Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri ... ( Cap. XXVI, partea a II-a)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX - UN ALT FEL DE "PAŞOPTIŞTI"ROMÂNI ÎN FRANŢA, CANADA ŞI STATELE UNITE  

Autor Octavian Curpaş
Editura "Anthem", Arizona, SUA
octombrie 2011
 

 

 

CAPITOLUL XXVI – Partea a II-a  

 

DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri…  

Cu nea Mitică despre România şi despre români  

Deşi plecat din ţară din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu şi-a uitat nicicând obârşia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul său, despre locuri, despre oameni şi obiceiurile lor, despre spiritul ţăranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit şil-a avut model. Întotdeauna nea Mitică a fost, este şi va rămâne român adevărat! Cunoaşte atât de bine istoria României, literatura şi reprezentanţii ei de seamă, valorile naţionale, geografia, oraşele, satele, evenimentele importante şi este în permanentă legătură cu ţara, se informează despre tot şi despre toate.  

Nu a prea cunoscut experienţa comunismului şi mereu îmi spune că trăieşte cu nostalgia vremurilor când era bine... Pentru majoritatea emigranţilor români, patria strămoşilor va rămâne mereu vie în memoria lor. Aşa a fost şi cu nea Mitică. Trecerea timpului adiluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit să părăsească România s-au estompat… Aşa este făcut omul, să uite de rele şi să îşi aducă aminte cu drag de perioadele frumoase ale vieţii. Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitică o imagine realistă asupra României zilelor noastre. Prietenul meu şi-a iubit întotdeauna ţara, graiul şi portul strămoşesc, oamenii pământului în care s-a născut, dar mi-a spus că este de acord cuCioran - care spunea la un moment dat că noi nu avem nimic… „Românului îi cam place să se laude – spune nea Mitică –, eu mă bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie să fim realişti şi să nu ne atribuim alte calităţi, decât pe cele cu care, într-adevăr, ne putem evidenţia între alte naţii”. În susţinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor, care îşi învaţă copiii că de fapt, ei nu au nimic în afară de mintea pe care trebuie să şi-o valorifice la maxim: Tot ce aveţi este inteligenţa voastră, mergeţi la şcoală cât mai departe, studiaţi, învăţaţi, pregătiţi-vă... Afirmă cu tărie: „Trebuia ca în şcoli să ne fi învăţat adevărul despre tot ce ţine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu rădăcini puternice şi origini străvechi, iar despre România noastră trebuia să ne fi învăţat că este o ţară mică, că avem şi noi ce avem!” Era tare indignat că s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfază despre calităţi pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are şi pe care trebuie să le înlăture. Intenţia de a-ţi preamări neamul este bună, dar patriotismul îşi poate avea locul doar după ce conştiinţa obiectivă a fost stabilită. Mai întâi lumina minţii şi apoi focul aprins al patriotismului, scria cineva.  

Nea Mitică îşi iubeşte foarte mult satul natal şi amintirile anilor petrecuţi acolo i-au rămas mereu vii! Dar trăind atâţia ani departe de România, cutreierând ţări şi continente, având şansa de a cunoaşte şi a face o ierarhizare realistă a valorilor, opinia lui este imparţială, chiar dacă inima sa a bătut tot timpul şi bate în continuare româneşte. Nu suportă oamenii care fac exces de laude şi când are ocazia să-i asculte, nu pregetă a le spune direct: „Măi, fraţilor, da’ ce suntem noi, românii, buricul pământului cumva? Suntem şi noi un popor mic, dar în loc să ne lăudăm cu ce-au fost străbunii noştri, noi trebuie să muncim, să învăţăm, să avem grijă de valorile noastre şi să ne evidenţiem prin fapte şi realizări remarcabile între toate popoarele acestei lumi”.  

„Românii sunt isteţi, prind repede totul, sunt descurcăreţi, cu alte cuvinte”- îmi spunea adesea nea Mitică - şi continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, făcând referiri la ceea ce se petrece în ţara pe care a părăsit-o acum 63 de ani... Nu agreează acest subiect, ar fi preferat să rămână cu imaginea României lui de-atunci... când era bine. Niciunui român care-şi iubeşte ţara nu-i este uşor să vadă cum se degradează cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfă doar puterea banului, fără să se ţină seamăde interesul naţional.  

„Că-mi place sau nu, trebuie să fiu realist şi să subscriu opiniei lui Cioran şi-anume, că ne batem de multe ori cu cărămida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost şi ce-au făcut bunii şi străbunii noştri, în loc să punem mâna să facem noi ceva pentru ţărişoara asta şi să ne remarcăm cu-adevărat între celelalte popoare; uită-te, ce se întâmplă acum în ţară, uite cum se mănâncă între ei cei mari şi cum se luptă pentru putere, fără să se gândească la soluţii viabile şi care să acţioneze în folosul naţional”. Şi câtă dreptate are, fie că ne place fie că nu!  

Spiritul moştenit de la bunii şi părinţii săi, educaţia sănătoasă primită într-o familie de oameni simpli dar cinstiţi şi nu în ultimul rând anii petrecuţi într-o lume diferită de cea în care s-a format în tinereţe, au făcut ca nea Mitică să-şi făurească din ţăranul român un model de viaţă: „Dacă scriu bine nu se datorează faptului că am trăit între intelectuali, ci faptului că am trăit între ţărani, afirma cândva un mare scriitor francez, iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu pălăria în faţa ţăranului român”.  

La o şuetă cu bucătarul lui Nikita Hruşciov  

Dumitru Sinu călătorea cu avionul de la Paris la Los Angeles. Cum niciodată n-a fost zgârcit la vorbă şi cum nimănui nu-i trebuie mult ca nea Mitică să-i devină simpatic, în acea călătorie nea Mitică îl cunoaşte pe bucătarul lui Nikita Hruşciov, conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. Nici nu se putea să nu intre în dialog cu el, nu şi-ar fi iertat-o! Îi plăcea să afle cât mai multe lucruri despre oameni, în general, iar când era vorba despre personalităţi era de-a dreptul încântat.  

Îi povestise bucătarul cum odată îl întrebase pe Hruşciov ce ar lua cu el dacă ar fi pe un vapor arzând în flăcări, în momentul în care ar fi nevoit să-l părăsească. Impulsiv dar spontan, conducătorul rus i-a răspuns: Aş lua focul… Cum era un împătimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor şi vieţuitoarelor, Nikita Hruşciov avea vaste cunoştinţe despre tot ce ţinea de acest domeniu, fiind totodată şi un pasionat pescar. Mai aflase despre Hruşciov că era un om sensibil, că după moartea fiului său nu a vorbit o lună de zile cu nimeni. În faţa unei asemenea tragedii…  

„A doua oară dacă ne-am întâlni, în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!”  

În acelaşi avion s-a întâmplat să fie şi o distinsă franţuzoaică, o doamnă care aparţinea vârfurilor intelectualităţii franceze. Era căsătorită cu un japonez şi călătorea spre Ţara Soarelui Răsare, parcurgând o parte din drum cu acelaşi avion cu cel în care se afla şi nea Mitică.  

Franţuzoaica îl cunoştea foarte bine pe Emil Cioran, soţul său îl dusese pentru prima dată în Japonia. Trei prinţi japonezi, care auziseră de faima filosofului român au fost curioşi să-l cunoască şi soţul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franţa.„Femeia aceasta mi-a cerut să-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneşte. Stăteam în cumpănă nu mă hotărâsem ce versuri să spun, când deodată, nu ştiu ce mi-a venit şi am rostit: Sunt sărac şi n-am nimic / Numai pielea pe buric”.  

„Nici Japonia şi nici Franţa nu au avut vreun poet care să descrie atât de bine sărăcia!”- se minunase franţuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase că nu ştia cine le-a scris; le preluase de la un ţăran de la el din sat. Din nou, iată că spiritul ţăranului român impresiona prin profunzime şi nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasă din anturajul lui Cioran. Au urmat discuţii nesfârşite între cei doi despre Emil Cioran, despre români şi despre România. Femeia era încântată să asculte lucruri pe care nu le auzise niciodată. La un moment dat, impresionată de tema discuţiei cu Dumitru Sinu şi-a exprimat regretul că îi fuseseră necunoscute până atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tăcerea: „Cioran a făcut turul Franţei pe bicicletă şi a scris mult despre Franţa. Când o să-l întâlnesc, o să-l cert şi-l voi întreba de ce n-a făcut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franţa şi Japonia, fiind uimită de cunoştinţele românului. L-a întrebat cum îl cheamă şi unde-şi are rădăcinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despărţire nea Mitică i-a propus să facă schimb de adrese însă delicata doamnă i-a dat un răspuns care l-a lăsat fără replică: A fost prea frumos. Vreau să rămână intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oară dacă ne-am întâlni, fie că ar fi în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!  

„Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?”  

Am amintit în relatările despre întâlnirile mele cu Dumitru Sinu că a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit să ştie, să cunoască, să înveţe. El a muncit toată viaţa dar şi-a făcut timp pentru citit şi a citit enorm: Cine poate să doarmă cu un om care se scoală de câteva ori pe noapte, aprinde veioza şi citeşte? – vă aduceţi aminte, cu siguranţă, spusele doamnei Nicole, soţia lui nea Mitică. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a mărturisit că niciodată nu a avut somn: „Noaptea era linişte şi citeam”…şi acum la cei 85 de ani continuă să citească, continuă să se informeze pentru că setea aceasta de cunoaştere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.  

Îi consideră atât de săraci pe cei care nu ştiu nici măcar o poezie! „Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe mulţi dintre compatrioţii noştri sosiţi aici, în America. Bineînţeles că întrebarea lui era pusă cu un scop, voia să vadă câţi aduseseră cu ei o carte măcar… Dezamăgit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignorantă faţă de cărţi, faţă de cunoaştere, afirma cu regret: „Să laşi în ţară toate poeziile, toate cărţile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înţeleg, te rog să mă crezi”.  

„Dacă…”  

„Dacă fiecare dintre noi am ţine seama de ceea ce transmite atât de frumos şi de clar Rudyard Kipling în poezia Dacă(Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd/ Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,/ Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred / Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor, / Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând, / Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept ,/Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând / Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept…), omenirea ar ajunge departe”, aşa crede Dumitru Sinu şi mulţi dintre noi suntem în asentimentul său. Fiecare lucru îşi găseşte rezolvarea şi fiecare drum se deschide lin în faţa noastră în momentul în care avem răbdare, aşteptăm cu calm, cu deplină încredere în noi şi în ceea ce dorim să realizăm, fără reticenţe şi fără minciuni, fără a ne face din vis un astru şi nici din speranţă un ţel, cu înţelepciune şi cu iubire, întâmpinând şi triumful şi dezastrul cu seninul sufletului liber de ură şi încrâncenare. Să conştientizăm că orice pierdere materială este un câştig al spiritului din noi, o încercare a tăriei în faţa deznădejdii şi un imbold spre accesarea maximei voinţe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am căzut, să avem curajul să stăm cu fruntea sus iar în faţa Regilor, cu firea neschimbată. Dacă Mulţimea nu ne va fi nicicând străină, ştiind să-i pătrundem tainele şi să învăţăm de la fiecare câte ceva fără să pierdem nici măcar o clipă, vom reuşi cu siguranţă să trecem clipa zdrobitoare şi chiar s-o întrecem, cu atitudinea de bonom. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepătruns. Vom reuşi să-i stăpânim necunoscutele şi să ne urmăm calea nestingheriţi, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui să fie mândru: statutul de om.  

„Eu îţi spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!”  

„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţam câte ceva”, aşa m-a îndrumat nea Mitică ori de câte ori a avut ocazia s-o facă. El a învăţat tot timpul: vorbeşte engleza, franceza şi italiana. Doamna Nicole, franţuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal şi care i-a devenit soţie, vorbeşte engleza şi italiana şi binişor româna. Ea a învăţat cu timpul chiar şi cântece populare româneşti.  

Dumitru Sinu a plecat împreună cu toată familia pentru o perioadă destul de lungă în Franţa, aproximativ opt ani şi copiii săi au învăţat perfect limba franceză. Nicolae şi Sandra cunosc limbile engleză, franceză dar şi limba română; Nicolae mai vorbeşte şi limba italiană. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau miraţi de uşurinţa cu care se exprima nea Mitică în limba lor, nu înţelegeau unde şi cum reuşise s-o înveţe: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi şi i-am rugat să-mi vorbească în italiană.” Italienii nu aveau cum să înveţe engleza de la el, era doar un începător iar nea Mitică, a considerat că era un bun prilej de a învăţa italiana. Relaţia dânsului cu aceşti oameni a fost de apreciat şi nu întâmplător, când s-a hotărât să plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate şi seriozitate în muncă, fiind chiar uimiţi de faptul că el şi-a anunţat din timp plecarea. Nu a avut decât de câştigat cu un astfel de comportament, graţie bunului simţ de care a dat dovadă.  

„Eu îţi spun un lucru, tu faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!” şi mi-a dat un exemplu: mi-a povestit cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei ţări că doreşte să planteze arborele acolo, răspunsul pe care l-a primit a fost că de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copăcelul plantat, aşa că ce rost are să-l planteze. Ştiţi care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantăm imediat!”. La fel îmi spune şi mie, să încep imediat să învăţ măcar încă o limbă străină şi cred că a reuşit să mă convingă.  

„Dacă ar fi să o iau de la capăt aş învăţa o meserie!”  

Dacă ar fi să vă vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodată o meserie, dar a învăţat de toate. L-am întrebat ce-ar face dacă ar fi s-o ia de la început. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Aş învăţa o meserie! Mi-ar plăcea să fiu bucătar. Toată viaţa am regretat că n-am făcut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franţa, la Paris, puteam învăţa de la Paul, tatăl prietenei mele de-atunci”.  

N-a avut o meserie dar a fost un norocos: a întâlnit mulţi oameni de la care a avut ce învăţa, felul lui de a fi l-a ajutat permanent în reuşitele sale. Este un om inteligent, cu o cultură solidă. În plus, i s-au deschis cu destul de multă uşurinţă uşile persoanelor influente, a fost agreat şi plăcut în cercurile înalte, a fost un om puternic şi s-a angajat mereu în a întreprinde acţiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodată spiritul aventurii.  

Îmi povestea că uneori este invitat la grătar de către un amic, bucătar de profesie, cu care îi face plăcere să discute pe marginea subiectului hrană şi tot ce ţine de ea. Când nea Mitică spune că „nu trăim ca să mâncăm ci mâncăm ca să trăim” citându-l pe Molière, Vasile, bucătarul, îl tachinează mereu afirmând relaxat: Ia să fi venit Molière ăsta aici şi să fi mâncat un steak (fleică) făcut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu murături şi-apoi să vezi că n-ar mai fi zis că nu trăim ca să mâncăm. Eu îţi spun sincer că de aia trăiesc, ca să mănânc.  

Nea Mitică a fost şi este în continuare un om cumpătat, şi-a îngrijit întotdeauna sănătatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumează, nu a fost niciodată un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iată secretul longevităţii şi agerimii sale.  

Visul american, în sfârşit, realizat!  

Afacerile personale ale lui nea Mitică au prins contur de-abia după ce a ajuns pe pământul american, după o îndelungă perioadă de peregrinări şi acumulări substanţiale în materie de viaţă şi conduită, de cunoştinţe despre mersul şi conducerea unei afaceri şi nu în ultimul rând după enorm de multe cunoştinţe în rândul oamenilor de toate clasele şi categoriile sociale de la care a avut ce învăţa.  

În fiecarezi, mii de oameni vin pe pământul făgăduinţei în căutarea propriului vis american. Everybody has a dream este un stil de viaţă, iar dacă Dumnezeu îţi mai dă şi un dram de noroc, aşa cum s-a întâmplat cu nea Mitică, în scurt timp spui altora povestea ta de succes.  

Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotărât să părăsească Montreal-ul renunţând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole şi Dumitru Sinu şi-au depus pur şi simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se aşteptaseră, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orăşel situat pe graniţa cu Canada şi s-au stabilit în California.  

Alegerea făcută s-a dovedit a fi de bun augur, pământul american a fost generos cu nea Mitică şi familia domniei sale. Iată că aici a reuşit să devină, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.  

Totul a început în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul său hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada şi în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilităţi materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar de aici are un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul oraşului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficientă pentru a mulţumi familia.  

La început s-a instalat cu familia în California şi a reuşit să găsească destul de repede un loc de muncă la o biserică, unde trebuia să facă curăţenie. În aceeaşi zi citeşte un anunţ şi sună imediat la Nob HillMotel din Long Beach, care aparţinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lângă acel motel mai avea şi câteva mai mici, precum şi o afacere cu chimicale, Montrose Chemicals (cu timpul s-a dovedit a fi o controversată sursă de poluare, motiv din care a şi fost închisă).  

Îndată ce a telefonat, nea Mitică a fost întrebat de ţara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus şansa de a fi angajat imediat, tatăl lui Max Sobelman fusese croitor în România. La Nob HillMotel fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului său hotel datorită rezultatelor financiare pe care le-a obţinut într-o perioadă scurtă de timp. Sobelman, văzându-i ambiţia şi seriozitatea i-a promis că dacă până la Crăciun va reuşi să realizeze un anumit profit, îl va ajuta să aibă propriul său hotel. La data scadenţei, nu mică a fost surpriza lui nea Mitică văzând că evreul îşi ţine promisiunea şi îi dă astfel posibilitatea să devină proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neaşteptat.  

„O, da, NOROC!”  

Într-una din zilele în care l-am lăsat la hotel, după o întâlnire de-a noastră care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în faţa hotelului şi mi-a cerut să citesc denumirea hotelului invers, de la coadă la cap: O DA NOROC! – într-adevăr, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe pe parcursul aventurii americaneşi parcă acest hotel, cu denumire deloc întâmplătoare, a venit pentru el ca o răsplată pentru o viaţă de muncă şi şansă în aceeaşi măsură, în care a reuşit să-şi împlinească visul de a avea propriul său hotel, învăţând, muncind cu dăruire, păstrându-şi integritatea şi mai ales, vorba românului, lăsând întotdeauna loc de bună ziua pe unde a trecut de-a lungul timpului. Să reuşeşti să ai propriul tău hotel cu o „brumă” de bani puşi jos, este un noroc şi încă unul mare! Apoi să iei un alt doilea hotel şi un al treilea! Povestea lui nea Mitică îmi întăreşte convingerea că americanii deţin reţeta succesului: America is the Land of the freedom and the home of the brave, nu este o vorbă în vânt, ci are un sâmbure de adevăr.  

Şi aş mai putea da încă multe exemple din viaţa lui Dumitru Sinu în care, într-adevăr norocul i-a surâs.  

Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul său imobiliar i-a telefonat spunând că are o ofertă foarte atractivă, propunându-i să meargă să-l vadă. Nea Mitică n-a stat pe gânduri, a plecat de îndată, i-a plăcut hotelul, a negociat un preţ bun, l-a cumpărat şi s-a mutat în Arizona, unde locuieşte acum, de aproape trei decenii.  

Curios fiind, l-am întrebat care crede că este cheia succesului în afaceri. Răspunsul lui a fost scurt şi simplu: „Ca să ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat că trebuie să ştii ce şi când şi cum să înveţi, cum să te organizezi, cum să valorifici fiecare informaţie, fiecare experienţă pe care trebuie s-o consideri ca lecţie de viaţă, fiecare succes sau eşec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.  

„Ştii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reuşit pentru că a ştiut ce vrea şi a avut şi noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus răspicat nea Mitică.  

„ Eu cred că noi toţi avem un destin!”  

Personal, cred că ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datorează nu numai norocului. A avut, ce-i drept şi norocul contribuţia lui. Omul acesta însă a avut o bogată experienţă de viaţă, cu acumulări masive în materie de lecţii pe care le-a învăţat în timp, cărora a ştiut să le dezlege tainele şi pe care a avut abilitatea să le aşeze la locul lor şi să le aplice în practică dar şi acea fantastică deschidere spre sufletul omului, completată de o doză considerabilă de altruism. Nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să muncească cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveală mijloacele prin care să descopere calea spre prosperitate.  

Pe când locuia în California îi plăcea să participe la licitaţiile de mărfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de auction. După una din aceste licitaţii, plecând spre casă a văzut un bătrân, de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Săritor ca de obicei, nea Mitică s-a oferit să-l ajute şi l-a eliberat pe bietul om de povară. Deşi aflase că până la casa omului mai erau câţiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi şi a continuat să-l ajute. „Mike, vrei să cumperi casa asta?” - au fost cuvintele bătrânului evreu, imediat ce au ajuns la destinaţie. Mirat, nea Mitică i-a spus că el nu are bani pentru aşa o casă. Evreul însă nu s-a dat bătut asigurându-l că nu l-a întrebat dacă are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere bună, preţul cerut fiind derizoriu. Tranzacţia s-a încheiat şi nea Mitică s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran.  

Vasile i-a mulţumit toată viaţa. Măi, Mitică, dacă atunci nu cumpăram casa aceea de la tine, nu ajungeam să-mi fac niciodată casa pe care o am acum – îi spusese lui nea Mitică, pentru că vânduse la rândul său casa la un preţ mult mai mare decât preţul de achiziţie.  

Dumitru Sinu consideră că nimic nu este la voia întâmplării. Oamenii pe care i-a întâlnit şi împrejurările în care s-au întâmplat lucruri ca acesta cu casa dobândită atât de simplu datorită unui ajutor banal, dar care a fost apreciat de către bătrânul evreu, nu sunt altceva decât produse ale destinului: „Eu cred că noi toţi avem un destin. Arabii spun aşa: «Ce ţi-e scris pe frunte ţi-e pus!»” Apoi, melancolic, îmi spuse dintr-o dată: „Ce rău am făcut eu ca de la trei ani să rămân fără mamă? Dar dacă eşti bun, oameni buni găseşti”.  

Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânără, la numai 27 de ani ai săi. Tatăl cuprins de febra durerii, a avut inspiraţie scriind câteva versuri ce-au fost puse apoi pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii şi i-a dus în pivniţă, acolo i-a învăţat cântecul: Când termină preotul, voi începeţi toţi trei şi cântaţi: Ţine, Doamne, veacul bun / Că pleacă mama pe drum / Ca noaptea să n-o apuce / Că nu ştie und' se duce .Toţi oamenii din sat izbucniseră în plâns. Mitică era mic, dar i-au povestit sătenii.  

Paul(Getty), tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine?”  

Toată viaţa, Dumitru Sinu a ştiut să adune şi să selecteze informaţiile, să le stocheze în adâncurile sufletului şi minţii deopotrivă şi să valorifice înţelepciunea celor pe care i-a studiat, fie că au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valoroşi de la care şi-a tras învăţămintele, fie de la omul simplu, înţelept şi sincer.  

De pildă, îi rămăsese vie în memorie o întâmplare relatată de către inginerul Traian Niţescu, prietenul său canadian de origine română care era preşedinte la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitică a învăţat cât de important este să ştii să-ţi foloseşti voinţa pentru a-ţi atinge scopul în viaţă. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Niţescu şi adora sarmalele preparate de doamna Florica, soţia acestuia; uneori mergea în vizită la familia Niţescu pentru a le savura împreună, în tihnă. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvăluit gazdei cum a ajuns să renunţe la fumat. Se afla într-o călătorie de afaceri la Paris. Fiind un fumător pătimaş a constatat într-o seară, pe la ora 11,00, că nu mai avea ţigări. A coborât din cameră şi-a hoinărit pe străzile Parisului în căutarea unui magazin, reuşind în final să-şi cumpere ţigări. La ieşire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea oră acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorică: Paul, tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine? Nu te stăpâneşti pe tine?  

Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru că acela a fost momentul în care Paul Getty şi-a dovedit lui însuşi că are voinţă, renunţând pentru totdeauna la ţigări: Au trecut 25 de ani din acea zi şi pachetul de ţigări cumpărat atunci la Paris îl am şi acum, nedesfăcut. În clipa aceea m-am lăsat de fumat, ca dovadă a faptului că sunt propriul meu stăpân, povestea Paul Getty.  

„Fă binele şi dă-l pe apă!”  

„Tatăl meu, fie-i ţărâna uşoară, m-a învăţat să nu primesc pe nimeni la mine-n casă cu masa goală, dar nici să nu calc pragul vreunui om fără a-i duce ceva”, iată o învăţătură de care Dumitru Sinu a ţinut seama pe parcursul vieţii şi care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a făcut pentru semenii săi.  

A trecut prin momente de sărăcie dar şi de bunăstare şi n-a uitat să dăruiască din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie şi când era nevoie, bucurând comunităţi întregi şi oameni simpli, aducând zâmbete ce fuseseră uitate pe feţele copiilor cu probleme şi răspunzând mereu prezent în faţa oamenilor necăjiţi.  

Plecat din Sebeşul de Sus la o vârstă la care alţi tineri încă dezleagă tainele cărţilor şi se bucură de frumuseţea anilor lipsiţi de griji, nea Mitică a continuat lupta cu viaţa, zbătându-se din răsputeri ca în exil să-şi făurească un rost şi iată ca a reuşit, ba mai mult, şi-a îndeplinit promisiunile făcute tacit bunilor şi părinţilor săi, neuitând de unde a plecat, neuitându-şi neamul şi locul ce l-a dăruit cu dragoste şi bunătate, cu sete de cunoaştere şi demnitate, cu virtuţi cu care te poţi naşte dar le poţi şi pierde, odată vrăjit de magia Occidentului. Nea Mitică nu le-a pierdut!  

A răspuns întotdeauna chemării de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la acţiunile organizate în scopul păstrării unităţii şi spiritului românesc pe meleagurile natale. Donaţiile sale respiră din pereţii bisericii din sat şi zâmbesc armonios prin blândeţea şi frumuseţea culorilor ce o împodobesc.  

Aşezămintele pentru copiii nefericiţi din Râul Vadului sau Tălmaciu şi-au îmbunătăţit substanţial condiţiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fără mamă a dorit să le readucă acestor copilaşi zâmbetul pe feţele triste. Şi-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiaşi din satul său, şi nu numai, pentru că nea Mitică dăruia de fiecare dată sume cu cel puţin două zerouri în coadă.  

Stau drept mărturie nenumăratele scrisori de recunoştinţă pe care amicul meu le păstrează ca pe un sfânt simbol al respectării promisiunii făcute lui însuşi în momentul în care a părăsit ţara, şi în acelaşi timp, promisiunii făcute celor dragi din familia sa, care-i spuneau întotdeauna: Fă binele şi dă-l pe apă!  

Bine-a făcut şi bine-a găsit şi niciodată nu s-a uitat în urmă spre a vedea ce i-a mai rămas, pentru că a dăruit totul din inimă! Acesta este Mitică Sinu!  

Octavian D Curpaş  

Phoenix, Arizona  

Referinţă Bibliografică:
DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri ... ( Cap. XXVI, partea a II-a) / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 322, Anul I, 18 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!