Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 211 din 30 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

DRUMUL CARULUI (roman istoric)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DRUMUL CARULUI 
  
(roman istoric) 
  
de Ştefan – Lucian MUREŞANU 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...  
  
E noapte grea în noi, în omenire, 
  
Păcatul greu, orbindu-ne, ne-ndeamnă 
  
Să nu-ţi dăm pure inimi în jertfire. 
  
Mai mult, vai nouă, păcătoşi înseamnă, 
  
Suprem monarh, că împotrivă-ţi, toate 
  
Le-nfăptuim, cum neam de neam  
  
ne-ndeamnă. 
  
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... .. 
  
Principele Petru Demetrius Cercel Basarab 
  
Partea I 
  
Capitolul 1 
  
- Ne avântăm ca porumbeii împotriva ereţilor, vornice Ureche; şopti aproape postelnicul Avram; nu văd o reuşită. Vodă Alexandru se încrede în puterea leşească. 
  
- Să nu ne gândim decât la izbândă. Iar cât priveşte vodă, zise vornicul: am pornit la luptă, apoi trebuie să luptăm. Când se va mai coace îşi va da seama că fără sfatul boierilor nu poate conduce ţara. În clipele de răgaz i-am mai spus să nu uite că îi moldovean şi că stăpâneşte peste Ţara Moldovei, ţară pe care înaintaşii noştri au voit-o neatârnată. 
  
- Mulţi boieri au fugit, jupân vornice. L-a trădat până şi Vornicul Bucioc ce s-a dat de partea lui Mihnea, adăugă postelnicul. 
  
- Postelnice Avram, să iei aminte ceea ce eu îţi spun acum, în pragul ăstei mari lupte. Toţi cei care au fugit au fost nişte trădători. Nu pentru vodă, ci pentru ţară. 
  
Pământul gemea, norii fugeau ca nebunii pe bolta cerului întunecat care cuprindea câmpul sub clopotul lui greu. 
  
Zăngăneau armele la fiecare împreunare a soldaţilor cuprinşi de frica morţii. Vântul le şuiera pe la urechi îngrozindu-i cu mugetul codrilor. Trupuri căzute se zdrobeau sub copitele cailor, sângele lor se amesteca cu sângele pământului şi moartea ... moartea secera vieţi după vieţi. 
  
Un tânăr căzut, cu pieptul sângerând, cu ochii-i negri şi înceţoşaţi, cu pletele-i întunecate amestecate cu pământ şi sânge închegat, zăcea pe pământul cald al sfârşitului de vară. Privea soarele ce se pregătea să apună. Ce puteau să-i spună razele care se retrăgeau ca nişte tentacule fierbinţi în globul portocaliu ce se înfunda în pădurea deasă a Cotnarilor. 
  
Acum, în clipele acestea, gândea la bătrâna lui mamă, rămasă fără ajutor, acolo, în casa acoperită cu şindrilă, de la poalele munţilor. O vedea plângând şi căutându-l printre cei amestecaţi cu pământul şi întrebându-i pe cei încă în viaţă: "Pe Ionaş al meu nu l-aţi văzut? Nu ştiţi unde mi-e băiatul?; nimeni nu-i răspundea lăsând-o înlăcrimată să caute. 
  
Se auzea strigat dar el, amestecat cu iarba întunecată a câmpului bătătorit de copitele cailor, gemea uşor, scuturându-se încet, încet, de ultimele fire de viaţă. Auzea trompetele sunând, suliţele străpungând carnea pârâindă a celor prinşi de urgia nopţii. Trupuri căzute mai apucau a geme şi el le auzea, în gândul lui vorbea cu fiecare în parte. 
  
Oare muribunzii se aud între ei dându-şi curaj spre drumul ce-l parcurg spre ceruri? "Fii liniştit; îl îndemna pe un alt căzut, cu şalvari şi cizme roşii; pe lumea cealaltă, aşa cum se spune, ne vom întâlni şi vom fi cei mai buni prieteni dacă aici pe pământ ... ne-am luptat unul cu celălalt. Eu ca şi fraţii mei am venit să-mi apăr ţara. Dar tu? Tu ce-ai căutat să vii pe pământul părinţilor mei? De ce nu ai rămas la tine, în ţara ta? Uite, închide ochii ca mine şi lasă-te dus departe, departe, spre cerul acesta fără sfârşit. Priveşte-mă...am început să mă înalţ spre apele nesfârşite ale văzduhului. Acolo, sufletul mi se va spăla şi voi pătrunde în lumea minunată a celor nevăzuţi. Cu siguranţă ne vom întâlni...Eu n-am avut păcate şi...drept să-ţi spun...la vârsta mea de optsprezece ani...nici n-am iubit. Să ştii că îmi doream mult ziua când voi avea prima femeie şi, furat de mrejele ei să ne unim trupurile sub un singur legământ. M-auzi? Ce faci, ai adormit?...A, ce linişte! S-a sfârşit lupta!? Unde mă aflu? Şi ce ecou? Nu mai văd pământul. Doamne, ce scurtă mi-a fost tinereţea. N-am ştiut să-mi iubesc decât mama. Am avut doi fraţi...dar au murit şi ei în luptă. Sora mea a fost răpită de tătari. Vin...vin la tine, dar te rog să ai grijă pe pământ de mama. E singură şi neajutorată. Vin ploile. Pământul îşi va spăla faţa şi soarele...îl va lumina din nou şi din seva trupului meu şi a celorlalţi vor creşte codri întunecoşi cu fantomele lor. A fost frumos, păcat. Am plecat aşa de repede..." 
  
Ceva metalic, agăţat de copita unui cal, îl pocni scurtându-i suferinţa. Rămase aşa, cu ochii umezi, cu privirile pierdute îndreptate spre drumul pe unde mama lui va veni să-i ia trupul pentru îngropăciune. 
  
Vântul sufla rece, mişcând coroanele de un verde negru al codrilor ce-şi dezbrăcau podoabele, rămânând goi. Noaptea îşi despica în fâşii mătasea aşternută, aşezându-se rece peste privirile împietrite ale soldaţilor ce se zbăteau cuprinşi de gheara morţii. Luna, prinsă între vârfurile brazilor, zâmbea trist la măcelul din adâncul codrului dar, parcă mai mult, ajuta cu prezenţa ei, înzecind puterile duşmane. 
  
Trupele otomane, întărite cu cele tătare sparseră zidul de căruţe al apărătorilor moldoveni şi polonezi. Grozăviile luptei aveau să se vadă a doua zi de dimineaţă, cu plânset de copii şi de femei. 
  
Din trupurile celor căzuţi mai ţâşnea încă sângele cald ce se închega repede. Nebunia morţii intrase până şi în cele mai calde inimi. Lupta fusese crâncenă şi, când soarele dădu a răsări de după apele limpezi ale lacului Dracşani, încetase împietrind privirile celor rămaşi în viaţă. 
  
În dimineaţa zilei următoare un car ducea, pe drumul lung al Istanbulului, pe principesa Elisabeta, Doamna fostului voievod Eremia Movilă şi pe fiii ei, Alexandru Vodă şi prinţul Bogdan. 
  
De o parte şi de alta a drumului, înşiraţi, obosiţi de luptă, în straie ponosite, pătate cu sânge, stăteau cu capetele plecate boierii credincioşi care nu-şi părăsiseră Doamna până în cele din urmă clipe. 
  
Când cea legată de fiii săi îşi văzu supuşii, se ridică şi înlăcrimată, cu faţa acoperită jumătate de păru-i negru, despletit, începu să strige: 
  
- Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgânul . M-a smuls din mijlocul vostru, de pe pământul vieţii noastre şi acum mă duce ca pe animale în jug. Să nu uitaţi niciodată pe Doamna voastră şi că aici, lângă mine, îi aveţi pe cei cărora trebuie să vă închinaţi şi nu lor, păgânilor! 
  
Carul mergea alene, trebuind a-şi face loc printre trupurile celor ucişi. Bicele pocneau pe spinările acelora ce fuseseră înhămaţi, despicându-le pielea din care şuviţe de sânge se amestecau cu praful de pe corpurile lor. 
  
Doamna ceru să oprească. Şeful convoiului îşi privi stăpânul în ochi. Schender Paşa încuviinţă. Aplecându-se peste bârnele din lemn ale carului, trase din teaca unui soldat un pumnal. Acesta se repezi apucându-i mâna. Toţi priveau înmărmuriţi neînţelegând gestul Elisabetei; coconii se ridicară şi ei în picioare, privind în ochii paşei. Pe sub sprâncene, Schender încuviinţă să-i slobozească mâna. Doamna îşi prinse bogatul păr, îl împleti şi, tăindu-l, chemă un boier din rând: 
  
- Am rugămintea, vornice Ureche, ca această cosiţă să o aşezaţi pe lespedea de mormânt a soţului meu, Eremia Vodă, la mănăstirea Suceviţei. 
  
Boierul luă fuiorul de păr castaniu al doamnei sale, reintrând în mijlocul celor ce o priveau cu ochii înlăcrimaţi. Ea înmână pumnalul soldatului, îşi sărută fiii pe frunte privind tăcută drumul ce o depărta de pământul peste care domnise şi pe care îl voise neatârnat, pentru urmaşii săi. 
  
Schender Paşa privi această scenă încruntând privirea. Întoarse calul continuându-şi drumul. Frumuseţea acestei femei îi mişcă până şi sentimentele lui, în ciuda faptului că prefera mai mult imberbi, decât femeia cu desfătările ei delicioase pe care le-ar fi dorit oricare alt bărbat zdravăn, pofticios al trupurilor muiereşti. 
  
Mândreţea Elisabetei, ambiţia şi dârzenia grăitoare nu i le putea lua nimeni nici acum, în drumul spre robie. Ochii-i mari, frumos conturaţi, ca un sâmbure de migdală, chipul fin cu trăsături delicate, gura-i mică ca o inimioară însângerată formau chipul aceleia ce fusese Doamnă a Ţării Moldovei, a înverşunatei catolice de la începutul domniei, a aceleia ce pentru liniştea fiilor săi se aliă cu mai marii puterilor Europene. Pentru ea, osmanlâii erau birul şi păgânătatea. 
  
Cu privirea dusă departe, spre ţărmuri necunoscute, cu gândurile abătute, principesa oftă uşor în mersul forţat al carului tras de cei zece robi moldoveni ce cutezaseră a lupta împotriva marelui împărat al lumii, Mahomed al patrulea. Copitele cailor şi roţile carelor bătătoreau pământul. Convoiul cobora spre gurile Dunării iar de acolo urma a se îmbarca pe corabia ce avea să-i poarte spre Istanbul. 
  
Tineri, bătrâni, femei şi copii urmau în robie pe cea ce le condusese destinele, alături de fiul ei, Alexandru, pe care Doamna îl ridicase în tron, în urma celuilalt fiu, Constantin. 
  
Acel fecior, înecat de tătari, în urma pierderii războiului de la Cornul lui Sas, pe Prut. Abia împlinise şaisprezece ani când, aventurierul Ştefan Tomşa, pretendent la tronul Moldoveni, îl trase în lupta în care căzuse prizonier. 
  
După pierderea lui Constantin, Elisabeta a ştiut, cu multă înţelepciune, să aştepte fiecare prilej, de pe pământuri străine şi, atunci când timpul i-a fost prielnic, şi-a înfrânt duşmanii aşezându-l pe tron pe Alexandru. 
  
Acum însă, fiica marelui nobil maghiar Toma Csomortany, proprietar al unei întinse moşii la Lozna lângă Lwow, soţia fostului principe al Moldovei, pleca umilită, roabă în împărăţia păgânilor. 
  
Stropi grei de ploaie, stârniţi ca din senin, se rostogoleau pe obrajii femeii ce şedea dreaptă, neclintită, sfidându-şi soarta. Trupurile ude se mişcau în legănatul carului. 
  
Schender Paşa gândi că, într-un astfel de mers, nu vor mai ajunge la Dunăre nici într-o lună de zile. Aşa că, pe ploaia aceasta torenţială, făcu semn convoiului să oprească. 
  
Scoase de la jug robii sleiţi de puteri şi plini de nămolul drumului, înhămă şase cai, urcă prizonierii legaţi cu frânghii groase unul de celălalt în carele capturate, aşeză ienicerii pentru paza şi condusul căruţelor, şi porni în galop spre Tulcea. 
  
Bogdan, mezinul în vârstă de cincisprezece ani, îşi apropie capul de pieptul mamei sale. Ea, fără să-l privească, îi atinse cu buzele fruntea. Băiatul îşi ridică ochii asupra chipului ei. 
  
- Mamă, unde ne vor duce? întrebă aproape şoptit, temător parcă de răspunsul ce-l va primi. 
  
- Unde? ...Tu eşti urmaş al neamului Movileştilor, al celor ce l-au slujit pe Marele Ştefan Muşat şi nu trebuie a te teme de nimic. Oriunde ne vor duce, să fii demn de neamul tău! 
  
- Am să fiu mamă; încercă să răspundă mezinul. Dar...ştii...nu vreau să mor. 
  
- Dacă nu vom putea muri, apoi atunci vom vedea. 
  
- Alexandre, să nu îţi laşi fratele, mamă, de lângă tine...De Catrina şi de Samuel nu mai ştiu nimic. De ce oare puterea lui Dumnezeu ne-a părăsit? Cu ce am greşit? 
  
- Nu ai greşit cu nimic, mamă, se auzi vocea lui Alexandru, în ropotul asurzitor al cailor; ai fost aşa cum trebuia să fie mama Principelui Ţării. Noi nu am uzurpat pe nimeni. Nu am râvnit la avutul nimănui şi nu am făcut rău decât celor ce ne-au vrut răul. Însuşi Dumnezeu cere pedeapsa celor ce ridică spada asupra unsului Celui de Sus...Au fost şi clipe de fericire dar, au trecut atât de repede. 
  
Elisabeta îşi privi fiul zâmbindu-i trist: "Au fost şi clipe de fericire", repetă în gând cuvintele lui. 
  
Mintea sa călătorea în trecut la primul ei copil, Măria, născut la moşia Ustie, Pe Nistru, nu departe de graniţa Moldovei, la dragostea ce o purtase soţului ei, Eremia, la robia ce avea să o aştepte la Istanbul, dacă acolo îi va fi locul. 
  
Aşa cum şedea pe butucul de odihnă al Doamnei, până atunci a Ţării Moldovei, mama voievodului Alexandru Movilă, cu părul ciuntit, cu privirile pierdute, vedeai pe martira catolică târâtă pe pământurile unei alte religii mult mai păgâne decât cea ortodoxă cu care îşi împăcase gândul, ca fiind a soţului şi a copiilor săi. 
  
Pădurile se întindeau de o parte şi de alta a drumului. Verdele lor strălucea viu sub razele ivite dintre norii încărcaţi sub cerul senin, deschis înaintea clipelor de viaţă a celor trei, părăsiţi de toată puterea şi respectul de odinioară. Alexandru, mândru, întrupând frumuseţea maică-si dar şi firea blândă şi înţeleaptă a tatălui, privea undeva, departe, căzut pe gândurile ce-i frământau sufletul. Ochii săi vultureşti, de culoarea tăciunilor, se uneau cu negrul pământului pe care îl părăsea, lăsându-şi iubita cu dragostea lor, pentru totdeauna. Îşi amintea acum că înainte de a pleca la luptă, Magdalena îi sărise de gât şi cu lacrimi în ochi, ţinu să-l întrebe: 
  
- Când vei veni vom da în vileag dragostea noastră? 
  
- Magda, cum terminăm cu păgânul mă întorc şi vom face nuntă. Îţi jur că mama nu se va împotrivi căsătoriei noastre. 
  
- Alexandre..., ochii i se umplură de lacrimi, înecaţi ca un azur de răsărit de soare, când totul se iveşte pur după o noapte adâncită în toate misterele. Se aşeză în faţa lui în genunchi: vom avea un prunc; plecă capul acoperindu-şi faţa. 
  
Tânărul voievod uimit o ridică petrecându-şi mâinile pe după mijlocul ei. Îi lipi capul cu cosiţele de aur de pieptul său, lăsând-o să-i audă bătăile inimii. Erau învăluite de dragoste, de tot ceea ce putea fi omenesc în clipele acelea smulse din amintiri divine, dătătoare de viaţă. Îşi dorea să trăiască, să o ţină în braţe pe aceea care avea să-i dăruiască un fiu, să alerge şi să strige de bucurie că în curând va fi tată! Soarele să-i zâmbească, brazii să se plece să-i ureze viaţă îndelungată pruncului, iar luna, atunci când va fi să răsară, să-i lumineze nopţile. Zimbrul moldav să-i poarte tronul pe plaiurile cu miros de iasomie, în cântec doinit. "Ura aparţine minţii bolnave", îşi spunea deseori tânărul principe, iar "viclenia mintea şarlatanilor". 
  
Şedea resemnat, alături de mama sa şi de fratele său mai mic. îl prinse pe acesta de mână, privindu-l întristat: 
  
- N-am avut vremea să vă fac viaţa frumoasă. Bogdane... de acum încolo avem de luptat cu oameni răi. Dacă nu voi putea să fiu din nou Domn al acestei ţări, cei care vor urma, vor căuta să ne îndepărteze cât mai mult şi cum vor putea până a ne lua chiar şi viaţa. Lupta noastră abia de acum încolo începe. Am luptat numai pentru tron, viaţa noastră considerând-o ca pe ceva ce trebuia să fie, neacordându-i atenţia cuvenită! De-acum încolo însă... 
  
- Trebuie să trecem de partea legilor păgâne, se auzi vocea pierdută a Elisabetei; ca să putem supravieţui. 
  
- Cum? Tu, înverşunata catolică, mă îndemni să-mi trădez legile mele strămoşeşti?! M-am născut ortodox şi ortodox am să mor! Cu orice chip! 
  
- Fiul meu, am gândit şi gândesc, lupta nu poate continua decât de cei ce sunt în viaţă; completă doamna, privind undeva printre pădurile de stejari ce rămâneau în urmă. 
  
Pe un povârniş zări o colibă acoperită cu crengi şi, ca niciodată, acea casă atât de simplă, fără nici o importanţă, o făcu să se mire; "Ce colibă singuratică! Cum de păgânii n-au ars-o? Unde or fi stăpânii ei?"şi-ar fi dorit această casă în aceste clipe de disperare. Ar fi vrut să locuiască acolo, sus, să privească cerul, să cutreiere pădurea, să asculte susurul izvoarelor şi cântecul păsărelelor, să admire răsăritul şi apusul soarelui şi... poate dacă ar fi fost aşa viaţa ei ar fi curs altfel, fără tristeţea care i-a umbrit sufletul. "Of”, îşi zicea: „ce greu este să fii mamă şi să trăieşti privind pierzania copiilor tăi”. 
  
- Voi, vă rog, nu mă faceţi să plâng în faţa oamenilor, vreau să mă ascultaţi, vă rog, nu mă părăsiţi. 
  
Alexandru şi Bogdan o priveau înduioşaţi, fără a da vreun semn de nesupunere, dar nici de ascultare faţă de rugăminţile ei. 
  
- Recunoaşterea unui singur stăpân al lumii am învăţat-o de la tine. Vrei să ne umileşti! răspunse categoric, mezinul. 
  
- Şi tot de la mine veţi învăţa a vă supune musulmanilor, dacă va fi nevoie. O veţi face pentru revenirea noastră la tronul ţării...Alexandre, eşti urmaş de drept al neamului Movileştilor iar eu sunt mama ta şi în repetate rânduri, Doamna Ţării Moldovei. Vă cer să mă ascultaţi pentru binele vostru. Tu, Bogdane, deocamdată vei face aşa cum îţi cer eu şi fratele tău mai mare...  
  
Se aşternu linişte. De car se apropie călare bulucbaşa de ieniceri, descifrând crâmpeie din vorbele prizonierilor. Privind-o insistent, pe sub turbanul ce îi acoperea sprâncenele stufoase ale ochilor mici, de mongoloid, îi observa respiraţia precum şi privirea dură, plină de răzbunare. Cine cuteza să o privească în ochi când era stăpâna ţării? Iar acum, păgânul, cu şalvarii lui violet, fluturând în bătaia vântului, cu iataganul prins la mijloc, îndrăznea să-i facă propuneri din priviri, să o şantajeze. 
  
Se apropie mai mult de car şi, aproape şoptindu-i, spuse: 
  
- Başta iazîlmîş olanin ghelmeşi vagiptîr (ceea ce este scris pe frunte trebuie să se întâmple), pronunţă iute, apăsat, după care zâmbi: femeia mea eram! 
  
Alexandru se ridică vrând să-l pocnească cu piciorul. Acesta se depărtă punând calul în galop. 
  
Carul îşi continua drumul spre Galaţi. Cei şase ieniceri care formau escorta capturii domneşti, călăreau tăcuţi, aproape unul de celălalt. Fuseseră recrutaţi din stepele tătare şi erau în stare de orice crimă, pentru o pungă de bani în plus. Împlătoşaţi, pe cap cu cucile ienicereşti, cu lingura de lemn în loc de panaş, cu archebuzele la umăr şi furcheţii la mâna stângă, se clătinau la fiecare mişcare a cailor. Când săltau după şei pungile cu praf de puşcă de la cingătoare le loveau mânerele iataganelor de la şold. 
  
Schender Paşa ordonase căpeteniei ienicerilor să aleagă un grup de astfel de păzitori pentru ca drumul lui să se desfăşoare în linişte. În careta-i cu perdele din mătase violet ce nu permiteau a se vedea în interior, paşa se desfăta în braţele unei copile, obligată a-l urma în seraiul lui din Istanbul. Abia împlinise cincisprezece ani copila şi mai marele oştilor trimise de sultan să facă linişte în această parte a imperiului, o răpise din sânul familiei înlăcrimate, rămasă suspinând la poalele Subcarpaţilor Moldovei. 
  
Din colţul în care era ghemuită, paşa o trase spre el, pe covoarele persane, moi, aduse din Siria. Îi dezveli trupul acoperit cu o cuvertură din mătase albă şi, înfometat ca un uliu, se repezi asupra pradei, trecându-şi buzele umede de la piept spre pântece. Mâinile lui păroase luau forma pieptului tare, pietros şi rumen ca două mere pârguite. Copila speriată nu ştia în ce parte s-o ia pentru a scăpa de sub greutatea hoitului păgân. Îşi trase cu iuţeală cămaşa ce o avea pe el rămânând gol. Simţindu-l, fata roşi, închizând ochii. Zvâcni puternic, strângându-i în acea clipă buzele-i mici, roşii, între buzele lui cărnoase acoperite de o mustaţă groasă şi ţepoasă. Neputând ţipa de durere, fata rămase încremenită, lăsându-i-se apoi moale. Morfolirea i se păru o veşnicie copilei care şedea întinsă, goală ca o stană de marmoră, privind un desen al baldachinului ce forma acoperişul carului de supliciu. Ce va urma de acum încolo cu ea? Dac-ar fi ştiut, şi-ar fi luat zilele din chiar noaptea asta. 
  
Acum o săptămână, până a fi luată de osmanlâu, zburda prin satul ei, aşezat pe coasta unui deal. Flăcăii toţi îi făceau curte, dând ocol căsuţei sale părinteşti ce-şi afla poarta în dreptul fântânii satului. Acolo îl cunoscuse pe Vasile al Irinucăi, femeie necăjită, rămasă fără cei patru băieţi şi omul ei, căzuţi sau luaţi în robia otomanilor. Îi vedea şi-acum ochii lui senini şi calzi, părul lăsat pe umeri, trupul mândru acoperit cu cămaşă de borangic, ţesută de maică-sa, să placă fetelor, prinsă cu brâu lat. Mustaţa ridicată la colţuri, abia mijită deasupra buzelor cărnoase şi roşii ca vişinele sub soare, ascundea gura lui mare, bărbătească, ce o sufocase atunci când, plecaţi în pădure, după o ploaie, să culeagă ciuperci i se lăsase pradă gurii sale. I s-a lăsat uşor în braţe, iar el, culcând-o pe iarba încă umedă, o sărutase cu atâta foc, încât ea, speriată, se smuci, luând-o la fugă. 
  
Abia acum înţelese copila ce semnificaţie avea sărutarea, când bătrânul ce se afla lângă ea, sforăind, se zbătuse deasupra ei. Îi era ruşine de vârsta paşei şi de suferinţa în care se afla. Dacă ar fi avut putere l-ar fi ucis cu mâna ei pe acest om care a răpit-o de lângă părinţii săi, rămaşi ca şi mama lui Vasile, singuri pe lume. 
  
Gândind, zâmbi fără să vrea. Mai acum o lună, Vasile o ceruse de nevastă. Urma să vină să o ceară femeie în casa lui. "Ştii", îşi aducea aminte de vorbele acelea, "vreau să-mi fii a mea. Nu pot să mai trăiesc fără tine. Te visez nopţile şi-mi închipui că eşti lângă mine când iau perna în braţe. La coasă rămân în urmă, că mă gândesc la tine. Eu vin la ai tăi să te cer". "Vasile, eu să fiu nevastă? răspundea ea, păi ce ştiu eu să fac pentru tine?"şi izbucnea în râs. El o privea supărat spunându-i că-şi bate joc de dragostea lui, că el îi vorbeşte serios iar ea îi ia totul în şagă. Ca să-l împace, îi fura un sărut şi fugea. Atunci alergau pe dealul împădurit. Prinzând-o, o cuprindea în braţele lui vânjoase, o aşeza pe iarba mirosind a proaspăt, pistruiată cu flori mici, de toate culorile, o săruta cu toată afecţiunea dragostei ce i-o purta, strângându-i în palmele lui bătătorite de coada coasei, sânii mici şi tari şi fetei îi plăcea. 
  
În satul acela de la poalele munţilor, nu departe de Voloveţii Sucevei, feciorul Irinucăi îşi pusese în gând să-şi facă o gospodărie mare, cu aleasa inimii lui, aşa cum fusese casa pe vremea când tatăl său, ţăran răzeş, trăia. Slujbaş al vornicului Bucioc, tatăl îşi luase mai mereu flăcăul la curte, când treburile boierului cereau mare grabă în a fi duse la capăt. Şi aici, Vasile îl zărise pe coconul Constantin şi pe coconul Alexandru, feciorii lui vodă, în contăş de postav fin, albastru de Flandra, cu ciubote roşii de marochin şi jungher la cingătoare. Frumoşi şi mândrii nevoie mare. În faţa lor căzuse în genunchi când, însoţiţi de comisul Mihăilescu, veniseră să vadă caii aleşi pentru cursele din toamnă, când feciorii de boieri îşi întreceau dibăcia în ale călăriei. El prinsese darul îngrijirii cailor şi comisul văzându-l harnic şi dibaci îl cerea mereu tatălui său să îl aducă la curte. Ba mai mult, îi promisese că atunci când vodă va veni să vadă herghelia îl va prezenta ca pe unul ce cunoaşte îngrijirea cailor. Dar vremurile nu vrură să fie aşa cum ziseseră, el căzuse în luptă, iar ea, roabă la păgâni. 
  
Noaptea înnegrise orizontul. Marele convoi, cu aproape douăzeci şi ceva de mii de suflete, cobora în bezna lăsată ca o pătură groasă peste lungul drum spre Brăila. Trecură de Cucuteni, străbătând Valea Oilor, pe stânga apei. Linişte. Doar vântul gemea prin frunza codrilor. Doamna Elisabeta, Vodă Alexandru şi coconul Bogdan, priveau liniştiţi, acoperiţi cu pături groase, codrii care rămâneau în urmă. 
  
Luna care, pesemne, nici ea nu voia să vadă carul sărăcăcios al odraslelor domneşti, purtate ca prizonieri ai osmanlâilor, se ascundea după nori şi apărea doar la intervale mari de timp. Făcliile pămătufurilor îmbibate în păcură, aprinse de curând, luminau feţele obosite ale oamenilor. Mlaştinile şi bălţile, parte din ele secate, se lungeau de o parte şi de alta a drumului greu, anevoios. 
  
De vornicul Bucioc, fost om de încredere al Movileştilor, care acum era de partea noului domn impus de turci, se apropie bulucbaşa de ieniceri, comandant al trupei de veghere a carului domnesc. Teama lor era ca nu cumva oastea polonă, rămasă şi risipită spre hotarele transilvănene, să ceară ajutor maghiarilor, din a căror neam Doamna Elisabeta se trăgea, şi să-i atace în drumul lor spre laşi. 
  
Când Vodă bătuse în retragere, vornicul cu alţi doi boieri ce nu îi mai vrură domnia vasală leşilor, în fruntea celor două mii de tătari, în apropierea lacului Dracşani, pe drumul dintre Hârlău şi Botoşani, tăie drumul fugarilor, făcându-i prizonieri. Cum îl văzu în mâna supuşilor lui se apropie ca turbat de Alexandru Movilă şi-i smulse cuca din cap, semnul puterii voievodale: 
  
- De azi, familia ta nu va mai domni peste Moldova! se auzi vocea gâfâindă a vornicului. Noi avem alt domn care să ne fie alături. Din sfatul ţării vor pieri toţi leşii pe care i-ai considerat ca adevăraţi sfetnici. Uite cum te-au adus! Ai atras ura sultanului şi moartea boierilor! 
  
- Eu n-am ucis pe nimeni, vornice, răspunse puţin tulburat de cuvintele boierului Bucioc, Vodă Alexandru. 
  
- Nu tu. Dar polonii pe care i-ai avut în slujbă au ucis pe toţi aceia ce s-au împotrivit dorinţei lor. Şi i-ai lăsat. N-ai vrut să crezi că vor Moldova pentru craiul lor. Priveşte-i pe toţi cei care te-au urmat că vor cădea sub securea paşei. Ne-am ucis între noi, fraţi de acelaşi neam şi cu acelaşi sânge. Se întoarse căutând cu privirile în gloata de boieri ce se afla în dreapta lui vodă. Fiind călare, zări capul plecat al vornicului Ureche. Hei, vornice Ureche! Ti-am spus că mult nu va domni! Nu era al ăstui pământ! 
  
Vornicul Ureche ridică privirile obosite către cel ce şedea în faţa lui călare. Cu voce joasă, domoală, îi zise: 
  
- Ce spui tu, jupan vornice Bucioc? Ce-am socotit în seara aceea era de dreptul meu a-i face cunoscut lui Vodă. Ceea ce ai crezut tu că faci bine pentru Moldova, ai făcut rău. Ai trădat-o atunci când avea nevoie de ajutor. Ia aminte, vornice Bucioc, că eu am luptat pentru ţara străbunilor mei şi... pentru vodă, că era Domnul Moldovei. Noi am greşit vornice că l-am părăsit şi nu i-am arătat drumul drept. Mi-am dat seama târziu de asta. Şi când am vrut să stau de vorbă cu fiecare din partida opusă, nu te-am mai găsit. Părăsiseşi cu alţi boieri atât Sfatul ce-l cerusem lui Vodă, cu preţul capului meu, cât şi pământul ista, la cei ce îl râvnesc... 
  
- Nu voi sfaturi acum vornice. Întoarse capul, depărtându-se de toţi aceia care, tăcuţi, aşteptau ce se va întâmpla cu viaţa lor, asupra căreia Schender Paşa avea să decidă. 
  
Principele rămase în picioare, drept, fără a schiţa nici cel mai mic semn. Îl privi lung, trist, cu inima cutremurată. Părul îi flutura în bătaia vântului, ochii-i vultureşti priveau în zare şi, numai atunci când se simţi prins de braţe de ienicerii paşei, închise ochii, oftând: "Pentru cât timp te voi părăsi, ţărişoara mea?" 
  
Împins de la spate, urmat de mama sa şi de fratele său mai mic, urcară în carul eliberat pentru transportul lor. De acolo a putut vedea decapitarea câtorva prizonieri moldoveni şi polonezi. 
  
Răsăritul de soare în loc să-l lumineze îl umbri pe tânărul ce până mai ieri fusese domn al ţării şi care acum privea neputincios cum trei dintre căpitanii săi, ce luptaseră pentru dreptul lui de a le conduce destinele, ca urmaş al fostului voievod, îşi îndreptau paşii spre securea călăului. Carul le fusese tras spre eşafod. 
  
Lângă Schender Paşa şedeau pe pernele mătăsoase şi moi, cu picioarele încrucişate, Principele Radu Mihnea al Ardealului, fugarul Domn al Munteniei, Radu Şerban, vornicul moldovean Bucioc, hanul tătarilor, bulucbaşa de ieniceri Selim, bulucbaşa de akingii Ibrahim, generalii Noranim şi Acşagîr. 
  
Pe două rânduri de perne, mai sus decât toţi ceilalţi, şedea Schender paşa. Purta o za de Damasc, sub care se vedea binişul stacojiu, lung, cu mânecile largi şi despicate strâns pe bust şi larg în poale, căptuşit cu blană de capră. Şalvarii îi erau verzi, ca semn distinct al înaltei sale funcţii, iar cizmuliţele uşor încovoiate erau galbene. Coiful, înconjurat cu un turban alb, strălucitor, din mătase pufoasă de Berares, se înălţa sfidător. Pe şase stâlpi flutura baldachinul din mătase roşie, ce îi ferea de razele soarelui, având deasupra stindarul verde al imperiului, cu semilună. 
  
Se produse un freamăt pe care tobele îl acoperiră. 
  
Un grup de ieniceri duceau încadraţi treizeci de oameni, prizonieri în uniformă valahă şi polonă. 
  
Ochii familiei domneşti întâlniră privirile celor aleşi a li se tăia capul, fiindcă au îndrăznit să ridice sabia împotriva armatei marelui padişah, împăratul împăraţilor lumii. 
  
Liniştea, aşternută grea peste aceste locuri, împrăştie în sufletele celor prezenţi teamă şi totodată ură. Copiii de suflet strânşi din casele arse şi prădate ale ţăranilor, urmăreau supliciul, adunaţi unul într-altul, înghesuiţi în carele neîncăpătoare. 
  
Schender Paşa ridică mâna ca semn al începerii actului de pedepsire. Tobele răsunară scurt. Primul, împins de doi ieniceri spre butucul decapitării, apăru în faţa mulţimii. Era un căpitan de oaste domnească, direct din slujba principelui Alexandru. Ajuns în dreptul călăului, îşi întoarse faţa spre voievodul sub îndemnul căruia luptase. Privirea lui o întâlni pe cea a lui Alexandru. Ochii lor tineri se priviră îndelung. Călăul îi rupse gulerul înalt ce-i acoperea grumazul dând a-l apăsa spre butuc. Tânărul se smuci, şi îşi privi încă o dată Principele din ochii căruia lacrimi fierbinţi se prelingeau pe obrajii înflăcăraţi. 
  
Căpitanul surâse şi colţurile buzelor săltară smocurile musteţei stufoase ce-i acoperea gura uscată. Se aşeză în genunchi, îşi potrivi capul, rămânând aşa până când, din grumaz, începură a ţâşni zeci, sute de firicele de sânge, înroşind butucul. 
  
Elisabeta împietri, dar nu se clinti din loc. Auzea zbieretul copiilor, al fetelor luate pentru haremurile demnitarilor otomani. Plânsetul lor o îngrozea. Cei prezenţi gemeau uşor la fiecare cădere de capete. 
  
Soarele se ridicase cu mult deasupra orizontului, tăind cu razele lui pânza seninului de zi. 
  
În dreptul eşafodului ajunse cel de al treizecilea condamnat. Un tânăr înalt, chipeş, cu ochii mari şi senini ca ai apelor cristaline de munte, mustaţă groasă, până la colţurile buzelor, plete negre, căzute peste umerii dezveliţi din cauza sumanului despicat în luptă. Mâna dreaptă îi sângera uşor sub mâneca ruptă, roşie de sângele închegat.  
  
Schender paşa ridică iute mâna. Doi ieniceri îl luară de braţe, târându-l spre locul unde, cu trabucul în gură, marele demnitar turc privea. În faţa paşei ienicerii îl aplecară cu faţa la pământ. Acesta se smulse ridicându-se mândru. Îşi întoarse pe jumătate corpul spre cei din carul prizonierilor domneşti, aplecându-şi capul către ei. 
  
- Mărite Doamne, eu mă închin doar ţie. Tu eşti şi vei rămâne domnul meu, pentru că viaţa mi-o vor lua păgânii aceştia. 
  
Se întoarse către paşă, înfigându-i în ochi săgeţile pline de ură ale privirilor sale. Schender se cutremură şi făcu semn să îl ia din faţă pe ghiaurul ce îndrăznise să-l privească ameninţător.  
  
În faţa eşafodului, tânărul căpitan se opri. Căzu în genunchi, spunându-şi rugăciunea: 
  
"Tatăl nostru care eşti în ceruri  
  
Sfintească-se împărăţia Ta,  
  
Facă-se voia ta, precum în cer si pe pământ..." 
  
Tobele băteau căutând să astupe vocile supuşilor ortodocşi care recitau odată cu cel condamnat, rugăciunea. 
  
Paşa se ridică în picioare. 
  
- Nemernicie. Ghiauri netrebnici. Faceţi ceva să tacă! răcni puternic, îndemnând să i se taie cât mai repede capul. 
  
Ienicerii îl aplecară pe butuc. Vocea lui nu înceta să se audă: 
  
"Şi iartă-ne nouă greşelile noastre, precum..." 
  
Capul i se rostogoli, înroşind pământul. Ochii îi deschise, clipind repede de câteva ori, limba şi-o trase în gura năclăită de sânge, rămânând aşa, nemişcat.  
  
Tobele tăcură. 
  
Trupul târât prin faţa carului din care, timp de aproape cinci ore, Principele Alexandru împreună cu mama sa şi fratele său mai mic priviseră chinul celor ce-şi jertfiseră viaţa pentru ei, se zdrobea de bolovănişurile locului, înroşindu-le cu sângele ce nu contenea să se scurgă. 
  
Un ienicer defilă apoi prin faţa tuturor cu capul tânărului căpitan care îndrăznise a înfrunta pe marele paşă, ca semn că cei care vor mai îndrăzni să se ridice împotriva "Sfântului Imperiu", aşa vor păţi, aceasta fiind una din uşoarele pedepse a celor răzvrătiţi.. 
  
Schender se retrase, împreună cu cei ce îl însoţeau, în cortul pregătit pentru ospăţ. 
  
Mai-nainte avea să-l pună în scaun pe Radu Mihnea, de pe urma căruia ştia că îşi va mări propriile bogăţii. Vorba lui fiind cu greutate pe lângă Sultan, în împrejurările actuale, când raporturile dintre poloni şi turci se înrăutăţiseră. 
  
Principele Radu învăţase la şcolile superioare din Veneţia, cunoscând limbile greacă, italiană şi turcă. Se remarcase ca un tânăr dotat cu o inteligenţă ce uimise pe profesorii Universităţii Veneţiene. Împins de împrejurări, mazilise pe Alexandru, fiul răposatului voievod al Moldovei, Eremia Movilă. 
  
Când se întâmpla să treacă pe lângă carul celui ce fusese Domn al Moldovei, privirile nu şi le ridica din pământ, iar inima simţea cum îi zvâcneşte puternic în piept. Din ordinul lui se aduseseră prizonierilor din car hrană şi pleduri pentru drum. 
  
"De ce viaţa este atât de crudă?"se întreba Mihnea; "De ce unii sunt obligaţi să moară iar alţii să se înalţe pe oasele lor? Mi-aş dori să fiu undeva, departe de toţi oamenii aceştia dedaţi tuturor răutăţilor. Câte frumuseţi pe chipul celora ce au sufletul curat. Doamne, iartă-mă"... şi-şi ridică privirea către cerul senin al acelei după-amieze de 24 august 1616. 
  
Simţi o teamă în suflet. Aceiaşi nelinişte care-l cuprinsese atunci când mama lui, Voica, revenise după doi ani, scoţându-l din mănăstirea călugărilor de la Athos. 
  
- Unde ai să mă mai duci, mamă? întrebase cu o voce speriată adolescentul. 
  
- Vom pleca în Italia, la bunica Ecaterina Salvarezi. De acum încolo, va trebui să te formezi ca om şi ca principe pentru tronul valah. Vei învăţa latineşte, italieneşte, greceşte. Vei trăi la Veneţia, alături cu verii tăi şi în special doresc să te apropii de mătuşa ta Maria Minio ... Prin familiile noastre avem mare trecere la Dogele Veneţiei care ne va ajuta. 
  
- Pe tata l-ai mai văzut? 
  
- Nu, răspunse categoric mama sa. E la Constantinopol, înconjurat de femeile haremului său. E paşă de Nicopole şi otomanii îl numesc Mehmed Bey. 
  
- Tatăl meu? Se miră viitorul principe valah. 
  
- Da, dragul meu, tatăl tău, pe-acolo pe unde este, a ştiut să-ţi mai facă doi fraţi: Ibrahim Bey şi Mustafa Bey, şi surori: Caise Catum şi Ihume Catum, ca să nu fii singur. 
  
În timpul celor doi ani petrecuţi la mănăstirea Iverului, întrerupse orice legătură cu exteriorul. Vroia să-şi vadă tatăl dar nu îndrăznea să-i mai spună maică-si nimic, observând-o aşa de pornită împotriva lui. Ajunşi la Veneţia, îl purtă prin minunata Piaţă San Marco, sub cerul minunat de senin al acelei luni de sfârşit de vară, în acompaniamentul valurilor înspumate ale mării Adriatice, lovite de zidurile impunătoarei cetăţi. 
  
Despre măreţia acestui magnific centru occidental se spunea de către contemporani: "Veneţia ţine în ea toată Italia"şi este "podoaba şi frumuseţea ei", "lumina artei"lumii. 
  
Lumea aceasta nouă, a deşteptat în tânărul Basarab aventura şi înţelepciunea savantă dar şi veleităţi ascunse, altele de cum şi le formase de copil, crescut întâi pe malul Dâmboviţei cu acea dulce apă a bucureştenilor şi apoi ca adolescent, călugăr pe stâncile frumoase, dar austere ale Athosului. 
  
Toate acestea îi trecură prin minte, derulând trecutul unei părticele din viaţa sa, în drumul spre cortul Paşei Schender, unde avea să se ţină ospăţul. 
  
De departe văzu din nou carul în care cei trei prizonieri stăteau în picioare. Pentru scurt timp, privirea lui se întâlni cu cea a lui Alexandru: "Eu te-am înştiinţat să pleci cu toţi ai tăi şi cu bogăţiile voastre, că turcul mă va numi domn al ţării tale. Nu m-aţi ascultat ...", trecu din uitătură gândul său în mintea celuilalt. Alexandru îl privi trist, fără duşmănie. Închise ochii ca semn că a înţeles răspunsul şi-şi lăsă pleoapele să-i peste ochii obosiţi. 
  
Radu oftă adânc şi porni încet în urma demnitarilor turci şi valahi. Îşi aduse aminte că şi pe fiul său mai mare, ce îl avea cu doamna sa Arghira, îl chema tot Alexandru şi oftă din nou, poate pentru faptul că nu ar fi dorit niciodată ca fiul lui să aibă un astfel de sfârşit, o soartă atât de dură. Si de ce acelaşi nume? 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DRUMUL CARULUI (roman istoric) / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 211, Anul I, 30 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!