cu Trupul şi Sângele Domnului constituia centrul vieţii creştine (F.Ap. 2, 46); mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare ne dă următoarea informaţie: „Desigur că împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Iisus Hristos este un lucru bun şi folositor, căci El însuşi spune clar şi limpede: „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54)... Cu toate acestea noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt deosebit”[41]. Iar Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „... nu este îndrăsneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai o dată pe an... pentru ce să folosim dar Sfânta Împărtăşanie cu măsura vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi este conştiinţa curată... Pe care deci să-i iubim? Pe cei care se împărtăşesc numai o dată pe an? Sau pe cei care se împărtăşesc de multe ori? Sau pe cei care se împărtăşesc de puţine ori? Nu! Nu-i lăudăm nici pe cei care se împărtăşesc de multe ori, nici pe cei care se împărtăşesc de puţine ori, ci îi lăudăm pe cei care se împărtăşesc cu conştiinţa curată, cu petrecerea şi viaţa neosândită; cei care sunt astfel totdeauna să se împărtăşească; cei care nu sunt aşa nici o dată pe an nu sunt vrednici să se împărtăşească”[42]. Pentru creştinii din primul mileniu nu exista alternativa de a se împărtăşi sau nu; pentru că toţi cei ce participau la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se împărtăşeau, iar cei ce nu se împărtăşeau ieşeau afară din Sfântul locaş odată cu catehumenii[43]. Numai un păcat care crea starea de penitent îi împiedica pe creştini a se împărtăşi. Disciplina canonică însăşi ne spune că un creştin care participă la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie are datoria de de împărtăşi[44], bineînţeles cu pregătirea prealabilă, pentru a nu se osândi după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). În conformitate cu reglementările canonice cei ce participau la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi nu se împărtăşeau produceau şi provocau neorânduială în Biserică[45]. 
  
În zilele noastre, situaţia în Biserică este complet schimbată: cu excepţia câtorva comunităţi, creştinii cei mai conştiincioşi se împărtăşesc, la recomandarea preoţilor, o dată sau de două ori pe an sau în cele patru posturi de peste an; în celelalte duminici şi sărbători de peste an, chemarea slujitorilor rămâne fără răspuns: nimeni nu se apropie de Sfântul Potir. O situaţie şi mai gravă, pe care doar o semnalez, şi care cred că este foarte rară, este aceea potrivit căreia sunt unii preoţi care nici nu se împărtăşesc, cu toate că slujesc Sfânta Dumnezeiasca Liturghie[46]. Toate acestea ne arată că Biserica Ortodoxă, ca şi cea Romano-Catolică, nemaivorbind de protestantismul complet desacralizat, trec printr-o acută criză liturgică. Iată cum semnala Părintele profesor ene Branişte această criză: „Dacă Liturghia este jertfă, se înţelege de la sine că numai prin consumarea ei se atinge pe deplin ceea ce este scopul ultim al oricărei jertfe, adică realizarea comuniunii cu Divinitatea... Inistăm pe acest fapt şi accentuăm acest lucru tocmai fiindcă în practica şi mentalitatea actuală el este aproape cu totul pierdut din vedere. Astăzi când, deobcei, la Sfânta Liturghie se împărtăşesc numai liturghisitorii, împărtăşirea credincioşilor nu mai constituie un scop permanent, ci unul ocazional şi deci secundar, al Liturghiei. La originea sa şi în instituţia ei însă, Sfânta Liturghie nu se poate concepe fără împărtăşirea credincioşilor, desigur a celor pregătiţi şi vrednici”[47]. 
  
Pe lângă absenţa generalizată de la Sfântul Potir, criza se mai manifestă şi prin înţelegerea individualistă a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, în vreme ce canoanele menţionate mai sus (2 Apostolic; 2 Antiohia) subliniază caracterul eclesiologic al împărtăşirii chiar şi în afara Dumnezeieştii Liturghii[48]. Părintele Profesor Ene Branişte vedea în aceasta una din cauzele slăbirii conştiinţei eclesiologice, bisericeşti a credincioşilor; de aceea „Pentru restabilirea sensului adevărat şi autentic al actului împărtăşirii, se impune însă curmarea unui obicei, care tinde să devină uz, din pricina slăbiciunei ori lipsei de înţelegere, de care se fac vinovaţi mulţi preoţi, şi anume: să nu se mai administreze împărtăşirea ca un act individual şi izolat de Sfânta Liturghie, adică săvârşit oricând ar fi sau după Dumnezeiasca Liturghie, cum obişnuiesc unii preoţi, de exemplu la Sfintele Paşti, sub pretext de ordine, disciplină şi bună rânduială în Biserică. Împărtăşirea trebuie administrată numai în cadrul ei normal şi firesc, cu alte cuvinte la locul unde a fost prevăzută totdeauna în rânduiala Sfintei Liturghii, şi anume atunci când răsună chemarea: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă”[49]. 
  
Există, de asemenea, şi comunităţi în care, copiind exemplul catolic sau protestant, creştinii se împărtăşesc fără o pregătire prealabilă, ceea ce determină o altă abatere. Împărtăşirea se face în urma unei pregătiri în strânsă legătură şi relaţie cu spovedania şi călăuzirea duhovnicească acordată de duhovnicul fiecăruia. Redescoperindu-ne în acest fel paternitatea şi filiaţia duhovnicească, în care spovedania ocupă locul central şi primordial, şi împărtăşirea, se poate revigora viaţa liturgică, pentru că, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, creştinul se renaşte din punct de vedere spiritual, iar prin Sfânta Împărtăşanie se uneşte cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. 
  
Cât priveşte vrednicia sau nevrednicia în faţa Sfântului potir, menţionez şi subliniez cuvintele Părintelui Profesor Alexander Schmemann în care zice că „Nici unul nu a fost „vrednic” să primească Sfânta împărtăşanie, nimeni nu a fost pregătit pentru aceasta. Însă nici meritele, dreptatea, devoţiunea dispar, se dizolvă. Viaţa vine din nou ca Dar, un dar dumnezeiesc gratuit. Aceasta este raţiunea pentru care în Biserica Ortodoxă noi numim Euharistia – Sfintele Daruri. Adam este din nou introdus în Rai, ridicat din nimic şi încoronat ca rege al creaţiei. Totul este liber, nimic nu este vrednic şi totul se oferă. Şi, de aceea, cea mai mare smerenie şi ascultare este să accepţi darul şi să spui da – cu bucurie şi cu mulţumire. Noi nu putem face nimic, decât să devenim ceea ce Dumnezeu a dorit să fim din veşnicie. Adică să fim în stare euharistică”[50]. 
  
Câteva concluzii şi încheierea  
  
Pe lângă evoluţia firească, istorică, în spirit evanghelic şi patristic, Sfânta Euharistie nu a suferit transformări, ea rămânând în continuare viaţa Bisericii; numai înţelegerea ei a suferit modificări şi transformări atât în plan teoretic, cât şi în plan practic. De aceea, atât teologia academică, universitară, elevată şi elaborată cât şi practica liturgică au datoria de a-i descoperi locul central şi de a rezolva criza liturgică în care se află întreaga Biserică. Pentru conştientizarea atât a slujitorilor, sacerdoţilor, cât şi a credincioşilor asupra importanţei şi locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugăciunilor, cel puţin a anaforei, cu voce tare, implicarea creştinilor în viaţa Bisericii şi săvârşirea tuturor celorlalte Sfinte Taine în strânsă legătură cu Jertfa Euharistică. Sfânta euharistie nu trebuie redusă, aşa cum se întâmplă adesea, nici la funcţia une simple rugăciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sănătate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” şi a celor adormiţi pentru a beneficia de bunăvoinţa divină, nici la funcţia simbolică de înlocuire ori substituire, ci trebuie înţeleasă ca Taină a tainelor şi Taina vieţii veşnice, fapt pentru care, în viaţa liturgică a Bisericii, ea rămâne miezul acesteia, Taina de referinţă, faţă de care, în special sfinţiţii slujitori ai altarelor sacre trebuie să aibă o atenţie deosebită. Iată cum sfătuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Să fim cu mare atenţie cui şi cum dăm Sfânta Împărtăşanie, că mare răspundre avem în faţa lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să ţinem seama, pe cât se poate, de sfintele canoane şi de practica părinţilor iscusiţi de astăzi”[51]. 
  
Ca atare, în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruieşte cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruieşte cu Însuşi Trupul şi Sângele Său, deplin penetrate de Dhul Lui şi prin care ne spiritualizează şi pe noi, având acordul voinţei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilaţi la umanitatea Sa preamărită prin Înviere şi Înălţare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin acelaşi Trup şi Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alţi oameni, prin organele alese şi sfinţite de Hristos Însuşi în ea şi pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfinţită şi sfinţitoare a Bisericii izvorăşte tot prin puterea lui Hristos Cel sălăşluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia şi Biserica sunt două realităţi nedespărţite, într-o continuă şi indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiţie a celeilalte, iar în amândouă este prezent Acelaşi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele şi membrele Sale spre înălţimea la care se află El. 
  
Prin urmare, importanţa şi semnificaţia Sfintei Euharistii sunt fundamentale şi maxime pentru viaţa omului, pentru viaţa lumii, căci ea este unirea cea mai înaltă care se poate realiza între om şi Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Dumnezeiasca Împărtăşanie din cadrul Sfintei Liturghii care se săvârşeşte în Biserică pentru credincioşi, ne uneşte cu Iisus Hristos şi pe noi unii cu alţii, deoarece toţi credem în Unicul Hristos – Care este ieri, azi şi în veci Acelaşi şi prin Care ne împărtăşim cu aceleaşi Sfinte Taine. Ea este Taină a Bisericii şi a unităţii Bisericii fiindcă în ea se pecetluieşte unitatea de credinţă încununând Liturghia Cuvântului. Ea susţine creşterea permanentă a creştinilor în Hristos, în Trupul Său tainic – Biserica – în comuniunea iubirii cu Iisus Hristos şi între ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al împăcării[52], al iubirii şi a unităţii profunde a oamenilor în Iisus Hristos, a mântuirii în El şi prin El, aşa după cum am mai spus în acest studiu. Unitatea creştină trebuie să se răsfrângă asupra lumii întregi, pentru ca să se pregătească în acest chip unitatea eshatologică pe care Sfânta Împărtăşanie o prefigurează, Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică pe care o pregustăm încă din viaţa această terestră şi care nu este o comuniune umană, ci o unitate în Dumnezeu, în plenitudinea adevărului şi în bucuria Împărăţiei[53] - această concepţie ar trebui să asigure ecumenicitatea sau gîndirea şi mişcarea ecumenică Bisericii cea una după cum şi Iisus Hristos – Adevăratul Dumnezeu – doar Unul este!.... 
  
Aşadar, în vremurile de astăzi, când suferinţe şi necazuri foarte multe şi foarte variate cum ar fi neajunsurile şi sărăcia, bolile şi singurătatea, nedreptatea, patimile şi violenţa şi multe altele încearcă să cuprindă sub aripa lor nefastă cât mai mulţi semeni, este foarte necesară o revenire şi o reorientare sinceră a existenţei noastre către Dumnezeu. Singur aflându-se omul nu poate să depăşească zidul deznădejdilor pe care suferinţele şi greutăţile i-l aduc înainte şi astfel se loveşte continuu cu renunţarea şi cu cedarea. În aceste condiţii durerea şi necazul îşi amplifică dimensiunile, lucrarea şi roadele negative în sufletul uman, ajungând uneori chiar la groază şi disperare. Individualismul şi autonomismul nu fac decât să ne introducă în izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos şi de la Iisus Hristos primim şi noi puterea şi capacitatea de a învinge toate dezamăgirile pe care ni le aduc înainte. El nu a fost o victimă în faţa morţii, a strâmtorărilor şi a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevărat (şi) asupra vieţii. În mod liber primeşte moartea: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om să nu mai fie sclavul ei, ci în toţi să se trezească dorinţa de dăruire, în mod liber, înaintea lui Dumnezeu. 
  
Trebuie subliniat reţinut faptul, că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută şi puterea de- săvârşită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”[54]. În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naştere şi în noi manifestarea iubirii Sale faţă de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubeşte pe semenul meu şi acela primeşte iubirea mea care îşi are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire şi prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărţită de Înviere, tot aşa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viaţa pe care El ne-o oferă. Şi să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită şi împărtăşită.  
  
Încheiem cu constatarea că Euharistia actualizează într-un dinamism convergent, spre plenitudinea existenţei, marile potenţialităţi umane care semnifică şi simbolizează ceea ce trebuie să devină lumea adică o dăruire şi un imn de laudă adus, neîncetat, Creatorului; o comuniune universală în Trupul lui Iisus Hristos, o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii în Duhul Sfânt, pentru unitatea şi mântuirea tuturor în Iisus Hristos Domnul şi prin Iisus Hristos, ajungând, astfel, la desăvârşirea noastră cu ajutorul Sfintei Euharistii căreia îi descoperim, în acest fel, valoarea ei duhovnicească de nepreţuit.  
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
[1] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989. 
  
[2] Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, traducere în limba română de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1988, p. 13. 
  
[3] Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, traducere în limba română de Sebastian Moldovan, Editura „Deisis”, Sibiu, 1997, p. 40. 
  
[4] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1999. 
  
[5] Andrew Louth, Op. cit., p. 97. 
  
[6] Langenmeyer, O.F.M., De Weise der Gegehwart Christi im Liturghischen Geschehen, în volumul „Martyria, Liturghia, Diakonia, p. 301, appud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 46. 
  
[7] Sfântul Iona Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia 825, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, în colecţia PSB, volumul 23, Bucureşti, 1994, p. 936. 
  
[8] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 47 
  
[9] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 50 
  
[10] Mai puţin Taina Spovedaniei care începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, aceasta constituind o temă de cercetare pentru viitor. 
  
[11] Comentariul Liturgic al lui Teodor, Episcop al Andidelor, traducere în limba română de Pr. Prof. Dr. Nicolae Petrescu, „Biserica Ortodoxă Română” (1971), nr. 3-4, p. 301. 
  
[12] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 33-34. 
  
[13] Problema simbolismului liturgic ar necesita un studiu amplu, aparte. 
  
[14] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 45. 
  
[15] A se vedea Andrew Louth, Op. cit., p. 80-82. 
  
[16] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, ed. cit., p. 52. 
  
[17] Ibidem, p. 30. 
  
[18] Alexander Schmemann, Liturgy and life, New York, 1983, p. 25. 
  
[19] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., capitolul „Taina Împărăţiei” şi Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Săniloae, Op. cit., capitolul „Liturghia propriu-zisă”. 
  
[20] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 182. 
  
[21] Paul Evdokimov, La priere de l”eglise de l”Orient, Paris, 1971, p. 59. 
  
[22] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., p. 172. 
  
[23] Practica „sărutării păcii” s-a păstrat în practica liturgică a nestorienilor, a copţilor şi a armenilor. 
  
[24] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, în Volumul „Izvoarele Ortodoxiei”, volumul 6, 7, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Cateheza V, 3, Bucureşti, 1943, 1945. 
  
[25] Fericitul Augustin, Sermo CCXXVII, appud Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, p. 223. 
  
[26] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., cap. „Taina Unităţii”, p. 137-161. 
  
[27] Idem, Liturgy and Tradition, New York, 1990, p. 55. 
  
[28] Ibidem, p. 60. 
  
[29] Ibidem, p. 51. 
  
[30] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 24. 
  
[31] Ibidem, p. 25. 
  
[32] Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, traducere în limba română de monahii Iona şi Antonie, Sfântul Munte Athos, p. 69. 
  
[33] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., p. 38. 
  
[34] Alexander Schmemann, For the life of the world, New York, 1973, p. 17. 
  
[35] Idem, Euharistia, ed. cit., p. 39. 
  
[36] Ibidem, p. 51. 
  
[37] Aşa îşi intitulează Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae capitolul preliminar al lucrării sale: Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. cit., p. 13. 
  
[38] Arhimandritul Vasile, Eisadikon, Elementele trăirii liturgice a misterului unităţii în Biserica Ortodoxă, Sfânta Mănăstire Stavronichita din Sfântul Munte Athos, 1974, appud Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 35. 
  
[39] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 35. 
  
[40] Alexander Schmamann, The world as Sacrament, London, 1974, p. 53. 
  
[41] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Epistola 93, în colecţia PSB, volumul 12, Bucureşti, 1988, p. 269. 
  
[42] Sfântul Ioan Gură de Aur, Pentru Sfintele şi Preacuratele Taine, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu – Predici, Bacău, 1995, p. 486-487. 
  
[43] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ediţia a III –a îmbunătăţită, Sibiu, 2005 (Canonul 19 – Sinodul laodiceea); şi Aşezămintele Apostolice VIII, 9, în Scrierile Sfinţilor Apostoli dimpreună cu Aşezămintele Apostolice şi Canoanele Apostolice, traducere în limba română de Economul G.N. Niţu, în „Colecţia Teologică”, volumul II, Chişinău, 1928, p. 234. 
  
[44] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, volumul II, Bucureşti, 1990, p. 37. 
  
[45] „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească (excomunice), ca făcând neorânduială în Biserică” (Canonul 9 Apostolic), a se vedea şi Canonul 2 Antiohia; Dionisie Alexandrinul. 
  
[46] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 35. 
  
[47] Ibidem, p. 99. 
  
[48] Nu mă refer bineînţeles, aici la cei bolnavi ori aflaţi în alte situaţii din cauza cărora nu pot participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi cărora li se acordă şi administrează Sfânta împărtăşanie după caz. 
  
[49] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 100-101. 
  
[50] Alexander Schmemann, The world as Sacrament, ed. cit., p. 54. 
  
[51] Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru de la Schitul Sihla, în volumul „Duhovnici Români contemporani”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 214.  
  
[52] Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Euharistia – Taina Unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Anul LIX, Nr.10-12, Octombrie-Decembrie (1983), p. 642. 
  
[53] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33. 
  
[54] Pr.Dr.Nicolae Răzvan Stan, „Actualitatea jertfei Mântuitorului Hristos” publicat în revista „Altarul Banatului” Anul XV (LIV), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2004, p. 69. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vieţii liturgice şi duhovniceşti a creştinului / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 30, Anul I, 30 ianuarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!