CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

ARHIVĂ CLASAMENTE

CLASAMENTE
DE PROZĂ

RETROSPECTIVA
DE PROZĂ
A SĂPTĂMÂNII


Acasa > Literatura > Naratiune >  



DUBLĂ CRIMĂ CU PREMEDITARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

DUBLĂ CRIMĂ CU PREMEDITARE  

(povestire având la bază fapte reale)  

Când Marin intră pe poarta puşcăriei şi văzu ce-l aşteaptă, oftă de câteva ori şi puse capul în jos de ruşineacelor câtorva vizitatori de la vorbitor. Cei doi însoţitori îl prezentară la conducere şi-l duseră într-o celulă cu alţi clienţi.  

Privi cu tristeţe camera şi pe noii locatari şi se aşeză pe marginea patului.  

-Ce-i, meştere, cu tine?- îl luă în primire un vecin de pat care sta culcat şI privea prin deschizătura geamului afară.  

-E rău!-zise Marin, îngândurat.  

-...ţi-ai tăiat muierea,mă?- îl luă la întrebări un ţigan care se apropie de el.  

-Nu!- răspunse Marin, obosit de-atâta drum cu duba poliţiei prin toate hârtoapele.  

-Atunci ce-ai făcut, mă?- se resti la el ţiganul.  

-Nimic, stai să vezi, lăsaţi-mă să-mi revin, sunt obosit rău, n-am dormit de două nopţi! Şi n-am pus nimic pe limbă de-acum două zile…  

-Iote-te, bă, nenicule, tu crezi că aici ai venit la restaorant?- îl luă la rost tuciuriul. Avea nasul tăiat în două şi toţi ceilalţi îi ziceau Bondoace.  

-Lasă-l, Bondoace, tu nu vezi că e un copil!  

-Câţi ani ai, mă?- îl luă la rost un hoţ din Brăila cu o mutră de clovn.  

-În ianuarie pe 15, împlinesc două zeci!  

-Crud, vericu!  

-Nu te speria, tăticule, că şi aici sunt tot oameni ca dincolo!- căută să-l mângâie cu o vorbă bună un bătrân, căruia toţi îI ziceau pensionarul.  

-Şi cât ţi-au dat, bă?- insistă Bondoace.  

-Douăzecu şi cinci pe muchie!  

-Deci e crimă, nenicule!  

-Dublă crimă cu premeditare…- îngână Marin încet, repetând sentinţa de la tribunal. Şi asta dintr-o simplă prostie a mea…  

Când auziră sentinţa, se strânseră toţi pe lângă el şi tăcură. Bondoace aprinse un muc de ţigară şi trecu în faţa lui:  

-Nu pune nimeni întrebările! Eu le pun…Cu noi să fii sincer, nenicule, c-ai bulit-o, ai înţeles? Şi dă-i drumu ce şi cum, că noi avem un scriitor care-ţi pune toată povestea pe note şi-o publică…Nea Nistore, dă-te-aproape şi înregistrează-l…să vezi ce poveste-ţi iese…  

-Încât e azi?- întrebă Marin, uitând şirul zilelor de interogatorii.  

-În zece!  

-Zece octombrie!- repetă altul din spate.  

Marin oftă şi începu să plângă, îşi aduse aminte că lăsase acasă un bujor de nevastă şi-o copilă de numai câteva luni în braţe la maică-sa. Apoi începu:  

-Era prin februarie pe la sfârşit, pe şapte, pare-mi-se, mai sigur în noaptea dintre şapte şi opt, căci venise pe seară o furtună mare după care a nins trei zile la rând…Erau nişte nori alburii pe cer, învolburaţi care prevesteau ploaie şi furtună…Eu eram la Canton, la tata. Vreau să vă spun că tata este pădurar la pădurea Academiei…Marine, zice el…  

-Care el?- sări unul dintre puşcăriaşi, atras de frumoasa poveste.  

-Tatăl meu…<Marine, zice, vezi că eu mă duc la Ocol cu situaţiile, ai grijă de animale că mă-ta e bolnavă în pat, bagă-le şi tu la obor şi dă-le să mănânce şi să nu mai pleci nicăieri astăseară că iar dă lupii iama prin oborul de oi…> Domnule, zice Marin, cam încruntat, eu nu l-am ascultat pe tata, potolesc animalele şi plec prin pădure la vânat de căprioare…Era lipsă de carne şi carnea de căprioară se căuta…Aveam vorbă cu un învăţător pensionar să-i duc o pulpă, două…Îmi făcusem o armă artizanală şi luam cartuşe de la tata, i le furam din port-hart şi trăgeam după ţapi şi căprioare…! Şi-am plecat în pădure…Am pândit la Fântâna hoţilor ce-am pândit şi mi-a ieşit un ţap…ăsta bun, zic, îl duc învăţătorului şi fac rost de parale…Mai aveam să iau de la el ceva bănuţi din urmă şi mă tot ducea cu gălăgia, că azi, că mâine… Voiam să-i cumpăr soţiei ceva aur şi un medalion de la Zuvelcă, care făcea Turcia, iar fetei, că am o fetiţă de trei luni, să-i iau un lănţic de aur…  

-Să-ţi trăiască!-zise Pensionarul, trântit pe buza patului.  

-Mersi!- răspunse Marin .  

-Şi pe nevastă cum o cheamă?  

-Pe nevastă-mea? Lenuţa, Ileana…  

-Şi pe fată?  

-Pe fată? De ea mi se rupe inima, începu el să plângă, am lăsat-o în braţe la maică-sa, se uita după mine…  

-Lasă-l, măi, nea Bondoace, hai, nu te mai smiorcăi şi dă-i înainte…  

-Şi am zis eu, tot e timpul ăsta posomorât, pe şosea nu era nici ţipenie de om, împuşc ţapul, îl bag în sac şi mă duc cu el la învăţător…la domnu’ Petre, că aşa îl chema… <Dom’ Petre, dom’ Petre!?> Şi nu răspunde nimeni. Las sacul jos la poartă şi mă duc să mă uit pe fereastră, dom’ Petre mânca cu doamna Maria, nevasta lui, mâncau peşte cu mămăligă; el era în pijama pe scaun şi doamna pe pat, parc-o văd cu ochelarii la ochi cum alegea oasele…Nişte javre de câini mă simt şi se reped la mine, eu fug la poartă cu ei târâş şi iese şi dom’ Petre.  

-Tu eşti, Marine, zice, tu eşti, mă?- şi-mi băgă o lanternă în ochii mei să vadă cine este.  

-Eu, dom’ Petre, v-am adus marfa, zic, şi încerc să ridic sacul cu marfa.  

-Bă, zice el, e-n regulă!  

-Dom’ Petre, nu vă mai dau pe datorie! Ştiţi că mai aveţi să-mi mai plătiţi o tranşă! Îi mai adusesem acum o lună încă o căprioară, le explică el puşcăriaşilor…Şi el nici una, nici două:  

<Ia ascultă, bă, mă ameninţă, înfuriat, ţie nu ţi-e ruşine să mă iei aşa? Ai venit, ai băut în casa mea, ţi-am dat acasă vedre de rachiu şi-acu tu faci pe-al dracului?> <Dom’ Petre, nu m-am făcut al dracului, dar îmi trebuie şi mie paralele…şi-apoi, rachiul dumitale numai rachiu nu era, fusese preparat cu mitilic de la negru de fum de la combinat…ca să păcăleşti proştii cu el…> Şi el nici una, nici două: jap! o palmă peste faţa mea…Şi mă şi înjură: <…tu-ţi mama ta de pungaş, tu nu păcăleşti, mă, statul cu căprioarele? Las’ pe mine, dacă e aşa, că te dau eu pe mâna miliţiei… să-ţi vină de hac!> Şi se repede şi-mi ia sacul cu marfa de jos. Eu atunci, parcă mi-a luat cineva minţile, mă uit în toate părţile şi era un întuneric beznă, bătea crivăţul şi se ridicau nişte nori alburii pe cer, zăpada se aşezase cam de un sfert de metru, luasem cu mine o rangă de fier de acasă să mă păzesc de câini şi nici una, nicidouă, îi croiesc o lovitură drept în moalele capului…Eu n-am dat să-l omor, sau nu mi-am dat seama…A căzut la pământ bolborosind ceva, îi curgea sângele şi pe gură şi pe nas…Şi el de acolo striga, zbiera, nu tăcea deloc…Înfuriat că mă aude nevastă-sa, l-am tras în grădină într-o covergă cu cărbuni de foc, i-am băgat o cârpă-n gură şi l-am învelit cu nişte polietilenă…Când am plecat de lângă el, încă mai mişca…Am luat sacul cu marfa şi am vrut să plec, dar ce să vezi? O aud pe nevastă-sa care ieşise afară din casă şi striga: < Petricăăă, Petricăăă!?> Şi apoi, pac!- aprinde becul din faţa casei şi mă vede. Furioasă, bănuind ceva, mă întreabă: <Ce e, Marine ,cu tine? Petrică unde e?>- zice ea speriată şi eu poc! în becul de la casă care lumina toată curtea…Maria vine prin întuneric, mă ia de piept, şi mă zguduie: < Mă, tu n-auzi? Unde e Petrică?> Parcă bănuia ceva…Şi de odată mi s-au împăiejenit ochii şi atât am mai zis: <Asta mă duce la miliţie…> Şi n-am mai judecat şi-am ridicat ranga şi-am croit-o şi pe ea în moalele capului, după care atât am mai auzit din gura ei: <Cri-mi-na-lu-le…> Aşa s-a stins, cu această vorbă pe buze! <Eu, criminal, ai? Eu criminal?>- şi i-am mai dat vreo două-trei răngi în cap şi-am lăsat-o lată în zăpadă.  

Când m-am trezit se făcuse o tăcere de mormânt, era miezul nopţii, numai vântul sufla cu putere şi din cer venea un spic de zăpadă rece…S-aşezase un pui de iarnă aşa cum vine ea pe la noi cu toane…Ce-am zis eu, dacă tot am făcut-o, am făcut-o!. Toţi ştiau că sunt nişte zgârciţi şi strâng ca hârciogii…Mă duc în casa nouă şi-i sparg uşa, îi dau zăbrelele la o parte, aprind luminile, acum nu-mi mai era frică de nimic…O făcusem, o făcusem…Iau fiecare cameră la rând şi-o scotocesc…Petre al lui Ion Popa, adică taică-său, se dusese vestea că are aur, fusese angrosist în gară şi tot ce câştigase băgase în bani şi aur…Când mă gândeam eu aşa, îmi vine ideea să dau un tablou jos din perete şi ce credeţi că era?  

-Ce era? Săriră toţi cu întrebarea.  

-O firidă, domnule, cu o uşă săpată în zid…Şi ce credeţi că găsesc? Cam un ghilogram de bijuterii din aur şi argint, lănţicuri, briliante de ametist şi safire, inele cu pietre strălucitoare, medalioane, ceasuri de aur, tabacheri de argint, o bisericuţă-chinov din aur…Toate astea mi-au luat minţile…Dacă nu mă prinde, mi-am zis, om mă fac! Şi m-am văzut bogat; îmi iau fata şi nevasta şi plec în lume şi-mi cumpăr casă şi trăiesc ca boierul o viaţă întreagă…  

În fine, le strâng pe toate, le pun într-un patic, luat din şifonier, şi ies afară din casă. Odată parcă m-am răcorit, am stat câteva clipe să mă desmeticesc, mi-am şters sudoarea de pe frunte cu colţul baticului şi-am ieşit la poartă. Viscolul se înteţise, venea spic de zăpadă rece şi se aşternuse aproape de o jumătate de metru…  

-Şi sacul cu căpriorul?- rămase întrebarea Pensionarului spânzurată în aerul mucegăit al celulei.  

-Lasă-l, Pensionarule, să spună el!- i-o reteză Bondoace.  

-Sacul cu ţapul îl făcuse câinii praf! Se strânseseră pe le câţiva câini şi trăgeau din el…Mai rămăseseră doar nişte trenţe…  

-Şi de la poartă încotro ai luat-o, nene?  

-De la poartă? Stai să vezi… Unde s-o iau? Spre casă la nevastă-mea! Aia nu ştia nimic, dormea dusă în pat…Pusei ochii pe ceas, era ora trei, fetiţa dormea ghemuită în pătuţul ei, mânca-o-aş de îngeraş scump…Strig la nevastă-mea: <Fă, Ileano, ia scoal’ !> <Ce e, mă, cu tine la ora asta? De unde vii tu acum?- mă ia ea la rost şi se ridică din aşternut, frecându-se la ochi, ce-ai pe tine, că eşti bleau de sânge?> Când mă uit în oglindă, aşa era…<Stai că-ţi explic, i-am zis, stai să mă duc să mă spăl…> Şi m-am urcat în fânar, m-am schimbat de haine, am luat pe mine cămaşă nouă, pantaloni, un flanel, şi m-am întors…Când am revăzut-o pe Ileana, mi-a venit să plâng, era cea mai frumoasă femeie de pe pământ… Îmbrăcată într-un combinizon de nailon i se vedea gâtul alb ca marmora şi pulpele bălane ca laptele…O iau de mână şi o trag în faţa oglinzii şi desfac legătura cu bijuterii şi încep să i le agăţ de gât, de mâini, şiruri întregi de mărgele, lănţicuri cu medalioane, cercei, icuşari bătuţi cu pietre de ametist, salbe de mahmudele, ca pe timpuri, brăţări groase din aur masiv, aur curat care strălucea în lumina becului pe pieptul femeii…Şi ea tăcea şi mă privea, întrebându-mă: <Marine, Marine, ce e cu tine? Ce-ai făcut tu, ai spart vreo casă?> Şi eu am luat-o în braţe, fără să-i răspund şi-am început s-o sărut, mi-a venit o poftă nebună de ea şi m-am culcat cu ea şi-am iubit-o aşa ca pentru ultima dată… Prevesteam că va fi pentru ultima dată…După care m-am trezit din această beţie şi mi-am dat seama ce-am făcut…Pe urmă, fraţii mei, m-am sculat din pat, am tras pantalonii pe mine, m-am îmbrăcat bine, am luat bani de buzunar, ranga din tindă, am privit ceasul, se făcuse aproape cinci… Am plecat pe şosea spre gară, am aruncat ranga în fântâna lui Dinu, să nu se găsească urme, mă feream să nu mă vadă nimeni şi chiar nu m-a văzut…  

-Şi ei nu i-ai spus nimic?- întreabă curios ţigănuşul.  

-Ba i-am spus…<Ia-le şi îngroapă-le! Îţi ajung să trăieşti fericită tu şi fata toată viaţa! Că eu…nu se ştie…şi să nu spui la nimeni că ne-am întâlnit în noaptea asta!> Aşa ne-am despărţit…Şi am ajuns la gară la Miroşi, am luat trenul spre Slatina să-mi piardă urma, apoi m-am întors cu trenul de Bucureşti şi m-am cazat la nişte prieteni…Am stat acolo o săptămână, lor nu le spusesem nimic…<Vreau să-mi caut un servici, ceva…> Plecam dimineaţa şi veneam sera să dorm…  

-Şi cum te-au mirosit curcanii?  

-Pe urmă am aflat eu cum…Stăteam seara în casă la prietenii mei şi priveam la televizor. Într-una din seri mă pomenesc cu un echipaj de miliţie la poartă la ei. <Bună seara!> <Bună seara! Suntem de la miliţie…Aveţi cumva, întreabă curcanii, pe unul Marin Petrea Petrişor la dumneavoastră în gazdă?> <Da, avem!>- răspunde soţia prietenului. <Unde este?> <În casă> <Putem să stăm puţin cu el de vorbă?> <Cum să nu!>-auzeam eu toată convorbirea de la fereastră. Au intrat şi nici una, nici două: <Avem mandat de arestare!> Mi-am dat seama că am fost tornat de cineva, prea au venit la sigur…<Ştiu, zic, nu-mi puneţi cătuşele că merg fără să mă opun…> M-am uitat la gazdele mele cum au rămas tablou…Şi m-au arestat. Şi apoi au început anchetele…Cu martorii… Cu judecata…A durat până acum în toamnă când m-au condamnat!  

-Şi cât ţi-au dat?  

-Parcă v-am spus…Condamnare pe viaţă…  

-Ciudată poveste!- răsuflă Bondoace.  

-Nu trebuie decât o clipă de nebunie ca să ajungi de la nevinovăţie la vinovăţie…  

-Şi totuşi, cum te-au mirosit?- întrebă Bondoace cu capul rezemat de pernă. Lucrasei destul de acoperit!  

-O fată care lucra la tata la Canton ştia de mine că vânez căprioare…Au găsit petece de sac mânjite de sânge la poartă la învăţător…Şi mama a recunoscut sacul…Ea era bolnavă în pat. Când i-au adus miliţienii sacul să-l recunoască, a crezut că s-a întâmplat ceva cu tata prin pădure…<Ăsta e sacul vostru?>- au întrebat-o miliţienii. <Da, al nostru, îl cunosc pentru că l-am cârpit eu, astea-s petece puse de mine…> Toată povestea s-a descoperit după trei zile, adică după ce a stat viscolul. Celor doi învăţători le aducea o femeie lapte la două zile. Venise cu laptele şi nu văzuse pârtie. Strigase de câteva ori, intrase în curte şi găsise uşa de la casa mică la perete. Şi atunci femeia a strigat un vecin: <Măi, cutare, zice ea, n-ai văzut pe dom’văţător, că e uşa deschisă la casa mică şi ei nicăieri?> <Nu i-am văzut, ţaţă, cine a mai stat pe viscolul ăsta să se mai uite de ei!> <Mă, zice femeia, nu e lucru curat cu ei…Ia vino şi tu să vedem ce şi cum…> S-a dus şi vecinul şi au început să-i caute. Caută-i prin şopron, pe la magazia de lemne, prin casa mică şi nimic! Când să iasă la poartă le-a venit ideea să caute şi într-o covergă în care ţineau cărbunii… Şi acolo îl găsesc pe dom’ Petre aşa cum îl lăsasem eu, cu faţa în sus şi învelit cu o polietilenă…Imediat s-a dus vestea în sat că învăţătorul a fost găsit mort…Prin sat a început să circule o poveste. Că l-ar fi omorât nevasta care era mai tânără ca el cu vreo douăzeci de ani şi-ar fi fugit la ai ei în Transilvania…N-o găseau pe ea…Peste vreo săptămână, când s-a mai topit din zăpadă, au văzut o mână ieşită din zăpadă. Când s-au apropiat de ea, era doamna cu ochii scoşi şi cu întreaga faţa mâncată de coţofene…După aceea a venit poliţia şi a început ancheta…Mai întâi o brigadă de la criminalistică…A luat toţi oamenii din sat la rând…S-au dus la şcoală şi s-au interesat şi de mine…Mi-au făcut un aşa-zis profil psihologic: că de mic eram un copil cu sânge rece, că omoram şi schingiuiam animalele, păsări, iepuri, pisici…Cercul s-a restrâns atunci când au descoperit că a fost spartă şi casa mare…<Tâlhărie, domnule…> Şi-au venit la mine la Bucureşti…Apoi a urmat reconstituirea; le-am spus tot, de la cap până la sfârşit…Nu găseau ranga…Le-am spus că am aruncat-o în fântâna lui dom’ Dinu. Au venit cu o maşină de la pompieri, au golit fântâna de apă şi au găsit şi ranga, adică obiectul crimei…Cel mai rău m-am simţit când s-a judecat procesul. S-a strâns lumea încă de dimineaţă la Căminul cultural. Când m-au adus în lanţuri, a căzut cerul pe mine…  

-Şi le-ai spus tot, tot, tot?  

-Tot în afară de bijuterii…Şi nici Ileana n-a suflat o vorbă de ele…  

-Atunci ai pricopsit-o pe viaţă, nene! Crezi că o să te mai aştepte?  

Lui Marin, ocnaşul, începu să-i curgă lacrimile peste obraji, tăcu, nu răspunse la această întrebare şi nici ceilalţi nu mai insistară.  

-Gata, flăcăi, la culcare!- îi zburătăci Pensionarul cu vocea lui răguşită şi toţi se împrăştiară pe tăcute ca potârnichiile la paturile lor.  

Marin rămase singur în noapte, privind peste gratii luna care se ridica maiestoasă pe cerul senin. Toaman îşi intrase în drepturi, bătea vântul, zburătăcind frunzele uscate din nişte plopi înalţi care sunau trist. Marin adormi cu gândul la ghemotocul lui de fată pe care-l lăsase înfăşat în pat. Visă un vis. Trecuseră peste treizeci de ani, venise acasă, găsise fata mare, măritată la casa ei, nevasta era moartă, trăsese la ea la cimitir şi o întrebase unde a pus bijuteriile. Răspunsul venise din groapă: <I le-am dat fetei…>  


Trecură anii. Tot toamnă, tot vânt, tot frunze ruginite care zburau bezmetice pe drumul care intra în sat de la gară. Un om necunoscut cu o legăturică în mână întra în sat cam abătut, păşea încet, cu capul în jos, privind în pământ. Câteva femei care-l văzuseră se strânseră şi începură să vorbească:  

-Făăă, parc-ar fi băiatul lui Petre!  

El se opri în loc şi le dădu bineţe.  

-Eşti băiatul lui Petre, maică?  

-Da, eu sunt, m-am eliberat, mi-am ispăşit pedeapsa! Dar mi-e frică să mă duc acasă. Spuneţi-mi şi mie dacă mai e Ileana şi cu fata acasă…  

-Maică, maică, păi nu ştii?  

-Ce să ştiu?  

-Nevasta dumitale s-a măritat demult, ţine unul din Doage, iar fata a terminat liceul şi-a plecat în Elveţia la nişte neamuri ale mă-sii!  

Marin nu mai zise nimic. Oftă şi plecă mai departe. Pe drum se întreba ce mai caută el în sat, de ce mai vine aici. Se întoarse din drum spre gară cu lacrimile în ochi şi plecă în lumea mare, fără să se mai audă de el…  

Referinţă Bibliografică:
DUBLĂ CRIMĂ CU PREMEDITARE / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 679, Anul II, 09 noiembrie 2012.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către administrația publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.



 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

 
CLASAMENTE
DE POEZIE

RETROSPECTIVA
DE POEZIE
A SĂPTĂMÂNII
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!