Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorie > Mobil |   



Dr. Mite MĂNEANU, ŢARA ŞI CETATEA SEVERINULUI IN EVUL MEDIU(1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Dr. Mite Măneanu, ŢARA ŞI CETATEA SEVERINULUI  

ÎN EVUL MEDIU(1)  

 

În cadrul amplului proces de evoluţie naţional-statală, înregistrat în această parte a Europei, Porţile de Fier şi Severinul capătă relevanţă în evul mediu1, dată fiind poziţia geografică la interferenţa marilor drumuri comerciale şi strategico-militare, la răscrucea unor interese politice şi militare contradictorii, urmărite de diversele state feudale ce se afirmă în zonă. Acest rol istoric important a putut fi asumat de Severin şi în perioada de după retragerea aureliană, când doar armata şi administraţia s-au evacuat la sud de Dunăre, în timp ce în Dacia părăsită de unităţile militare şi administrative romane, rămânea întreaga populaţie civilă. În cazul Drobetei, ca şi al altor obiective militare romane importante de pe malul stâng al Dunării, se mai înregistrează şi continuitatea prezenţei militare, prin executarea unor lucrări de reparare a castrului, sub Constantin cel Mare, construirea chiar a unor fortificaţii noi în timpul lui Iustinian, cât şi menţinerea în secolele următoare a unor fortificaţii şi elemente militare în zonă2, dar neconsolidate corespunzător din cauza presiunilor şi distrugerilor repetate provocate de invaziile popoarelor migratoare, care, în cea mai mare parte urmăreau calea Dunării, spre Europa centrală. În acest context istoric, din a doua jumătate a secolului ai X-lea pentru Severin, ca şi pentru întreaga Oltenie a intervenit împrejurarea favorabilă că pecenegii şi apoi cumanii nu şi-au extins stăpânirea în această parte, iar formaţiunile politice româneşti care participă deja la evenimentele politico-militare ce aveau ca protagonişti Imperiul Bizantin, statul Bulgar, regatul Maghiar3etc. s-au putut consolida. Relaţiile destul de strânse ale formaţiunilor româneşti de la Nord de Dănure, cu statul „Vlaho-Bulgar” al Asăneştilor au permis consolidarea poziţiei acestora şi o posibilitate sporită de rezistenţă în faţa tendinţel,or expansioniste ale regatului maghiar. Însă spre sfârşitul domniei lui Assan al II-lea şi mai ales după moartea acestuia, legăturile dintre factorii politici de la nord şi sud de Dunăre, slăbind, presiunea de la nord şi sud maghiară s-a intensificat4. Urmărind supunerea formaţiunilor statale româneşti dintre Carpaţi şi Dunăre Regatul Maghiar ameninţa şi Ţaratul Bulgar al Vidinului, pentru ca în urma victoriei maghiare în războiul din 1230, să se creeze, la hotarul de nord-vest al Ţaratului Bulgar, Banatul Severinului5. Această formaţiune militară – adevărată marcă de graniţă – avea menirea de a apăra căile de acces spre centrul regatului, împotriva atacurilor de la sud şi est. Acest banat cuprindea regiunea de sud a Banatului, precum şi partea din Oltenia, până la Jiu – respectiv judeţul Mehedinţi, având ca element central cetatea Severinului. Aserţiunea după care Banatul de Severin a fost creat în jurul anului 1230, după victoria regelui cruciat Andrei al II-lea asupra bulgarilor este întărită şi de faptul că în 1233 în lista demnitarilor regatului maghiar figurează Luca, banul Severinului6, care era reprezentantul acestei formaţiuni şi vasal coroanei sfântului Ştefan fiind, totodată, membru în sfatul regal. În legătură cu numele acestui prim ban de Severin, Maria Holban, citând un document din 19 februarie 1234, în care este menţionat pentru 1233 banul Luca, crede că lectura corectă a numelui acestuia ar fi fost Iula banul, menţionat şi într-o scrisoare, din 27 noiembrie 1233, adresată de Inoncenţiu, episcopul de Sirmiun regelui Bela al IV-lea prin care-l ruga să-i îndeplinească unele cereri anterioare. Se argumentează că ambele texte nu s-au păstrat în original ci doar în transcriere, în registrul papal „Liber Censum Camerae Apostolicae” şi poate fi o greşeală a copistului. Se face totodată menţiunea că în acea perioadă exita un dregător Luca, care între 1229 şi 1230 avea demnitatea de mare paharnic al regelui Andrei al II-lea şi care putea fi Luca banul, în timp ce Iula banul, menţionat în documentele din 27 noi. 1233 şi 22 august 1233, cercetătoarea consideră că ar fi vorba de Iula fratele lui Rathalt comite al curţii regale7. Cercetările întreprinse în arhivele de peste hotare au condus la descoperirea unor noi documente referitoare la această problemă (care vin să completeze pe cele deja publicate în colecţia Hurmuzacki) însă nici cu ajutorul acestora nu se poate clarifica pe deplin identificarea primului ban de Severin, momentul exact al întemeierii acestui banat ca şi continuitatea acestei formaţiuni politico-militare până în anul 1247. Astfel, s-a remarcat că pentru perioada 1235-1245 în documente nu apar bani de Severin (excepţie fac doar anii 1233, 1240, 1243), în timp ce Luca este menţionat în documente din 1235-1237 şi Iula în cele din 1235-1239, investiţi cu alte dregătorii în comitate din vestul Ungariei. Abia într-un document din 21 martie 1240 apare a doua menţiune a unui ban de Severin – respectiv Oslu, care figurează în protocolul final al unei diplome solemne date mânăstirii Cârţa. Trei ani mai târziu, într-un alt protocol final al unei diplome solemne din 1243, este menţionat un alt ban al Severinului – Ştefan Csak care, se presupune că îşi avea reşedinţa în apropierea Severinului (posibil la Orşova sau Mehadia), unde existau castele – reşedinţe întărite), căci la acea vreme cetatea Severinului nu fusese încă construită8. Omisiunile şi neclarităţile pe această temă, existente în documentele vremii, îngreunează în continuare sarcina istoricilor doritori să reconstituie integral această perioadă, mai ales că în privinţa respectivei formaţiuni militaro-administrative şi a titlului de ban au existat numeroase discuţii, multe contradicţii, pentru ca în ultimul timp să se acrediteze tot mai mult ideea existenţei, în această zonă, a unei formaţiuni similare româneşti, iar titlul de ban, care s-a perpetuat apoi pentru a desemna pe conducătorii Olteniei a existat anterior cuceririi maghiare. Ca argument se menţionează că acest titlu de ban, cu înţelesul de guvernator, se întâlneşte la slavii din sudul Dunării – în sec. X în Croaţia, Slavonia şi Dalmaţia, iar de la mijlocul sec. XIII şi în Bosnia. Acestea s-au menţinut şi după cucerirea lor de către regatul maghiar, fiind similare, ca şi Banatul de Severin, mărcilor militare de graniţă de tip carolingian9. Înfiinţarea Banatului de Severin nu constituia însă o iniţiativă singulară, ci se încadra într- politică şi strategie mai largă, pentru că ulterior regatul maghiar a mai înfiinţat Banatul de Macva (1254), Banatul de Cucevo şi Branicevo (1272), Banatul de Vidin (1365-1369)10. Aceste formaţiuni politico-militare şi administrative aveau o deosebită importanţă de vreme ce banul era egal n rang contelui palatin, făcând parte dintre marii demnitari ai curţii regale maghiare, urmând în ierarhia administrativă imediat după rege. El era numit direct de rege pentru perioade de timp determinate, exercitând autoritate deplină în banat – concentrând puterea politică, judiciară şi administativă, fiind în primul rând comandantul suprem al oştii din acest ţinut. De asemenea, era ajutat de doi vicebani, unul cu atribuţii administative şi altul cu cele judiciare. Crearea Banatului de Severin, corespunzând unor cerinţe de ordin militar în primul rând, avea însă şi scopuri politice, urmărind consolidarea şi extinderea stăpânirii maghiare la sud de Carpaţi, obiectiv major al politicii regalităţii maghiare din acea perioadă. În privinţa numelui de Severin dat banatului şi cetăţii medievale, nume ce a dăinuit şi după dispariţia, în 1524, a cetăţii, trebuie spus că părerile sunt împărţite. Unii cercetători cred că această denumire ar trebui pusă în legătură cu SEVERN în limba bulgară – „de nord”, alţii asociază această denumire cu numele împăratului roman Septimus Severus, în timp ce alţii consideră că denumirea trebuie pusă în legătură cu numele unui maestru al Ordinului Ioaniţilor care ar fi construit cetatea. Noi credem că ceea ce a fost hotărâtor în atribuirea numelui cetăţii sunt importantele vestigii arheologice ale romanităţii, castrul, ruinele podului lui Traian ş.a. care atuncik, ca şi acum, impresionau pe contemporani. Este foarte probabil ca localnicii să le fi păstrat în conştiinţă ca „ruinele lui Sever împărat” şi astfel să se fi transmis denumirea şi noilor veniţi. Oricum, eroare sau nu, numele de Severin, păstrat până azi, evocă deopotrivă antichitatea romană, frământatul ev de mijloc şi epoca modernă, într-o continuitate neîntreruptă, bogată în fapte istorice.  

Încă de la început Severinul a avut de făcut faţă ameninţării adversarilor tradiţionali ai regatului maghiar, pentru ca în 1241 să fie pustiit de marea invazie tătară. O cronică contemporană menţionează o luptă dată de tătari în părţile „Valahilor negri” cu Beseremban, pe care îi biruiseră. Presupunerea ce se face este că Beseremban este transcrierea greşită a demnităţii de Ban de Severin11, care conducea probabil avangarda armatei ce întâmpina o parte a oastei tătărăşti credem că nu este lipsit de temei. Acest insucces anticipa dezastrul general al armatei maghiare, regele Bela al IV-lea fiind nevoit să se refugieze în Dalmaţia. Menţionatul episod tragic a demonstrat însă şi fragilitatea sistemului de apărare al Banatului de Severin, în cadrul căruia fortificaţiile cetăţii Severinului, ca şi a altor cetăţi ce ţineau de aceasta, au fost insuficiente pentru a face faţă chiar atacului unor oşti cavalereşti, neînzestrate cu arme şi tehnică militară de asediu. Pentru remedierea acestei deficienţe majore, după retragerea tătarilor, regele Bela al IV-lea cheamă Ordiunul Cavalerilor Ioaniţi (sau ospitalieri) cu magistrul Rembald, cărora le cedează, în anumite condiţii, întreaga Ţară a Severinului, acordându-le şi alte avantaje. În această situaţie, opţiunea regală nu este întâmplătoare, cunoscute fiind calităţile ostăşeşti ale acestor călugări – militari şi cu deosebire priceperea lor în construirea şi apărarea fortificaţiilor12, calităţi de altfel menţionate de regele maghiar într-o scrisoare din 1254, către papă, în care arată că împotriva pericolului tătăresc nu avusese nici un sprijin din partea principilor Europei, în afară de „Ordinul hospitalierilor”, care au luat armele împotriva păgânilor şi schismaticilor, ca să apere regatul nostru şi credinţa creştină. Pe aceştia, în parte i-am aşezat în locurile cele mai primejduite, la hotarul Cumanilor de peste Dunăre şi al Bulgarilor, pe unde şi-a făcut intrarea armata tătarilor în vremea invadării regatului nostru. De aici chiar gândim şi nădăjduim ca – dacă Dumnezeu va ajuta truda noastră şi a acestor fraţi şi dacă Domnul Scaunul Apostolic îi va avea vrednici de ocrotirea sa, să întindem vlăstarii credinţei catolice aşa cum se întinde Dunărea până la Marea Constantinopolitană”, - pasaj ce dezvăluie mobilurile politice şi religioase ale aducerii acestora la Severin, care au fost avute în vedere, pe lângă recunoscuta lor iscusinţă în edificarea cetăţilor, de asemenea relevată în scrisoare. „O parte însă din fraţi i-am aşezat în mijlocul regatului nostru pentru apărarea castelului ce facem să se zidească pe lângă Dunăre, la care lucru neamul nostru nu este dedat. Căci Dunărea este apa rezistenţei; aici şi noi, oricât de nepregătiţi şi grozav loviţi, zece luni am rezistat tătarilor, atunci când regatul nostru nu avea aproape deloc cetăţi şi apărători”13. Valoarea şi eficienţa militară recunoscută a acestor călugări-ostaşi (era vorba de numai 50 de cavaleri cu însoţitorii lor) aduşi în Banatul de Severin rezultă şi din privilegiile cu totul speciale acordate prin aşa numita Diploma Cavalerilor Ioaniţi15în 1247, document de o importanţă excepţională pentru descifrarea unor realităţi politico-militare şi social-economice din ţara Severinului, precum şi din celelalte părţi ale Olteniei şi Munteniei. Acordându-se, prin această diplomă, Cavalerilor Ioaniţi drepturile şi obligaţiile banului de Severin, reglementări instituite încă înaintea invaziei tătarilor, prin care pe de o parte se urmărea organizarea apărării regatului în această parte, iar pe de altă parte se urmărea asigurarea continuităţii suzeranităţii asupra teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre. Pentru aceasta, Cavalerii Ioaniţi primeau întreaga Ţară a Severinului (Terra Zeurini) cu munţi şi cu tot ce ţinea de ea, precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la Olt, în afară de cnezatul voievodului Litovoi, care era lăsat românilor aşa cum l-au stăpânit ei până atunci. Totodată li se dăruie toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, stabilindu-se pentru aceste ţinuturi aceleaşi îndatoriri militaro-economice ca şi pentru Ţara Severinului. Era de asemenea exclus voievodatul lui Seneslau, care era lăsat în stăpânirea românilor, în aceleaşi condiţii ca şi cel al lui Litovoi.16(Terra Litua)  

Din punctul de vedere al subiectului abordat de noi este util să arătăm şi condiţiile stabilite de diplomă, în care se făcea donaţia Ţării Severinului putându-se astfel aprecia stadiul de dezvoltare economico-socială a acestei străvechi vetre de locuir4e românească. Din diplomă se subînţelege că veniturile Ţării Severinului, precum şi ale cnezatelor lui Ioan şi Farcaş erau importante de vreme ce regele îşi rezerva jumătate din ele, în timp ce cavalerilor ioaniţi le rămânea cealaltă jumătate din venituri, foloase şi slujbe (cu excepţia veniturilor bisericilor care rămâneau episcopilor şi arhiepiscopilor). La acestea se adăugau, pe seama cavalerilor ioaniţi, veniturile morilor (exclusiv cele din voievodatul lui Litovoi), precum şi veniturile obţinute de la clădirile şi semănăturile ce le-ar fi făcut în cuprinsul Ţării Severinului pe cheltuiala lor, cavalerii ioniţi, precum veniturile de la păşunile pentru vitele şi oile lor şi ale pescăriilor existente deja (cu excepţia celor de pe Dunăre şi a iazurilor de la Celei, care erau păstrate pentru rege)17. În plus, cavalerii urmau să primească toate veniturile cuvenite regeluji din ţinuturile de la est de Olt, iar din voievodatul lui Seneslau numai jumătate din venituri şi foloase. După cum se vede, nominal, cavalerii erau înzestraţi cu venituri deosebite în măsură să permită susţinerea efortului militar, politic şi administrativ ce se impunea în cazul acestei formaţiuni de graniţă. În plus diploma stabilea ca românii să ajute pe ioaniţi cu mijloacele lor ostăşeşti (cum apparatu suo bellico) în vederea apărării Banatului de Severin, urmând ca şi aceştia să întoarcă românilor ajutorul militar, la nevoie18. Într-un pasaj semnificativ din diplomă ni se explică de fapt raţiunea chemării cavalerilor ioaniţi în Ţara Severinului – Ţara Românească ce dispunea cu mult înainte de venirea acestora de forţe militare proprii. Este vorba de zidirea şi paza cetăţilor, specificându-se clar că atât regele cât şi ioaniţii vor suporta cheltuiala pentru paza cetăţilor şi întăriturilor, care până atunci aproape că lipseau din zonă. Diploma stabilea totodată, în mod expres obligaţia cavalerilor ioaniţi de a ridica armele împotriva tuturor „păgânilor”, de orice neam, precum şi împotriva bulgarilor şi a altor „schismatici” care ar fi încercat să năvălească prin această parte19. De asemenea, pentru a le întări autoritatea şi a le pune la îndemână mijloace de acţiune corespunzătoare, prin diplomă se stabilea că în Ţara Severinului cavalerii aveau dreptul de judecată (feudală) asupra locuitorilor, precum şi veniturile aferente acestui drept, excepţie făcându-se doar în cazul în care era vorba de „vreo osândă într-o pricină de vărsare de sânge împotriva mai marilor ţării (maiores terrae) şi ei se vor simţi nedreptăţiţi să poată face apel la rege.”20În ansamblu Diploma cavalerilor Ioaniţi, reconfirmată în 1251 şi însăşi chemarea acestora la Severin demonstrează importanţa deosebită a Ţării Severinului, atât din punct de vedere militar cât şi politic, precum şi dificultatea în care se afla regatul maghiar la graniţa sudică, unde alături de pericolul bulgar mai vechi şi tătar (mai nou) se ridicau formaţiunile politice româneşti de la vest şi est de olt cu veleităţile lor de independenţă şi unificare statală. De aceea s-a socotit necesară aducerea aici a cavalerilor ioaniţi, cunoscuţi pentru priceperea lor în construirea cetăţilor, care edifică pe lângă cetăţi mai mici în cuprinsul Banatului de Severin (Orşova, Mehadia etc.) şi puternica cetate a Severinului, care va dăinui aproape trei veacuri constituind astfel un adevărat factor de stabilitate politico-militară în această zonă. Construită pe o terasă tăiată într-un pinten de deal situat la circa 500 de metri către apus de ruinele castrului roman şi ale piciorului podului lui Traian, dominând cu semeţie Dunărea, cetatea Severinului (Castrum Zeurini) avea două incinte – exterioară şi interioară – deci două rânduri de ziduri, construite din blocuri de piatră brută legate cu mortar, precum şi din materiale luate de la ruinele castrului roman; în formă de patrulater (aproximativ dreptunghiulară), incinta exterioară adăugată după 1419 fiind înconjurată din trei părţi de un şanţ adânc pentru apă. Zidul incintei interioare era flancat la colţuri de turnuri de pază, precum şi de câte un turn la mijlocul laturilor mari ale incintei interioare.21Grosimea zidurilor variază întzre doi şi patru metri, iar poarta, situată în colţul de sud-est era înaltă de 2,70 şi largă (spre cetate) de 1,50 m fiind apărată de turnul ce flanca zidul incintei interioare. Construcţia era temeinică, cu zidurile groase la bază de 4 m şi înalte de 8 m, masivă, chiar impunătoare22. Cercetările arheologice efectuate în perioada 1936-1939 de Alexandru Bărcăcilă precum şi cele de după 1965 au scos la iveală majoritatea zidurilor şi turnurilor cetăţii, porţile, bastionul semicircular din interior, platforma dinspre Dunăre, folosită probabil pentru artilerie (după cum o dovedesc numeroasele proiectile de piatră şi fier găsite acolo) precum şi ruinele capelei (bisericii) cetăţii în formă de navă – compusă dintr-un pronaos aproape pătrat dispus transversal; naosul, dreptunghiular prelungit; altarul cu absidă centrală şi nişe laterale în grosimea peretelui de est. La construcţia aceasta au fost folosite cărămizi de factură romană şi blocuri de piatră care mai păstrează scobiturile de tiranţi şi grippe similare cu cele de la blocurile de la picioarele podului lui Traian23. Cercetările arheologice au relevat, de asemenea, modificări constructive operate de-a lungul timpului la cetate şi capelă, precum cele din timpul guvernării lui Pippo-Spanio şi Ioan de Hunedoara, dar şi ale ultimei refaceri de după 1505. S-au descoperit dovezi care atestă că anterior capelei catolice a existat aici o altă biserică cu plan triconic, probabil ortodoxă, iar pe platoul central al cetăţii au fost scoase la iveală ateliere de confecţionat material de război, vârfuri de lance, săgeţi şi proiectile de fier pentru praştie, zgură de fier ş.a. S-a găsit, de asemenea, un cuptor de pâine, urme de locuinţe incendiate, ceramică smălţuită, diverse ustensile casnice şi obiecte de cult24. Masivitatea zidurilor cetăţii, aspect neobişnuit pentru această zonă, înzestrarea sa cu trupe şi armament, resursele materiale de care dispunea, făceau din cetatea Severinului un bastion de temut, aproape inexpugnabil. În acest sens merită consemnată aprecierea lui Alexandru Bărcăcilă primul care a cercetat cu temeinicie acest obiectiv: „Această cetate de apărare n-a fost o reşedinţă seniorială de viaţă paşnică şi bogată. Aproape complet lipsită de podoabe de valoare artistică, în afară de mari cantităţi de ghiulele de piatră de toate dimensiunile, de pile de fier de variate forme, gloanţe şi mici ghiulele de fier şi plumb, fragmente de tunuri din bronz, bucăţi de pucioasă şi zgură de fier şi de aramă, care indică fabricarea pe loc a o parte din armament, ea nu dă decât multă ceramică de calitate comună, parte din forme şi din paste pentru întrebuinţări speciale şi mai puţină ceramică smălţuită şi ornamentală, pe lângă unele obiecte de metal”25. Concepută ca un avanpost întărit împotriva atacurilor popoarelor răsăritene, cetatea Severinului s-a bucurat încă de la fondarea de către Cavalerii Ioaniţi de o atenţie specială din partea tuturor factorilor politici şi militari care urmăreau controlul zonei Porţile de Fier şi a drumului strategic, pe Dunăre, spre centrul Europei. De aceea şi înfruntările politico-militare din jurul său şi din întreg Banatul Severinului (chiar din zona mai largă cuprinzând sud-estul Serbiei, Bulgaria nord-vestică, sudul Banatului, Haţegului şi bineînţeles Ţara Românească) din perspectiva timpului dobândesc o semnificaţie deosebită reliefând adevăruri istorice de netăgăduit astăzi. Stăpânirea cetăţii Severinului şi a zonei adiacente a constituit una dintre cheile supremaţiei politico-militare din acea vreme în zonă. De aici efotrurile deosebite făcute de părţile angrenate în conflict de a păstra sau ocupa această cetate. Dovada cea mai clară o constituie faptul că nici nu se uscase bine mortarul zidurilor cetăţii şi în 1260, bulgarii, profitând de faptul că regele Ungariei era ocupat cu războiul din Bohemia atacă şi pustiesc Banatul de Severin, punând capăt prezenţei aici a Cavalerilor Ioaniţi. Unii istorici au presupus chiar că, în lipsa ajutorului regal şi chiar a unui ban de Severin, poate având împotrivă şi populaţia românească autohtonă-ortodoxă, în cursul invaziei bulgare, Cavalerii Ioaniţi să fi pierit în mare parte26. Plângându-se că mai mulţi baroni, cu stăruinţă chemaţi n-au vrut să ia asupră-şi apărarea Banatului – regele maghiar arată într-o scrisoare că în sfârşit comitele Laurenţiu, „primeşte demnitatea de Ban al Severinului, biruie pe bulgari, le ia spoliile şi prăzile cu care i-a găsit încărcaţi mai spânzură din ei la malul Dunării şi aşa potolindu-le cutezanţa redă Banatului poziţia sa de odinioară şi cu virtutea lui neasemuită îl redă majestării noastre”27. Se observă cu uşurinţă sentimentul de mulţumire şi recunoştinţă manifestat de rege, conştient că pierderea Banatului de Severin, cu cetăţile sale, în principal cu cea a Severinului, reprezenta o primejdie gravă pentru securitatea întregului regat. Se mai evidenţiază, de asemenea, fapta magistrului Laurenţiu, Voievod al Transilvaniei, care în 1260 salvase nu numai Banatul de Severin dar şi regatul, respingând şi după 126028atacurile bulgare. Acesta, şi apoi din 1263 banul Porith (care cucereşte chiar Plevna bulgară), prin acţiunile lor consolidează poziţia politico-militară a cetăţii Severinului nu numai în zona sa tradiţională de influenţă, dar chiar în cadrul relaţiilor politice dintre regatul maghiar şi ţaratele bulgare şi dintre acestea şi formaţiunile statele româneşti de la sud şi nord de Carpaţi29. Reconstituirea zonei de influenţă, din punct de vedere militar în primul rând, de către banul Laurenţiu trebuie pusă în legătură nu numai cu un sprijin regal mai substanţial ci, credem mai ales într-un sprijin mai mare al cnejilor şi voievozilor români din stânga şi dreapta Oltului, precum şi din Haţeg şi Banat, sprijin militar obţinut graţie unei abilităţi politice a banului Laurenţiu şi probabil a unor concesii importante de ordin economic, politic şi confesional acordate fruntaşilor români din Banatul Severinului, dar şi a celor din cedlelalte formaţiuni statale româneşti din Oltenia, Banat, Ţara Românească şi sudul Transilvaniei.Legăturile dintre Banatul Severinului şi formaţiunile politice româneşti capătă un conţinut nou după 1270, când atacurile bulgaro-tătare au slăbit în intensitate şi tendinţa formaţiunilor din dreapta Oltului, dependente de Banatul de Severin, de a înlătura suzeranitatea maghiară se accentuează30. Încercările de creare a unui stat de sine stătător, prin reunirea ţinuturilor româneşti din dreapta şi stânga Oltului şi poate şi cele din sudul Transilvaniei (Ţara Haţegului) nu puteau să nu influenţeze evoluţia politico-militară din Banatul de Severin, ale cărui largi responsabilităţi erau afectate. Este bine cunoscută încercarea voievodului Litovoi, din 1279, căzut în lupta pentru unirea formaţiunilor politice de pe ambele maluri ale Oltului şi luarea încaptivitate a fratelui său Bărbat de către magistrul Gheorghe. Deşi eşuată, încercarea din 1279 demonstra voinţa fruntaşilor români de a crea un stat independent şi unitar, tendinţă ce începe să se materializeze după 1290, când împrejurările politice externe favorabile, coroborate cu slăbirea regatuluiu maghiar au permis lui Tihomir, tatăl marelui Basarab să realizeze mult dorita unitate, incluzând în noul stat şi Ţara Severinului31. De atunci marii voievozi şi domni ai Ţării Româneşti sunt şi bani de Severin, calitate în care recunosc suzeranitatea regelui maghiar. Astfel, cu excepţia unor scurte perioade (în 1324 este menţionat banul de Macva - Paulus), în perioada 1291-1342, voievodul Ţării Româneşti a deţinut Banatul de Severin, pentru care, la început a plătit tribut regelui, motiv pentru care el era recunoscut printre dregătorii regatului maghiar32. Sigur această schimbare nu a fost simplă înlocuire de stăpânire asupra cetăţii Severinului şi întregului Banat de Severin, ci o transformare importantă, atât în privinţa organizării apărării cetăţii principale (cea a Severinului) cât şi celorlalte cetăţi şi întărituri din Banatul Severinuluji, conducătorii acestora, structura etnică a ostaşilor ce asigurau paza întăriturilor, precum şi a altor puncte de interes militar din zonă (credem că acum este preponderent românesc), organizarea social-economică şi ecleziastică diferită de situaţia existentă cu câteva decenii mai înainte.  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 



1Marele geograf George Vâlsan arată că Ţinutul Porţilor de Fier are o imprtanţă covârşitoare pentru istoria poporului roman deoarece pentru trecut “ascunde – după toate probabilităţile geografice şi entice şi după concluziile la care au ajuns până acum istoricii şi filologii – cheia enigmei originii poporului românesc”. Acest ţinut al Porţilor de Fier, care a avut ca centru de convergenţă Severinul este locul în care (arată Vâlsan), “după toate probabilităţile trebuie pus leagănul poporului roman” (George Vâlsan, Ţinutul Porţilor de Fier, în Arhivele Olteniei (A.O.), V, 1926, nr. 23, p. 6; Idem, Leagănul poporului românesc, în A.O., VII, 1928, nr. 35, p. 2).  

 

2Mişu Davidescu, Monumente medievale din nord-vestul Olteniei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1970, p. 12-13.  

 

3Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 18-21.  

 

4Ibidem, p. 22.  

 

5Idem, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 19.  

 

6Documente privind istoria României, Transilvania veacul XI, XII, XIII (D.I.R.), Bucureşti, Editura Academiei, 1951, p. 264.  

 

7Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-maghiare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 56-57.  

 

8Ibidem.  

 

9Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, p. 19.  

 

10Ibidem, p. 20.  

 

11Al. Bărcăcilă, Turnu Severin: Trei veacuri de viaţă medievală, în “Arhivele Olteniei” (A.O.), an XII, 1833, nr. 65-66, p. 22.  

 

12Ibidem, p. 23.  

 

13Ibidem.  

 

15Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, sec. XIII, XIV, XV (D.I.R.), Bucureşti, Editura Academiei, 1952, p. 1-5.  

 

 

16Ibidem, p. 2.  

 

17Ibidem. În privinţa carectorului feudal al acestui document vezi şi studiul dr. Constantin Serban, Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi conţinutul ei de contract vasalic, în “Porţile de Fier”. Revistă de istorie şi cultură, an I, nr. 4/1996, p. 2-4.  

 

18Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 22-23.  

 

19Ibidem.  

 

20D.I.R., XIII, XIV, XV, p. 2.  

 

21M. Davidescu, op. cit., p. 9-10.  

 

22Al. Bărcăcilă, Cetatea Severinului. Raport sumar cu rezultatul săpăturilor din 1938-1939, în “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (B.C.M.I.), an XXXII, fascic. 100, 1939, p. 4; Istoria militară a poporului roman, vol. I, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 84-85, 30-31.  

 

23Al. Bărcăcilă, Cetatea Severinului. Raport sumar cu rezultatul săpăturilor din 1938-19349, în “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” (B.C.M.I.), an XXXII, fascic. 94, p. 150-155; M. Davidescu, op. cit., p. 11-12.  

 

24M. Davidescu, op. cit., p. 11-12.  

 

25Al. Bărcăcilă, Cetatea Severinului, raport sumar de cercetări arheologice, p. 4-5.  

 

26Al. Bărcăcilă, Turnu Severin. Trei veacuri de viaţă medievală, în A.O., XII, 1933, nr. 65-66, p. 24.  

 

27Ibidem, p. 24-25.  

 

28D.I.R., C. Transilvania, veac XIII, vol. II, p. 64-134; Istoria militară a poporului roman, I, p. 340.  

 

29Maria Holban, op. cit., p. 88-89.  

 

30Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 29.  

 

31Idem, Ţara Românească de la Basarab I până la Mihai Viteazul, p. 28-30.  

 

32Maria Holban, op. cit., p. 126-130; Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, p. 30-31.  

 
 
Referinţă Bibliografică:
Dr. Mite MĂNEANU, ŢARA ŞI CETATEA SEVERINULUI IN EVUL MEDIU(1) / Varvara Magdalena Măneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 907, Anul III, 25 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Varvara Magdalena Măneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Varvara Magdalena Măneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!