Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Octavian Curpaş         Publicat în: Ediţia nr. 204 din 23 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Istoria nu este acumularea evenimentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este ştiinţa societăţilor umane” spunea istoricul francez Fustel de Coulanges. Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive.  
  
Dumitru Sinu, alias nea Mitică – omul care de-acum cred că şi-a câştigat un loc bine meritat în sufletul cititorului, are o bogată experienţă de viaţă şi un caracter integru, o putere de netăgăduit de a pătrunde în conştiinţele celor cu care intră în contact. Este unul dintre românii care au plecat din ţară pentru a-şi urma destinul departe de locurile natale, care a avut grijă întotdeauna să-şi dezvolte acea latură a cunoaşterii atât de necesară fiecăruia dintre noi şi care ne ajută să ne desprindem de gândurile deseori învolburate ale trăirilor prezentului, trecându-le prin lumina cuvântului rostit frumos. 
  
Voi încerca de această dată să vă fac cunoştinţă mai îndeaproape cu domnia sa şi să prezint o părticică din ceea ce este şi ce trăieşte dânsul în Phoenix-ul de care s-a ataşat cu mulţi ani în urmă şi unde mi-a fost dat să-l cunosc, cu toate amintirile adunate într-un suflet cum rar am întâlnit. 
  
„Acasă mă simt cel mai bine, cu amintirile şi cărţile mele...” 
  
De fiecare dată când îl vizitez la casa din centrul oraşului Phoenix am impresia că fac o călătorie în trecut, mă întâlnesc cu toate amintirile sale şi le retrăim împreună. Ele se derulează ca nişte „înşir-te mărgărite” din tainiţele unei minţi nevăduvite vreodată de inteligenţă şi sclipire, cu o dăruire şi-un magnetism care te atrage spre o nepreţuită comoară pentru minte şi suflet.  
  
Întotdeauna voi considera un câştig al sufletului şi-un indubitabil mijloc de cunoaştere şi învăţătură fiecare discuţie purtată cu fascinantul octogenar care n-a uitat că a văzut lumina zilei într-un sat de la poalele muntelui Suru - munţii Făgăraş din Carpaţii Meridionali ai României, supranumiţi şi „Alpii Transilvaniei” - şi că trebuie să dea „bună ziua” fiecărui om. A fost mereu avid de cunoaştere şi n-a contenit să-şi asume riscuri, să escaladeze zidurile grele ale exilului, să rămână şi la cei 85 de ani pe care îi poartă demn, un altruist, un om deschis şi primitor, aşa cum a învăţat de la părintele său, de la bunicul - nea Niculiţă şi de la cei în mijlocul cărora şi-a trăit prima parte a vieţii - sătenii Sebeşului de Sus, din împrejurimile Sibiului. 
  
Când îl vizitez pe Dumitru Sinu îmi place să-mi las maşina în parcarea de la magazinul „Safeway”, de unde mai sunt circa două sute de metri până la locuinţa sa. Merg apoi pe jos spre locul în care am avut atâtea întâlniri plăcute, pline de „miez”. Mişcarea îmi prinde bine. După aproximativ 45 de minute de condus de la mine de-acasă până aici, mă pregătesc pentru orele ce curg întotdeauna mai repede decât aş putea crede. 
  
Asemănător cu acest magazin era şi cel în care, acum aproape cincizeci de ani, a întâlnit-o pentru prima dată în Canada, pe Nicole, soţia sa. Îmi amintesc relatarea acelei întâlniri, care a fost fără îndoială „un coup de foudre” autentic: „Am cerut-o pe Nicole în căsătorie în primul minut când am văzut-o, nu în prima oră, ci în primul minut: Cum te cheamă? Câţi ani ai? Tu vei fi nevasta mea!”. Cât de hotărât spusese acele cuvinte şi cât de răspicat şi iată că s-a dovedit a fi alegerea cea mai bună, pentru că au avut o căsnicie frumoasă şi o viaţă de familie armonioasă, au rămas mereu alături, indiferent de piedicile inevitabile care au apărut de-a lungul timpului. Reamintindu-mi acel episod, mă îndreptam spre casa lui nea Mitică zâmbind în sinea mea şi gândindu-mă că parcă anume alesese o asemenea locaţie, spre permanenta aducere aminte a acelor vremuri. Şi îmi spuneam: Nimic nu este întâmplător în viaţa aceasta! 
  
În apropiere se zăresc blocurile înalte din centru, impozante şi cu arhitectură modernă şi faţade din sticlă, cu ochi care par a mă privi şi a mă invidia de fiecare dată când păşesc pragul casei lui nea Mitică. Pot ele intui oare, ce comori ale sufletului stau ascunse acolo? 
  
„Acasă” a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor, cu o grădină plină cu flori, cu terasa de unde adesea distinsul meu prieten îşi admiră florile - toate semănate şi îngrijite cu dragoste, de mâna sa.  
  
De multe ori mă aşteaptă cu uşa larg deschisă şi ştiu atunci că îl voi găsi în camera unde îi place să stea de obicei, să citească sau să mai adauge câte ceva în caietele pline de notiţe şi unde poţi răsfoi în voie tot felul de reviste. Alteori, mă aşteaptă pe terasă, afară la umbră, chiar şi pe timp de vară – se pare că nu l-a deranjat niciodată căldura din Arizona.  
  
Când intri în casă, living room-ul te întâmpină cu o atmosferă caldă, familiară, mobilat simplu şi cu bun gust. Pe unul dintre pereţi, încadrată de două săbii încrustate cu însemne pe care nu le poţi desluşi la prima vedere, stă frumos aranjată uniforma militară a lui Nicolae, băiatul lui nea Mitică. El a fost înrolat în armata americană şi a avut merite deosebite. Peretele este împodobit cu diplomele şi medaliile băiatului, care se ocupă acum cel mai mult de afacerile familiei. „Pentru ţinută exemplară, eficienţă şi fidelitate în perioada 1996-1999” – citesc pe una din diplomele de merit ale lui Nicolae. Din buzunarul drept iese la iveală fotografia fostului militar. Îi stătea bine în uniformă şi seamănă leit cu tatăl său. Ceilalţi pereţi sunt ornaţi cu tablouri pictate de însuşi Nicolae care este pasionat de artă. L-a moştenit şi pe tărâm spiritual pe tatăl său. Picturi abstracte, culori vii, forme geometrice şi iluzii optice care poartă în ele sufletul artistului, creează o atmosferă de vernisaj în camera de zi.  
  
Nu se putea să lipsească biblioteca din living, de fapt toată casa lui nea Mitică e plină de cărţi pentru că ştim bine, cărţile reprezintă marea lui pasiune. Studiez de multe ori cărţi din rafturile pe care stau aliniate frumos exemplare de colecţie şi mă delectez, de fiecare dată redescoperind „bijuterii” pe care nu le poţi vedea oriunde. Beletristică, filozofie, sănătate, spiritualitate, de toate găseşti în biblioteca lui Dumitru Sinu, nu numai din toate domeniile dar şi în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Fabulele lui La Fontaine în mai multe volume legate în piele, Balzac, Moliere şi alţi coloşi ai literaturii franceze şi universale, volume nenumărate în limba lui Voltaire, în engleză, italiană şi română. Se spune că o carte pe care n-o reciteşti este ca un prieten pe care l-ai uitat. Nea Mitică n-a uitat pe nimeni. I-a aşezat pe toţi prietenii lui în sertăraşe speciale ale sufletului său imens, a scris despre fiecare câte ceva, a colectat amintiri, frânturi de viaţă... 
  
Zăresc apoi alături de Biblie, Coranul şi o ediţie în limba engleză a istoriei poporului arab. 
  
La loc de cinste stau şi cărţile medicului indian Deepak Chopra, cel care a scris 25 de cărţi, traduse în 35 de limbi şi care ne provoacă la o transformare în persoane libere şi iubitoare, la preschimbarea comportărilor inferioare, precum frica, ignoranţa, ruşinea, în cele mai preţioase sentimente care există: iubire şi împlinire. Tot la loc de cinste stau şi dicţionare filozofice şi opere ale marilor gânditori ai Greciei antice şi multe altele, din care şi-a extras mereu sevele cunoaşterii, prietenul meu. 
  
Deasupra, pe bibliotecă stau câteva antichităţi, obiecte din bronz - o cizmă din aramă, un vaporaş, un trenuleţ miniatural care arborează drapelul românesc şi un moşneag cu barbă albă, poate chiar prototipul înţeleptului aşezat la loc de cinste în casa lui nea Mitică. 
  
Alături de rafturile pline cu cărţi valoroase, o măsuţă rotundă din împletitură uşoară şi-un scaun confortabil confecţionat din acelaşi gen de fibră, nu fac altceva decât să te îmbie la lectură. Setea de cunoaştere a lui Dumitru Sinu este omniprezentă în casa lui. 
  
În master bedroom, tronează un pat – mobilier antic (la mare căutare în America zilelor noastre!) şi alte piese în acelaşi stil, mobilă făcută din lemn de culoare închisă cu sculpturi decorative, radiind parcă din fiecare ungher o linişte regească şi armonie. Probabil că aici se odihneşte pe parcursul zilei Dumitru Sinu, pentru că trebuie să ştiţi că nea Mitică şi Nicole dorm la hotel, unde au un apartament cu toate dotările aferente traiului unei familii, cu bucătărie, cu televizor şi mai ales, cu cărţi şi reviste câte vrei. Dar aproape în fiecare zi, mai puţin în weekend, dimineaţa în jurul orei 10, doamna Nicole îl aduce pe nea Mitică „acasă” pentru că aici se simte în largul său, aici citeşte, scrie, conversează ore în şir la telefon, sau stă de vorbă cu câte un prieten care îl vizitează. N-a condus niciodată maşina, i-a plăcut mult să circule pe jos ceea ce i-a fost de un real folos în menţinerea unei sănătăţi de invidiat. 
  
O altă cameră a casei găzduieşte o bibliotecă impresionantă în care tronează, ca nişte regine ale cunoaşterii, o sumedenie de cărţi aparţinând „greilor” literaturii române şi universale, dar şi cărţi scrise de cei cu care s-a întâlnit, a avut contact sau s-a împrietenit de-a lungul vieţii, nea Mitică, pe care cred că nu greşesc dacă-l numesc „omul enciclopedie”. De fiecare dată când intru în această cameră am impresia că Minulescu a spus special pentru mine şi prietenul meu Mitică: „Intraţi în templul literaturii pe poarta cea mare, nu pe uşi lăturalnice.” 
  
Deseori, când am mers la dânsul în vizită l-am găsit într-o cameră plină de reviste, caiete şi foi cu notiţe, unde scrie, unde-şi adună gândurile şi amintirile şi le aşterne pe hârtie. În linişte, la biroul simplu dar încărcat de poveşti adevărate, Dumitru Sinu îşi aminteşte, scrie frânturi de viaţă, pe care mi le destăinuieşte fără pic de zgârcenie. Viaţa sa a cunoscut din plin aventura, în sensul bun al cuvântului. 
  
Amintirile-i sunt fascinante şi pe măsură ce îl asculţi te captivează tot mai mult şi tot mai multe ai vrea să afli, minunându-te ce experienţă de viaţă a putut să aibă. Şi toate aceste trăiri ale sale se aşează în timp, sunt filele unei cărţi scrise cu sevele sufletului, căpătând acel farmec care te îndeamnă la cunoaştere, la aprofundare şi mai ales, la luare aminte ...  
  
„Acasă mă simt cel mai bine, cu amintirile şi cărţile mele ... ” – nu uită să-mi spună de fiecare dată când îl vizitez.  
  
„Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El face totul perfect!” 
  
Stăteam ore întregi ascultându-l pe nea Mitică „acasă” şi de multe ori doamna Nicole, care venea să-l ia la hotel, se întorcea singură pentru că soţul său îi spunea zâmbind: „Draga mea, lasă că mă aduce prietenul meu, mai stăm puţin de vorbă”. Iar când întrerupeam conversaţia, pentru că noi am fi discutat altfel mult şi bine, plecam împreună. 
  
Într-una din zilele acelea, când am ajuns la hotel, Dumitru Sinu mi-a arătat florile frumoase din faţa hotelului, spunându-mi: „Toate plantele şi florile acestea au fost sădite şi îngrijite de către mine. Privesc zilnic cum îşi deschid petalele şi cum fiecare este unică în felul ei. Culorile lor parcă se scurg din penelul unui pictor, spre încântarea ochiului şi a sufletului în acelaşi timp... Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El face totul perfect!” 
  
Frumuseţea sufletului său este un adevăr care se poate citi cu uşurinţă şi în această dragoste a lui nea Mitică pentru tot ce este viu, pentru că el iubeşte florile şi iubeşte viaţa cu toate frumuseţile şi umbrişurile ei. Niciodată nu m-a întâmpinat altfel decât bine dispus şi fiecare întâlnire a noastră a debutat cu o glumă bună sau o întâmplare hazlie, menite parcă să creeze şi-apoi să menţină acest spirit pe tot parcursul orelor pe care le-am petrecut împreună. Acelaşi lucru însă mi se întâmplă şi când vorbim la telefon, are darul de a mă bine dispune încă din prima clipă când îl aud şi de a imprima o atmosferă plăcută pe tot parcursul conversaţiei. 
  
Revenind la sintagma de mai sus, Dumnezeu a fost foarte generos cu nea Mitică, dăruindu-i un caracter puternic, demnitate şi o fantastică putere de analiză şi sinteză, dragoste de viaţă, de pământul strămoşesc şi de oamenii lui şi nu numai, pentru că domnia sa iubeşte OMUL şi îndeosebi OMUL FRUMOS. Nu ştiu de ce sunt tentat mereu să fac referire la prototipul uman creionat de către actorul şi scriitorul-gânditor Dan Puric, însă consider că este cea mai potrivită expresie pentru portretizarea unui om cu trăsături pozitive ale caracterului. Probabil pentru că Dumitru Sinu emană prin toţi porii „omul frumos” creionat de Dan Puric... 
  
Dumitru Sinu nu a reuşit să-şi termine studiile în ţară - vremurile, condiţiile, greutăţile i-au fost potrivnice. În plus, l-a stăpânit mereu o dorinţă nestăvilită de a cunoaşte alte locuri şi alţi oameni, de a-şi încerca norocul în lumea largă. Spiritul de aventură şi curiozitatea sa nativă l-au ambiţionat să înveţe tot ce n-a reuşit să înveţe acasă; să citească tot ce n-a citit şi să se înfrupte din tainele cărţilor, dobândind cu timpul un bagaj enorm de cunoştinţe pe care orice om care se pretinde a fi cult şi-ar dori să le deţină. 
  
A terminat liceul la Sibiu şi a continuat să înveţe tot restul vieţii sale. Nici acum, la cei 85 de ani, setea de lectură şi de cunoaştere nu i-a dispărut , căci Dumnezeu a făcut totul perfect iar noi ar trebui să ne apropiem cât mai mult de perfecţiune prin propria străduinţă. 
  
Cu un spirit de observaţie mereu la cote maxime, chibzuit şi plin de modestie, Dumitru Sinu a învăţat tot timpul: de la viaţă, din cărţi, de la marii gânditori ai lumii sau chiar de la omul de rând. Abordează discuţii pe teme filozofice, orice aspect al vieţii dumnealui îl dezbate cu o abilitate nemaipomenită, opiniile sale rivalizând cu ale unor gânditori de marcă ai omenirii. Are o cultură solidă, niciodată cu el nu te poţi plictisi pentru că ştie să te captiveze şi să te determine să mai doreşti încă şi încă să-i asculţi pledoariile. Cu harul cu care este înzestrat în ceea ce spune, presărând pe alocuri câte-o vorbă de duh, el încearcă să surprindă întotdeauna ceea ce este mai important, făcând ca relatarea evenimentelor trecutului său să-ţi folosească ţie, celui care-l asculţi, drept lecţie de viaţă. 
  
“Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare!” 
  
Când stai cu nea Mitică de vorbă, el nu încearcă în niciun caz să te impresioneze sau să se laude. Spune cu atâta convingere, de exemplu, că viaţa este scurtă şi trebuie în permanenţă să te focalizezi pe ceea ce este important şi util, încât te îndeamnă să-ţi faci o autoevaluare şi să-ţi stabileşti de îndată priorităţile. 
  
„Mare lucru este dacă nu te amesteci cu oricine”- îmi spune mereu şi-mi reaminteşte de fiecare dată ce a învăţat dânsul de la nea Niculiţă, bunicul său: să se „amestece” doar cu cel care „are sâmbure în ceea ce spune”. Şi nu-i înţelept? Ba da! Am admirat la Dumitru Sinu permanent capacitatea de a extrage învăţăminte din viaţa şi gândirea omului din popor şi de a le compara şi îmbina cu ale celor mai mari gânditori ai lumii. Nu o dată a făcut referire la scrierile lui Homer, ale lui Diogene sau Socrate. Dar nu numai că le-a citit operele, curiozitatea şi dorinţa permanentă de „a ştii” l-a determinat să citească tot ce a găsit despre vieţile fiecăruia în parte.  
  
Îţi poate vorbi ore în şir fără să obosească şi fără să te plictisească, de toţi corifeii istoriei şi culturii româneşti şi universale. În biblioteca sa, cu sute de volume rare, găseşti cărţile lui Dostoievski, Puşkin, Dante Alighieri sau Shakespeare şi la loc de cinste, toate cărţile lui Emil Cioran. Nu lipseşte din impresionanta sa bibliotecă nici Mircea Eliade sau Petre Ţuţea, ori adevăratele comori de poezie din cărţile celor mai însemnaţi poeţi ai literaturii universale. Ştie pe dinafară enorm de multe poezii, este ca o enciclopedie din paginile căreia nu te mai saturi să citeşti. 
  
Când îşi aminteşte câte o întâmplare pe care o poate asocia cu vreo învăţătură extrasă din cărţile marilor gânditori şi scriitori, nu ezită să facă trimiteri la scrierile lor, cunoscându-le bine operele. După ce îmi vorbeşte cu entuziasm despre toate acestea, face însă o mică pauză şi îmi spune cu o voce calmă: 
  
„Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus: Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată/ De ţărână se depune”. Şi-apoi continuă atenţionându-mă subtil: „Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Mă uit la toţi aceşti mari scriitori ai lumii: nu zic că nu au fost mari, însă nici unul nu a descris rostul vieţii ca şi Eminescu. Lopata lui Eminescu este finalul tuturor. Pe toţi îi aşteaptă doar acea lopată...” 
  
Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: „La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi!”  
  
„Cioran a fost ca o batoză: el i-a luat pe toţi şi i-a treierat!” 
  
Ştia atât de multe despre Emil Cioran... Pe Cioran şi pe Octavian Goga, nea Mitică îi numea „consătenii mei”, pentru că îşi aveau originile toţi trei în ţinuturile Sibiului.  
  
„După părerea mea, Cioran a fost ca o batoză: el i-a luat pe toţi şi i-a treierat, a separat grâul cel bun de pleavă şi neghină” - mi-a mărturisit Dumitru Sinu. „În Franţa, unde l-am ascultat de multe ori la diverse prezentări publice, Emil Cioran era cunoscut ca unul dintre cei mai valoroşi intelectuali ai vremurilor de-atunci şi-al celor ce-au urmat, era nelipsit de la toate reuniunile ce se ţineau la cafenelele scriitorilor şi unde se dezbăteau ideile şi operele celor mai mari scriitori, filozofi şi gânditori ai Franţei şi diasporei franceze. Toţi îşi exprimau opiniile asupra temelor abordate, iar lui Cioran îi dădeau cuvântul la sfârşit. Cu siguranţă, obiectivitatea cu care acesta îşi spunea părerea, îi ajuta la elucidarea punctelor de vedere expuse, pentru că ceea ce românul, filozof şi scriitor de marcă avea să spună, rămânea pe frontispiciul discuţiilor purtate ca o pecete. Adesea era răguşit a doua zi, atât de mult vorbise în seara precedentă!” Interesante amintiri şi catalogări! 
  
Într-o lume aflată în plină viteză, într-una dintre cele mai mari metropole americane în care accentul se pune pe competitivitate, pe cunoaştere, seriozitate şi rigurozitate în tot ceea ce faci ca să-ţi poţi asigura ascensiunea pe tărâm profesional, casa lui nea Mitică a fost pentru mine o adevărată oază de relaxare. De când l-am întâlnit pe Dumitru Sinu, fiecare ocazie de a-l vizita este similară cu o evadare din cotidian, o şansă de a pătrunde dincolo de superficialitatea discuţiilor şi întâlnirilor obişnuite. Cu dânsul am dezbătut şi dezbat în profunzime acel gen de subiecte delicate, sensibile, încărcate de semnificaţii, care te înalţă, îţi aduc un plus de cunoaştere din punct de vedere cultural pe de-o parte şi constituie, totodată, nepreţuite lecţii de viaţă. Lângă nea Mitică am înţeles cu adevărat semnificaţia unui proverb românesc: „Cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere!” 
  
Adesea, venind de la vreo întâlnire de afaceri sau de la un seminar, după o zi stresantă, încărcată de probleme de tot soiul, îmi doream să poposesc la nea Mitică. Eram invadat de o adevărată plăcere, o bucurie sufletească imensă, numai la gândul că voi deschide uşa casei lui, pătrunzând în tainele unei alte lumi, o lume diferită, ruptă complet de ritmul infernal în care ne trăim zilele.  
  
Poate, dacă în Statele Unite nu ar exista atât de mulţi conaţionali de-ai mei, dacă n-aş avea minunaţi prieteni cu care să petrec weekend-uri sau să conversez, dorul de ţară, dorul de-acasă ar fi mult mai pregnant. Când întâlneşti un om ca nea Mitică, e imposibil să nu doreşti să te vezi cu el. Personalitatea lui puternică te cheamă să-l asculţi, să înveţi câte ceva de la domnia sa, pentru că, sincer, ai ce învăţa! Odată, dânsul mi-a amintit un cântec pe care-l fredona cu amicii săi după plecarea din ţară şi m-a cuprins un sentiment, care mă stăpânise mult timp după ce am ajuns în America - acel dor pe care-l ţii, numai Dumnezeu ştie cum, lipit de suflet mereu, care se infiltrează în fiecare părticică din tine şi a cărui alinare n-o poţi găsi altundeva decât acasă: „Tristă este floricica/ Care creşte între spini/ Dar mai tristă este viaţa/ Petrecută prin străini/ Cu străinii-am stat la masă/ Şi cu ei m-am ospătat/ Dar gândind la mine acasă/ Lacrimi multe am vărsat” ...  
  
Cu nea Mitică despre România şi despre români 
  
Deşi plecat din ţară din toamna anului 1948, Dumitru Sinu nu şi-a uitat nicicând obârşia. Am prezentat într-un capitol anterior multe dintre lucrurile pe care mi le-a povestit despre satul său, despre locuri, despre oameni şi obiceiurile lor, despre spiritul ţăranului autentic pe care l-a stimat, l-a iubit şi l-a avut model. Întotdeauna nea Mitică a fost, este şi va rămâne român adevărat! Cunoaşte atât de bine istoria României, literatura şi reprezentanţii ei de seamă, valorile naţionale, geografia, oraşele, satele, evenimentele importante şi este în permanentă legătură cu ţara, se informează despre tot şi despre toate. 
  
Nu a prea cunoscut domnia sa experienţa comunismului şi mereu îmi spune că trăieşte cu nostalgia vremurilor când „era bine”... Pentru majoritatea emigranţilor români patria strămoşilor va rămâne mereu vie în memoria lor. Aşa a fost şi cu nea Mitică. Timpul a diluat relele, iar motivele pentru care a fost nevoit să părăsească România s-au estompat ... Aşa este făcut omul, să uite de rele şi să îşi aducă aminte cu drag de perioadele frumoase ale vieţii. Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică ... specifică oamenilor cu două „patrii”. Cu toate acestea, am remarcat la nea Mitică o imagine realistă asupra României zilelor noastre. Prietenul meu şi-a iubit întotdeauna ţara, graiul şi portul strămoşesc, oamenii pământului în care s-a născut, dar mi-a spus că este de acord cu Cioran - care spunea la un moment dat că noi nu avem nimic ... „Românului îi cam place să se laude – spune nea Mitică –, eu mă bucur când întâlnesc români de succes, este o mândrie a sufletului meu de român, dar când aud laude nejustificate sunt mâhnit; trebuie să fim realişti şi să nu ne atribuim alte calităţi, decât pe cele cu care într-adevăr ne putem evidenţia între alte naţii”. În susţinerea convingerilor sale mi-a dat exemplul japonezilor care îşi învaţă copiii că de fapt, ei nu au nimic în afară de mintea pe care trebuie să şi-o valorifice la maxim: „Tot ce aveţi este inteligenţa voastră, mergeţi la şcoală cât mai departe, studiaţi, învăţaţi, pregătiţi-vă...” Afirmă cu tărie: „Trebuia ca în şcoli să ne fi învăţat adevărul despre tot ce ţine de neamul nostru românesc, care este un neam brav, cu rădăcini puternice şi origini străvechi, iar despre România noastră trebuia să ne fi învăţat că este o ţară mică, că avem şi noi ce avem”, şi era tare indignat că s-au scris pe vremea comunismului atâtea poezii patriotice exagerate, laudative, cu atâta emfază despre calităţi pe care nu le avem, ascunzând defecte, pe care, în definitiv, fiecare popor le are şi pe care trebuie să le înlăture. Cu adevărat se spune despre cunoaşterea sufletului unui popor, cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, că nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă opera de ştiinţă şi ea trebuie făcută cu obiectivitate. Intenţia este bună de a-ţi preamări neamul, dar patriotismul îşi poate avea locul doar după ce conştiinţa obiectivă a fost stabilită. „Mai întâi lumina minţii şi apoi focul aprins al patriotismului”, scria cineva.  
  
Nea Mitică îşi iubeşte foarte mult satul natal şi amintirile anilor petrecuţi acolo i-au rămas mereu vii! Dar trăind atâţia ani departe de România, cutreierând ţări şi continente, având şansa de a cunoaşte şi a face o ierarhizare realistă a valorilor, opinia domniei sale este imparţială, chiar dacă inima sa a bătut tot timpul şi bate în continuare româneşte. Nu suportă oamenii care fac exces de laude şi când are ocazia să-i asculte, nu pregetă a le spune direct: „Măi, fraţilor, da' ce suntem noi românii, buricul pământului cumva? Suntem şi noi un popor mic, dar în loc să ne lăudăm cu ce-au fost străbunii noştri, noi trebuie să muncim, să învăţăm, să avem grijă de valorile noastre şi să ne evidenţiem prin fapte şi realizări remarcabile între toate popoarele acestei lumi”. 
  
„Românii sunt isteţi, prind repede totul, sunt descurcăreţi cu alte cuvinte” îmi spunea adesea nea Mitică şi continua prin a-mi da exemple din România zilelor noastre, făcând referiri la ceea ce se petrece în ţara pe care a părăsit-o acum 63 de ani... Nu agreează acest subiect, ar fi preferat să rămână cu imaginea României lui de-atunci... „când era bine”. Niciunui român care-şi iubeşte ţara nu-i este uşor să vadă cum se degradează cu fiecare zi ce trece scara valorilor, cum triumfă doar puterea banului, fără ca cineva să ţină seamă de interesul naţional. 
  
„Că-mi place sau nu, trebuie să fiu realist şi să subscriu opiniei lui Cioran şi-anume, că ne batem de multe ori cu cărămida în piept, mândrindu-ne cu ce-au fost şi ce-au făcut bunii şi străbunii noştri în loc să punem mâna să facem noi ceva pentru ţărişoara asta şi să ne remarcăm cu-adevărat între celelalte popoare; uită-te ce se întâmplă acum în ţară, uite cum se mănâncă între ei cei mari şi cum se luptă pentru putere, fără să se gândească la soluţii viabile şi care să acţioneze în folosul naţional”. Şi câtă dreptate are, fie că ne place fie că nu! 
  
Spiritul moştenit de la bunii şi părinţii săi, educaţia sănătoasă primită într-o familie de oameni simpli dar cinstiţi şi nu în ultimul rând anii petrecuţi într-o lume diferită de cea în care s-a format în tinereţe, au făcut ca nea Mitică să-şi făurească din ţăranul român un model de viaţă: „Dacă scriu bine nu se datorează faptului că am trăit între intelectuali, ci faptului că am trăit între ţărani”, afirma cândva un mare scriitor francez, iar eu sunt în totalitate de-acord cu el, de aceea îmi voi scoate mereu pălăria în faţa Măriei Sale, ţăranul român”.  
  
La o şuetă cu bucătarul lui Nikita Hruşciov! 
  
Dintre multiplele cunoştinţe făcute în tot atât de multe şi diferite circumstanţe, Dumitru Sinu a reţinut un fapt petrecut în timpul unei călătorii cu avionul, pe când traversa Atlanticul de la Paris la Los Angeles.  
  
Cum niciodată n-a fost zgârcit la vorbă, fiind iscusit în a conduce şi menţine o conversaţie interesantă şi cum nimănui nu-i trebuie mult ca nea Mitică să-i devină simpatic, în acel avion l-a cunoscut pe bucătarul lui Nikita Hruşciov, conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. Nici nu se putea să nu intre în dialog cu el, nu şi-ar fi iertat-o! Îi plăcea să afle cât mai multe lucruri despre oameni în general, iar când era vorba despre personalităţi era de-a dreptul încântat.  
  
Îi povestise bucătarul cum odată îl întrebase pe Hruşciov ce ar lua cu el dacă ar fi pe un vapor arzând în flăcări, în momentul în care ar fi nevoit să-l părăsească. Impulsiv dar spontan, conducătorul rus i-a răspuns: „Aş lua focul” ... Cum era un împătimit iubitor al naturii, dar mai ales al apelor şi vieţuitoarelor, Nikita Hruşciov avea vaste cunoştinţe despre tot ce ţinea de acest domeniu, fiind totodată şi un pasionat pescar. Mai aflase despre Hruşciov că era un om sensibil, că după moartea fiului său nu a vorbit o lună de zile cu nimeni. În faţa unei asemenea tragedii ...  
  
„A doua oară dacă ne-am întâlni, fie că ar fi în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!” 
  
În acelaşi avion s-a întâmplat să fie şi o distinsă franţuzoaică, o doamnă care aparţinea vârfurilor intelectualităţii franceze. Era căsătorită cu un japonez şi călătorea de această dată spre Ţara Soarelui Răsare, zburând o parte din drum cu acelaşi avion în care se afla şi nea Mitică. 
  
Franţuzoaica îl cunoştea foarte bine pe Emil Cioran, soţul său îl dusese pentru prima dată în Japonia. Trei prinţi japonezi, care auziseră de faima lui Cioran au fost curioşi să-l cunoască şi soţul acestei doamne le-a facilitat întâlnirea cu el, în Franţa. „Femeia aceasta mi-a cerut să-i recit câteva versuri dintr-o poezie, în româneşte. Stăteam în cumpănă nu mă hotărâsem ce versuri să spun, când deodată, nu ştiu ce mi-a venit şi am rostit: Sunt sărac şi n-am nimic / Numai pielea pe buric”.  
  
„Nici Japonia şi nici Franţa nu au avut vreun poet care să descrie atât de bine sărăcia!”- se minunase franţuzoaica, reflectând la versurile rostite de Dumitru Sinu care se scuzase că nu ştia cine le-a scris; le preluase de la un ţăran de la el din sat. Din nou, iată că spiritul ţăranului român impresiona prin profunzime şi nu pe oricine, ci pe un intelectual de clasă din anturajul lui Cioran. Au urmat discuţii nesfârşite între cei doi despre Emil Cioran, despre români şi despre România. Femeia era încântată să asculte asemenea lucruri pe care nu le auzise niciodată. La un moment dat, impresionată de tema discuţiei cu Dumitru Sinu şi-a exprimat regretul că îi fuseseră necunoscute până atunci atâtea lucruri, imputându-i în primul rând lui Cioran, tăcerea: „Cioran a făcut turul Franţei pe bicicletă şi a scris mult despre Franţa. Când o să-l întâlnesc, o să-l cert şi-l voi întreba de ce n-a făcut turul României”. Au abordat tot atunci subiecte diverse despre Franţa şi Japonia, fiind uimită de cunoştinţele românului. L-a întrebat cum îl cheamă şi unde-şi are rădăcinile în România, pentru a-i putea povesti de el lui Cioran. La despărţire nea Mitică a propus să facă schimb de adrese însă delicata doamnă i-a dat un răspuns care l-a lăsat fără replică: „A fost prea frumos. Vreau să rămână intacte aceste clipe, aceste amintiri. A doua oară dacă ne-am întâlni, fie că ar fi în Franţa sau în SUA, nu ar fi la fel!”. 
  
„Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?”  
  
Am amintit mereu când v-am făcut cunoscute discuţiile întâlnirilor mele cu Dumitru Sinu că a fost un autodidact consecvent, mereu a dorit să ştie, să cunoască, să înveţe. El a muncit toată viaţa dar şi-a făcut timp pentru citit şi a citit enorm: „Cine poate să doarmă cu un om care se scoală de câteva ori pe noapte, aprinde veioza şi citeşte?” – vă amintiţi cu siguranţă spusele doamnei Nicole, soţia lui nea Mitică. Prietenul meu le-a confirmat când mi-a mărturisit că niciodată nu a avut somn: „Noaptea era linişte şi citeam” ... şi acum la cei 85 de ani continuă să citească, continuă să se informeze pentru că setea aceasta de cunoaştere nu se poate alina decât din izvorul cuvântului.  
  
Îi consideră atât de săraci pe cei care nu ştiu nici măcar o poezie! „Măi, voi când aţi venit din ţară nu aţi adus nimic cu voi?” – îi întreba Dumitru Sinu pe mulţi dintre compatrioţii noştri sosiţi aici, în America. Bineînţeles că întrebarea lui era pusă cu un scop, voia să vadă câţi aduseseră cu ei o carte măcar ... Dezamăgit de cele mai multe ori, indignat de atitudinea lor ignorantă faţă de cărţi, faţă de cunoaştere, afirma cu regret: „Să laşi în ţară toate poeziile, toate cărţile de valoare pe care le-ai avut, eu nu-i înţeleg, te rog să mă crezi”.  
  
„Dacă ... ” 
  
„Dacă fiecare dintre noi am ţine seama de ceea ce transmite atât de frumos şi de clar Rudyard Kipling în poezia Dacă (Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd/ Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,/ Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred/ Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,/ Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,/ Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,/ Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând/ Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept ... ), omenirea ar ajunge departe”, aşa crede Dumitru Sinu şi mulţi dintre noi suntem în asentimentul său. Fiecare lucru îşi găseşte rezolvarea şi fiecare drum se deschide lin în faţa noastră în momentul în care avem răbdare, aşteptăm cu calm, cu deplină încredere în noi şi în ceea ce dorim să realizăm fără reticenţe şi fără minciuni, fără a ne face din vis un astru şi nici din speranţă un ţel, cu înţelepciune şi cu iubire, întâmpinând şi „triumful” şi „dezastrul” cu seninul sufletului liber de ură şi încrâncenare. Să conştientizăm că orice pierdere materială este un câştig al spiritului din noi, o încercare a tăriei în faţa deznădejdii şi un imbold spre accesarea maximei voinţe pentru a ne ridica demni, de-acolo de unde am căzut, să avem curajul să stăm cu fruntea sus iar în faţa „Regilor”, cu „firea neschimbată”. Dacă „Mulţimea” nu ne va fi nicicând „străină”, ştiind să-i pătrundem tainele şi să învăţăm de la fiecare câte ceva fără să pierdem nici măcar o clipă, vom reuşi cu siguranţă să trecem „clipa zdrobitoare” şi chiar s-o întrecem, cu atitudinea de „bonom”. Atunci lumea nu va mai fi pentru noi de nepătruns. Vom reuşi să-i stăpânim necunoscutele şi să ne urmăm calea nestingheriţi, dobândindu-ne acel statut de care fiecare dintre noi ar trebui să fie mândru: statutul de OM. 
  
„Eu îţi spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!”  
  
„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoaşterii, în fiecare zi trebuie să învăţam câte ceva”, aşa m-a îndrumat nea Mitică ori de câte ori a avut ocazia s-o facă. El a învăţat tot timpul: vorbeşte engleza, franceza şi italiana. Doamna Nicole, franţuzoaica pe care a cunoscut-o la Montreal şi care i-a devenit soţie, vorbeşte engleza şi italiana şi binişor româna. Ea a învăţat cu timpul chiar şi cântece populare româneşti. 
  
Dumitru Sinu a plecat împreună cu toată familia pentru o perioadă destul de lungă în Franţa, aproximativ opt ani şi copiii săi au învăţat perfect limba franceză. Nicolae şi Sandra cunosc limbile engleză, franceză dar şi limba română; Nicolae mai vorbeşte şi limba italiană. Italienii pe care i-a întâlnit în SUA erau miraţi de uşurinţa cu care se exprima nea Mitică în limba lor, nu înţelegeau unde şi cum reuşise s-o înveţe: „Când locuiam la Vancouver în Canada, am lucrat cu italieni la restaurantul Marconi şi i-am rugat să-mi vorbească în italiană.” Italienii nu aveau cum să înveţe engleza de la el, era doar un începător iar nea Mitică, considerând că era un bun prilej de a învăţa italiana îşi exprimase această dorinţă. Relaţia dânsului cu aceşti oameni a fost de apreciat şi nu întâmplător, când s-a hotărât să plece din Canada spre SUA, proprietarii l-au felicitat pentru stabilitate şi seriozitate în muncă, fiind chiar uimiţi de faptul că el şi-a anunţat din timp plecarea. Nu a avut decât de câştigat cu un astfel de comportament, graţie bunului simţ de care a dat dovadă întotdeauna şi a puterii de selecţie asupra învăţămintelor care i-au stat la îndemână. 
  
„Eu îţi spun un lucru, faci cum vrei, dar e bine să ştii mai multe limbi străine, învaţă franceza!” şi mi-a dat un exemplu pe care l-am reţinut: mi-a relatat un fapt real, povestindu-mi cum un francez care a plecat în Africa a dus cu el un arbore. Când a spus unei persoane importante din conducerea acelei ţări că doreşte să planteze arborele acolo, acel om i-a răspuns că de-abia peste 100 de ani se vor putea bucura de copăcelul plantat, aşa că ce rost are să-l planteze. Ştiţi care a fost replica francezului? În acest caz, îl plantăm imediat!”. La fel îmi spune şi mie, să încep imediat să învăţ măcar încă o limbă străină şi cred că a reuşit să mă convingă. 
  
„Dacă ar fi să o iau de la capăt aş învăţa o meserie!” 
  
Dacă ar fi să vă vorbesc despre profesia lui Dumitru Sinu, mi-ar fi foarte simplu: n-a avut vreodată o meserie, dar a învăţat de toate. L-am întrebat ce-ar face dacă ar fi s-o ia de la început. Mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: „Aş învăţa o meserie! Mi-ar plăcea să fiu bucătar. Toată viaţa am regretat că n-am făcut-o atunci când am avut ocazia, de exemplu în Franţa, la Paris, puteam învăţa de la Paul, tatăl prietenei mele de-atunci”.  
  
N-a avut o meserie dar a fost un norocos, nea Mitică: a întâlnit mulţi oameni de la care a avut ce învăţa, felul dânsului l-a ajutat permanent în reuşitele sale. Este un om inteligent, cu o cultură solidă. În plus, i s-au deschis cu destul de multă uşurinţă uşile persoanelor influente, a fost agreat şi plăcut în cercurile înalte în care a avut acces, a fost un om puternic şi s-a angajat mereu a întreprinde acţiuni curajoase. Nu i-a lipsit niciodată acest spirit al aventurii. 
  
Îmi povestea că uneori este invitat la grătar de către un amic, bucătar de profesie, cu care îi face plăcere să discute pe marginea subiectului „hrană” şi tot ce ţine de ea. Când nea Mitică spune că „nu trăim ca să mâncăm ci mâncăm ca să trăim” citându-l pe Molière, Vasile, bucătarul, îl tachinează mereu afirmând relaxat: „Ia să fi venit Molière ăsta aici şi să fi mâncat un steak (fleică) făcut de mine, cu un castravete luat direct din borcanul cu murături şi-apoi să vezi că n-ar mai fi zis că nu trăim ca să mâncăm. Eu îţi spun sincer că de aia trăiesc, ca să mănânc”.  
  
Nea Mitică a fost şi este în continuare un om cumpătat, şi-a îngrijit întotdeauna sănătatea, nu l-a tentat alcoolul, nu fumeză, nu a fost niciodată un gurmand, a mers foarte mult pe jos, iată secretul longevităţii şi agerimii sale. 
  
Visul american, în sfârşit realizat! 
  
Afacerile personale ale lui nea Mitică au prins contur de-abia după ce a ajuns pe pământul american, după o îndelungă perioadă de peregrinări şi acumulări substanţiale în materie de viaţă şi conduită, de cunoştinţe despre mersul şi conducerea unei afaceri şi nu în ultimul rând după enorm de multe cunoştinţe în rândul oamenilor de toate clasele şi categoriile sociale de la care a avut ce învăţa. 
  
În fiecare zi, mii de oameni vin pe pământul făgăduinţei în căutarea propriului vis american. „Everybody has a dream” este un stil de viaţă, iar dacă Dumnezeu îţi mai dă şi un dram de noroc, aşa cum s-a întâmplat cu nea Mitică, în scurt timp spui altora povestea ta de succes. 
  
Cum a ajuns în Statele Unite? Când au hotărât să părăsească Montreal-ul renunţând la Canada în favoarea Statelor Unite, Nicole şi Dumitru Sinu şi-au depus pur şi simplu actele la Consulatul American din Toronto iar aprobarea le-a venit mai repede decât se aşteptaseră, totul a decurs foarte rapid. Au intrat în SUA prin Sault Ste. Marie, un orăşel situat pe graniţa cu Canada şi s-au stabilit în California.  
  
Alegerea făcută s-a dovedit a fi de bun augur, pământul american a fost generos cu nea Mitică şi familia domniei sale. Iată că aici a reuşit să devină, rând pe rând, proprietarul a trei hoteluri.  
  
Această acţiune a început-o în California, la Long Beach, unde a dobândit cu ajutorul unui evreu primul său hotel, apoi a urmat un altul la Reno, în Nevada şi în final a devenit proprietarul hotelului CORONADO din capitala statului Arizona. Este un hotel modest, pentru oamenii cu posibilităţi materiale mai reduse, are 42 de camere care sunt închiriate cu 20 de dolari pe noapte, dar care îi aduce un venit constant. În plus, în apropierea casei sale din centrul oraşului Phoenix, mai are un ansamblu de 17 apartamente închiriate, o avere suficientă pentru a mulţumi familia. 
  
La început s-a instalat cu familia sa în California şi a reuşit să găsească destul de repede un loc de muncă la o biserică, unde trebuia să facă curăţenie. În aceeaşi zi citeşte un anunţ şi sună imediat la „Nob Hill Motel” din Long Beach, care aparţinea unui evreu, pe nume Max Sobelman. Proprietarul, un mare magnat, pe lângă acel motel mai avea şi alte câteva mai mici, precum şi o afacere cu chimicale, „Montrose Chemicals” (cu timpul s-a dovedit a fi o controversată sursă de poluare, motiv din care a şi fost închisă). 
  
Îndată ce a telefonat, nea Mitică a fost întrebat de ţara de origine; statutul de român de data aceasta i-a adus şansa de a fi angajat imediat, tatăl lui Max Sobelman fusese croitor în România. La „Nob Hill Motel” fusese angajat ca manager. A dobândit statutul de proprietar al primului său hotel datorită rezultatelor financiare pe care le-a obţinut într-o perioadă scurtă de timp. Sobelman, văzându-i ambiţia şi seriozitatea i-a promis că dacă „până la Crăciun va reuşi să realizeze un anumit profit, îl va ajuta să aibă propriul său hotel”. La data scadenţei, nu mică a fost surpriza lui nea Mitică văzând că evreul îşi ţine promisiunea şi îi dă astfel posibilitatea să devină proprietarul unuia dintre motelurile lui, acordându-i un sprijin neaşteptat.  
  
„O, da, NOROC!” 
  
Într-una din zilele în care l-am lăsat la hotel, după o întâlnire de-a noastră care se prelungise ceva mai mult ca de obicei, s-a oprit în faţa hotelului şi mi-a cerut să citesc denumirea hotelului invers, de la coadă la cap: O DA NOROC! – într-adevăr, o, da, ce noroc a avut Dumitru Sinu pe timpul „aventurii americane” şi parcă acest hotel, cu denumire deloc întâmplătoare, a venit pentru Dumitru Sinu ca o răsplată pentru o viaţă de muncă şi şansă în aceeaşi măsură, în care el a reuşit să-şi împlinească visul de a avea propriul său hotel, învăţând, muncind cu dăruire, păstrându-şi integritatea şi mai ales, vorba românului, „lăsând întotdeauna loc de bună ziua” pe unde a trecut de-a lungul timpului. Să reuşeşti să ai propriul tău hotel cu o „brumă” de bani puşi jos, este un noroc şi încă unul mare! Apoi să iei un alt doilea hotel şi un al treilea! Povestea lui nea Mitică îmi întăreşte convingerea că americanii deţin reţeta succesului: „America is the Land of the freedom and the home of the brave” nu este o vorbă în vânt, ci are un sâmbure de adevăr. 
  
Şi aş mai putea da încă multe exemple din viaţa lui Dumitru Sinu în care, într-adevăr norocul i-a surâs. 
  
Acest ultim hotel l-a dobândit cu un alt mare noroc: era în California când agentul său imobiliar i-a telefonat spunând că are o ofertă foarte atractivă, propunându-i să meargă să-l vadă. Nea Mitică n-a stat pe gânduri, a plecat de îndată, i-a plăcut hotelul, a negociat un preţ bun, l-a cumpărat şi s-a mutat în Arizona, unde locuieşte acum, de aproape trei decenii.  
  
Curios fiind, l-am întrebat pe nea Mitică care crede că este cheia succesului în afaceri. Răspunsul lui a fost scurt şi simplu: „Ca să ai succes în afaceri, depinde numai de tine”. Apoi mi-a explicat că trebuie să ştii ce şi când şi cum să înveţi, cum să te organizezi, cum să valorifici fiecare informaţie, fiecare experienţă pe care trebuie s-o consideri ca lecţie de viaţă, fiecare succes sau eşec cu rolul lui în formarea ta ca om de afaceri.  
  
„Ştii cine este cel mai bogat om din Peru? Este un sârb! Bravo lui! A reuşit pentru că a ştiut ce vrea şi a avut şi noroc! E multimilionar în dolari”, mi-a spus răspicat nea Mitică.  
  
„Eu cred că noi toţi avem un destin!” 
  
Personal, cred că ceea ce a realizat Dumitru Sinu se datorează nu numai norocului. A avut, ce-i drept şi norocul contribuţia lui. Omul acesta însă a avut o bogată experienţă de viaţă, cu acumulări masive în materie de „lecţii” pe care le-a învăţat în timp, cărora a ştiut să le dezlege tainele şi pe care a avut abilitatea să le aşeze la locul lor şi să le aplice în practică dar şi acea fantastică deschidere spre sufletul omului, completată de o doză considerabilă de altruism. Nu i-a fost nici ruşine şi nici frică să muncească cinstit iar la momentul potrivit, destinul i-a scos la iveală mijloacele prin care să descopere calea spre prosperitate. 
  
Pe când locuia în California îi plăcea să participe la licitaţiile de mărfuri de tot felul, cunoscute aici în America sub denumirea de „auction”. După una din aceste licitaţii, plecând spre casă a văzut un bătrân de-abia târându-se sub greutatea unui un covor imens pe care îl avea în spate. Săritor ca de obicei, nea Mitică s-a oferit să-l ajute şi l-a eliberat pe bietul om de povară. Deşi aflase că până la casa omului mai erau câţiva kilometri buni de parcurs, n-a dat înapoi şi a continuat să-l ajute pe bătrânelul evreu. „Mike, vrei să cumperi casa asta?” - au fost cuvintele bătrânului imediat ce au ajuns la destinaţie. Mirat, nea Mitică i-a spus că el nu are bani pentru aşa o casă. Evreul însă nu s-a dat bătut asigurându-l că nu l-a întrebat dacă are sau nu bani, ci i-a oferit o afacere bună, preţul cerut fiind derizoriu. Tranzacţia s-a încheiat şi nea Mitică s-a trezit peste noapte proprietarul casei evreului. Peste câtva timp a revândut casa unui prieten bun, pe nume Vasile Tudoran. 
  
„Vasile mi-a mulţumit toată viaţa. Măi, Mitică, dacă atunci nu cumpăram casa aceea de la tine, nu ajungeam să-mi fac niciodată casa pe care o am acum” – pentru că vânduse la rândul său casa la un preţ mult peste suma de bani pe care i-o dăduse lui Mitică. 
  
Dumitru Sinu consideră că nimic nu este la voia întâmplării. Oamenii pe care i-a întâlnit şi împrejurările ieşite din comun în care s-au întâmplat lucruri ca acestea, cu casa dobândită atât de simplu datorită unui ajutor care a fost apreciat de către bătrânul evreu, nu sunt altceva decât „produse” ale destinului: „Eu cred că noi toţi avem un destin. Arabii spun aşa: Ce ţi-e scris pe frunte ţi-e pus!”.  
  
Şi devenind melancolic, spuse dintr-o dată: „Ce rău am făcut eu ca de la trei ani să rămân fără mamă? Dar dacă eşti bun, oameni buni găseşti”. 
  
Îmi povestise cu alt prilej despre mama care îi murise de tânără, la numai 27 de ani ai săi. Tatăl cuprins de febra durerii, a fost inspirat pentru câteva versuri puse pe o melodie. I-a luat pe cei trei copii şi i-a dus în pivniţă, acolo învăţându-i cântecul şi spunându-le: „Când termină preotul, voi începeţi toţi trei şi cântaţi: Ţine Doamne veacul bun/ Că pleacă mama pe drum/ Ca noaptea să n-o apuce/ Că nu ştie und' se duce.” Toţi oamenii satului izbucniseră în plâns. Mitică era mic, dar i-au povestit sătenii. 
  
„Tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine? 
  
Toată viaţa sa, Dumitru Sinu a ştiut să adune şi să selecteze informaţiile, să le stocheze în adâncurile sufletului şi minţii deopotrivă şi să valorifice înţelepciunea celor pe care i-a studiat, fie că au fost mari gânditori sau scriitori, oameni valoroşi de la care şi-a tras învăţămintele, fie de la omul simplu, înţelept şi sincer - nepreţuitul OM FRUMOS. 
  
De pildă, îi rămăsese vie în memorie o întâmplare relatată de către inginerul Traian Niţescu, prietenul său canadian de origine română care era director la Petrofina – un cunoscut concern de produse petroliere, din care nea Mitică a învăţat cât de important este să ştii să-ţi foloseşti voinţa pentru a-ţi atinge scopul în viaţă. Paul Getty, renumitul magnat al petrolului era prieten cu Niţescu şi adora sarmalele preparate de doamna Florica, soţia acestuia; uneori venea în vizită la familia Niţescu pentru a le savura împreună, în tihnă, la masă. Cu prilejul unei astfel de vizite, Getty i-a dezvăluit gazdei cum a ajuns să renunţe la fumat. Se afla într-o călătorie de afaceri al Paris. Fiind un fumător pătimaş a constatat într-o seară, pe la ora 11,00, că nu mai avea ţigări. A coborât din cameră şi-a hoinărit pe străzile Parisului în căutarea unui magazin, reuşind în final să-şi cumpere ţigări. La ieşire din magazin s-a întâlnit cu un amic francez. Aflând motivul pentru care Getty se afla la acea oră acolo, francezul i-a adresat o întrebare retorică: „Paul, tu doreşti să conduci o lume întreagă şi nu te poţi conduce pe tine? Nu te stăpâneşti pe tine?”. 
  
Cuvintele francezului au avut mare impact asupra magnatului, pentru că acela a fost momentul în care Paul Getty şi-a dovedit lui însuşi că are voinţă, renunţând pentru totdeauna la ţigări: „Au trecut 25 de ani din acea zi şi pachetul de ţigări cumpărat atunci la Paris îl am şi acum, nedesfăcut. În clipa aceea m-am lăsat de fumat, ca dovadă a faptului că sunt propriul meu stăpân”, povestea Paul Getty. 
  
„Fă binele şi dă-l pe apă!” 
  
„Tatăl meu, fie-i ţărâna uşoară m-a învăţat să nu primesc pe nimeni la mine-n casă cu mâna goală, dar nici să nu calc pragul vreunui om fără a-i duce ceva”, iată o învăţătură de care Dumitru Sinu a ţinut seama pe parcursul vieţii şi care i-a fost ca o pecete de suflet în tot ce a făcut pentru semenii săi. 
  
A trecut prin momente de sărăcie dar şi de bunăstare şi n-a uitat să dăruiască din suflet pentru suflet, ajungând acolo unde era nevoie şi când era nevoie, bucurând comunităţi întregi şi oameni simpli, aducând zâmbete ce fuseseră uitate pe feţele copiilor cu probleme şi răspunzând mereu „prezent” în faţa oamenilor necăjiţi. 
  
Plecat din Sebeşul de Sus la o vârstă la care alţi tineri încă dezleagă tainele cărţilor bucurându-se de frumuseţea anilor lipsiţi de griji, nea Mitică a continuat lupta cu viaţa, zbătându-se din răsputeri ca în exil să-şi făurească un rost şi iată ca a reuşit, ba mai mult, şi-a îndeplinit promisiunile făcute pe tăcute către bunii şi părinţii săi, neuitând de unde a plecat, neuitându-şi neamul şi locul ce l-a dăruit pe astă lume cu dragoste şi bunătate, cu sete de cunoaştere şi demnitate, cu virtuţi cu care te poţi naşte dar le poţi şi pierde, odată ajuns în „magia occidentului”. Nea Mitică nu le-a pierdut! 
  
A răspuns întotdeauna chemării de suflet a fiilor satului natal, participând mai mult decât onorabil la acţiunile organizate în scopul păstrării unităţii şi spiritului românesc pe meleagurile natale. Donaţiile sale respiră din pereţii bisericii din sat şi zâmbesc armonios prin blândeţea şi frumuseţea culorilor ce o împodobesc. 
  
Aşezămintele pentru copiii nefericiţi din Râul Vadului sau Tălmaciu şi-au îmbunătăţit substanţial condiţiile prin milostenia celui care, crescând de la 3 ani fără mamă a dorit să le readucă acestor copilaşi zâmbetul pe feţele triste. Şi-apoi, câte sute de dolari n-au ajuns la cei nevoiaşi din satul său, şi nu numai, pentru că nea Mitică dăruia de fiecare dată sume cu cel puţin două zerouri în coadă. 
  
Stau drept mărturie nenumăratele scrisori de recunoştinţă pe care amicul meu le păstrează ca pe un sfânt simbol al respectului promisiunii făcută sie însuşi în momentul în care a părăsit ţara, dar în acelaşi timp, făcută celor dragi din familia sa, care i-au spus întotdeauna: „Fă binele şi dă-l pe apă!” 
  
Bine-a făcut şi bine-a găsit şi niciodată nu s-a uitat în urmă spre a vedea ce i-a mai rămas, pentru că a dăruit totul din inimă! 
  
Octavian Curpaş 
  
Phoenix, Arizona 
  
Iulie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DUMITRU SINU – Frânturi de viaţă, opinii, amintiri ... / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 204, Anul I, 23 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!