Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 437 din 12 martie 2012        Toate Articolele Autorului

DRAGOSTE PURĂ SCĂLDATĂ ÎN DORURI ALBE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect este pentru culoare.  
(Neale Donald Walsch)  
 
 
În acest început de mileniu ale cărui coordonate par a fi bişniţa, minciuna, corupţia - toate gata să impună un regulament nou la scară planetară - Vera Crăciun şi-a propus şi a reuşit să recidiveze într-un timp relativ scurt, care nu atinge marginile unui an. În creaţia sa, poeta nu se lasă influenţată de nimic ce poate fi raportat la spectrul politic în care ţara se scaldă într-o apă mai tulbure ca toată istoria ei de veacuri şi la nimic din criza financiară ori economică, ce pare că revarsă pe tărâmurile mioritice doar amarul sedimentat dinăuntrul şi din afara ţării. Ea revine sfioasă, dar cutezătoare, pentru a-şi face loc suficient de confortabil în lumea culorilor menite a da frumuseţe poeziei şi chiar îndrăzneşte să aleagă albul pentru a doua sa carte de autor, dar nu pentru că ar fi întotdeauna în opoziţie cu celelalte culori, ci pentru că, în albul copleşitor al zăpezii, doreşte să-şi dezvăluie bunăvoinţa angelică şi trăirile pline de lumină, de credinţă şi de speranţă, scăldate toate în aceeaşi inocenţă manifestată în Meditaţii şi cuvinte, primul său volum de versuri.  
 
Beneficiind de sprijinul editurii Naţiunea, care-i tipăreşte cartea, Vera Crăciun îşi permite să îmbrace al doilea volum de versuri în chiar culoarea albă a frumoşilor trandafiri ce încântă cititorul prin puritate şi gingăşie, îmbrăţişând fericită ideea inimosului publicist Romeo Tarhon – redactor şef adjunct şi editor la Ziarul Naţiunea – continuitate pentru Neam şi Ţară, iniţiatorul ineditului proiect Rugă fără sfârşit – cel mai lung poem pentru cartea recordurilor. În aceeaşi idee, poeta ne înfăţişează pe ultima copertă una din poeziile închinate mamei sale, căreia i-a dedicat ambele volume de versuri şi, plină de dor şi de recunoştinţă, înserează în prezentul volum un prim grupaj de versuri explicându-se, parcă, cititorului: „Ochii-mi plânşi trimit în ramă/ Gând pios şi dor de mamă”Amintire, iar în prima pagină expune fotografia celei ce i-a dat viaţă într-un tablou pe fondul albului ce o reprezintă.  
 
Poezia Verei Crăciun este liniştită şi expresivă. Prin versuri îşi deschide sufletul şi permite cititorului să-i admire zborul senin al cuvântului, rostit cu seninătate şi plecat spre frumos, ca pentru a ne convinge că este izvorât din frumos: „Frumosul se naşte din rază divină,/ Din act creator dătător de lumină./ Se naşte-n privirea curată şi blândă/ din ochii femeii născută fecundă” Privire de mamă. În acelaşi timp, conştientizând că sentimentele au intensitate diferită de la om la om, că iubirea se manifestă felurit chiar în relaţia părinte-copil, poeta manifestă răbdare şi bunăvoinţă pentru a convinge şi nu vine cu argumente, ci cu o întrebare retorică în măsură a ruşina pe îndărătnicul om, la orice vârstă s-ar afla el: „Cum să nu mângâi fruntea întristată,/ Obrazul cald ce catifea de crin era odată/ Ori mâna ce te-a legănat/ Cu dor şi drag te-a mângâiat!” – Iubire de părinte.  
 
Este, dacă vreţi, încercarea poetei de a defini iubirea, acţiune foarte dificilă precum se ştie. Pe de altă parte, versul poetei evidenţiază dragostea faţă de tot ce este în jurul ei, faţă de reperele importante care au marcat desfăşurarea vieţii sale şi a familiei în care s-a născut înconjurată de dragoste şi în care a învăţat să trăiască prin iubire de oameni, de cer şi de pământ, cu tot ceea ce înseamnă acestea. Tocmai de aceea cuvântul său, eliberat şi lăsat să zburde în libertatea culorilor şi a rimei, creează tablouri pictate în toate nuanţele prin care natura, într-un cuvânt, a fost văzută, auzită, simţită şi iubită. Adevărat, autoarea nu trece priveliştea universală prin ochii ei, ci prin ai femeii, în general vorbind, atâta doar că toate femeile vor privi totul prin ochii mamei sale, cea care a învăţat-o să iubească frumosul, mereu ilustrat în alb, fie noapte, fie zi: „Vezi şi marea, vezi iubirea,/ Vezi candoarea, dăruirea,/ Vezi paleta de culori/ Din petalele de flori/ Vezi un mugur înflorit/ Şi de toate eşti vrăjit…” În aceeaşi poezie urmează să înţeleagă cititorul că nu este deloc întâmplătoare descoperirea imaginii vieţii doar prin ochii femeii, ca şi când bărbatul nu ar exista. Autoarea va sublinia cu îndemânare rolul pe care-l are femeia în existenţa atât de complexă a omului pe pământ, „cercetând prin alb de nor” împreună cu noi, pentru a ne convinge: „Vei găsi mireasma fină/ Ce-i minune, e divină,/ E iubirea ideală/ În fior dulce de mamă”. Iată, este vorba de femeia-mamă! Adică aceea care dă viaţă, care asigură continuitatea acesteia pe pământ, pentru că „doar sufletul femeii” acesteia „Albul pur îl mai doreşte./ Acel alb ca de poveste…”, urmând ca tot în această culoare, „Alb de nor şi alb de vis,/ Alb de dor şi alb de nins”Alb de vis şi alb de nins, adică, în curăţenie sufletească, să dea viaţă ce urmează a fi alăptată cu seva inocenţei şi să crească, învăluit în puritate, rodul dragostei nevinovate.  
 
Din toate anotimpurile, pentru acest volum, Doruri albe, Vera Crăciun a ales doar iarna şi toamna, deşi pe toate le cunoaşte şi le iubeşte la fel de mult, atâta doar că nu poate găsi în celelalte culoarea în care se regăseşte cu sufletul ei curat mai bine ori mai mult decât în albul zăpezii şi în auriul toamnei. A hotărât să le dedice câte un capitol destul de bine închegat, dar asta nu înseamnă că a renunţat cu totul la imaginile proprii surorilor iernii. Bunăoară, pentru a da dimensiune suferinţei cauzată de pierderea fiinţei dragi, a făcut apel la vară, adresându-i-se: „De ce în ochi ţi se strecoară/ Atâtea nostalgii şi lacrimi reci?/ Te-ntreb a nu ştiu câta oară,/ Frumoasă vară, de ce pleci?” Frumoasă vară. Este, dacă vreţi, în paralel cu sensul ideii anterioare, o modalitate de a trece la capitolul următor al volumului Alb de vis, luându-şi rămas bun de la ceea ce a fost, pentru a depăşi durerea şi a trece în altă lume de splendori în care autoarea se manifestă cu sensibilitate şi trece la un nivel superior celui manifestat în primul său volum de autor. Această trecere nu este brutală.  
 
Poeta găseşte resurse nebănuite şi urmează cursul firesc al timpului, trecând din vară în toamnă, în acel ciclu rece şi oarecum înfricoşător, dar necesar în pregătirea pentru o nouă etapă obligatorie în evoluţia vieţii. Este o necesitate cunoscută şi acceptată până şi de copacul trist care se supune în tăcerea-i grăitoare: „Coroana-n rugă el îşi pleacă/ Sperând ca mlădierea-i blândă/ Va face toamna-ncet să treacă,/ Să nu dea pentru el osândă” – Ruginiu de toamnă. Acolo unde acceptarea nu este înţeleasă, intervine poeta pentru a sta de vorbă cu florile şi cu toţi copacii, pornind de la şes şi mergând până în vârf de munte, lăsându-se „chemată de frumos”, pentru a explica: „Din haina toamnei aurie/ O altă haină va să fie,/ Cu verde crud ce va să-mbrace/ Acelaşi ram de sub cojoace” Strai de toamnă. Mergând în timp, fără grabă, dar sensibilă şi atentă la miracolul vieţii pe care natura-l dezvăluie cu dărnicie la tot pasul, Vera Crăciun descoperă armonia adusă cu blândeţe de cel mai rece anotimp: „Împodobit e ramul cu mii de licurici de gheaţă/ Şi de-l atingi a mângâiere, el ninge, se răsfaţă”Alb de munte alb.  
 
Din asemenea versuri, îmbogăţite creator de rime ce reuşesc să picteze tablouri de iarnă în diferite manifestări ale trecerii ei în timp, înţelegem cât de mult se lasă poeta furată de liniştea frumoasă şi adâncă din albul zăpezii, atrăgând cititorul către visare: „Acoperă-mi simţirea în nea, ca pe un ram,/ Dă-mi clipa de visare, în gânduri să o am./ Înalţă-mă pe munte, mă-nvăluie în nor/ Să fiu plutirea lină a fulgilor în zbor” Vis de iarnă. În lirismul poetei verbul demască adeseori timpul fizic, pe care-l aduce să-l putem pipăi, să-l simţim, pentru a reuşi să înţelegem mai uşor strigătul de bucurie al autoarei, entuziasmul ori trăirile sale: poposeşte, topeşte, împresoară, zboară, gândeşte, vrăjeşte, dăruiesc, primesc, străpunge, ajunge, mărunţindu-l ca pe o ninsoare căzută pe noi înşine: „Şi-n cascade cristaline, ieri – o lacrimă de stâncă,/ Azi – doar picurii de gheaţă ce-n sclipire mă încântă” sau „Privirea tristă îţi rămâne, cu nostalgie te gândeşti,/ Că uneori chiar cu căldura, doar fulg de nea poţi să topeşti”Fulg de nea.  
 
În acelaşi timp, autoarea creează versuri deosebite prin care ne oferă o suită de imagini a căror unicitate o întreţine prin caracteristici vizuale, senzitive, ale anotimpului în care ale sale Doruri albe se exprimă prin adjective: senină, efemere, aprinse, rece, divin, lin, strălucire, plutire, căzute, cernute, mângâiată, alintată, fermecată etc. La acest capitol ar fi de dorit să insiste în folosirea a cât mai multor adjective în alcătuirea rimelor, cunoscând că verbul nu sună atât de armonios ca adjectivul şi nu poate induce, atât de plăcut ca acesta, sentimentul, entuziasmul, frumosul din fiinţe şi lucruri ori alte stări.  
 
Poezia Verei Crăciun anihilează intimitatea dar lasă liberă visarea, frumosul şi iubirea, chiar dacă aceasta din urmă nu trece de o graniţă strictă raportată la femeia-mamă ori la natura-mamă. Nu este vorba de limite impuse ci doar de spaţiul în care autoarea trăieşte şi se manifestă. Trăirile ei lăuntrice sunt pertinente, sunt reale, limitate doar la cadrul familial.  
 
Poeta nu abordează tematica filosofică decât în treacăt şi nici nu trece la efuziuni retorice, dar asta nu înseamnă că poezia este inferioară. Ea îşi nuanţează frazele, îşi controlează şi îşi păstrează stilul propriu în care o regăsim permanent coerentă şi expresivă. Foloseşte adeseori epitetul şi metafora iar atunci când apelează la comparaţie, parcă prea mult uneori, reuşeşte să creeze imagini estetice deosebite, chiar valoroase, mai cu seamă atunci când introduce natura în tablouri ce-i păstrează semnătura.  
 
Vera Crăciun dispune de capacitatea de a declanşa emoţia cititorului prin imagini autentice izvorâte din propriile-i impresii ori trăiri, prin simplitatea cuvântului folosit pentru a înfăţişa detalii preţioase care, de fapt, sunt rupte din realitatea înconjurătoare graţie sensibilităţii sale creatoare. Ea este, aproape în permanenţă, fidelă doar experienţei proprii, doar imaginilor văzute ori auzite de ea. De fapt tocmai acestea îi fac sufletul să vibreze şi să scrie pentru a da tuturor din preaplinul bucuriei şi iubirii sale. Ea scrie mai mult cu sufletul. Nu o interesează logica în poezie şi nu face apel la matematica strictă a versului pentru a-l clădi potrivit canoanelor. Se exprimă liber, urmărind emoţia care a pătruns-o şi pe care doreşte s-o ofere celui care o ascultă, celui ce o citeşte.  
 
Atunci când eşti puţin pierdut în tumultul vieţii, ori eşti doar „trist în parcul părăsit” şi ai senzaţia că eşti doar „un copac stingher de frunze pustiit” e bine să ai în mână volumul Verei Crăciun şi să-l răsfoieşti până te regăseşti. Vei zâmbi şi vei merge mai departe. Aşadar, vă recomand cu multă căldură volumul de versuri „Doruri albe”. Vor fi trăiri de fiecare zi pe care le veţi regăsi în paginile sale.  
 
 
Marian MALCIU  
Membru al Ligii Scriitorilor din România  
Referinţă Bibliografică:
DRAGOSTE PURĂ SCĂLDATĂ ÎN DORURI ALBE / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 437, Anul II, 12 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!