Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Octavian Lupu         Publicat în: Ediţia nr. 185 din 04 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Dovezile divinitatii si misiunii lui Hristos
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
octavian_lupu@yahoo.com

 

Dovada cea mai clara a autoritatii divine a lui Hristos era vizibila prin predicare1.     Dovada stăpânirii forţelor naturii 
  
Vom începe să studiem dovezile divinităţii şi misiunii Domnului Isus Hristos, prin a citi următoarele versete: 
Matei 8: 23 Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. 24 Şi deodată s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. 25 Ucenicii s-au apropiat de El, şi L-au deşteptat, strigând: Doamne, scapă-ne, că pierim! 26 El le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea, şi s-a făcut o linişte mare. 27 Oamenii aceia se mirau, şi ziceau: Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea? 
  
Ce părere aveţi despre această relatare? Oare de ce se mirau oamenii din corabie de minunea pe care a realizat-o Domnul Isus? 
Cu siguranţă că este un lucru cu totul neobişnuit să fii martor al unui astfel de eveniment, când forţele naturii ascultă de glasul unui om. Regula este ca natura să se impună asupra noastră şi eventual noi să reacţionăm la acţiunea ei prin a ne adăposti în spatele unor ziduri sau construcţii rezistente. Dar a confrunta natura potrivnică doar prin intermediul cuvântului, iar aceasta să se supună, este cu adevărat un lucru cu totul ieşit din comun. 
  
Cu alte cuvinte, în relaţia dintre om şi natură, în mod normal, omul se află într-o poziţie de inferioritate, corect? 
Chiar şi în timpul de faţă, când tehnologia a realizat lucruri cu adevărat miraculoase în stăpânirea lucrurilor ce ne înconjoară, în faţa dezlănţuirii forţelor naturii nu se poate face practic nimic. Dacă ne uităm la furtunile pustiitoare ce se abat asupra diferitelor colţuri ale lumii, sau la alte cataclisme în genul valurilor uriaşe, cutremurelor, erupţilor vulcanice şi a multor altora asemănătoare, vedem că omul nu poate decât să asiste neputincios, pentru ca ulterior să intervină, atât cât se mai poate, pentru salvarea celor afectaţi şi pentru reconstrucţia regiunilor în cauză. 
  
Se poate spune că manifestarea forţelor naturii dă dovada cea mai clară că omul nu este invincibil? Că astfel sunt anulate pretenţiile sale de a fi stăpân peste această lume? 
Nu cred că există un lucru care să dovedească mai multă ignoranţă decât pretenţia că omul a ajuns să stăpânească natura şi să facă tot ce doreşte cu ea. Omul şi-a creat un mediu care îl face să pară atotputernic, şi-a creat oraşe imense în care a înghesuit o mulţime de mijloace, fugind într-un fel de mediul natural. Dar cu toate acestea, suntem mult mai dependenţi de ce ne oferă natura decât în trecut. 
  
Revenind la versetele pe care le-am citit, ce putem spune despre Cel care a reuşit să stăpânească forţele naturii doar printr-un simplu cuvânt? 
Concluzia relatării este relativ simplă: natura ascultă de cuvântul Celui care a creat-o. Această idee reiese cu uşurinţă dacă citim primele două capitole din cartea Genezei, când Domnul a zis şi s-a făcut conform cu cele spuse. De această dată Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu rostind cuvinte având autoritatea Creatorului universului, iar natura se supune la fel ca la început, fiindcă ea ştie să recunoască glasul Celui ce a adus-o la existenţă. 
  
Cum se înţelege acest lucru? Pe de o parte natura „ştie” să distingă glasul lui Dumnezeu, iar omul, o fiinţă atât de inteligentă, este incapabil de acest lucru? 
Natura, chiar dacă pare neînsufleţită, este mai „inteligentă”, ca să spun aşa, decât omul, în ciuda cunoştinţei superioare pe care omul a dobândit-o şi o acumulează continuu. Dacă am şti să ascultăm mărturia naturii, ea ne-ar învăţa lucruri utile cu privire la legile ei şi nu în ultimul rând ea ne-ar mărturisi despre Creatorului ei. Dar noi vrem să ne impunem, să fim dumnezei, şi de aceea eşuăm să ajungem să Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Astfel, devenim nişte despoţi nemiloşi, dovedind cea mai evidentă, sau crasă, ignoranţă din univers manifestată prin necunoaşterea Creatorului. 
  
În legătură cu reacţia oamenilor care l-au văzut pe Fiul vorbind cu autoritate naturii, credeţi că mirarea care i-a cuprins a fost justificată? Ce altă reacţie ar fi fost mai potrivită? 
Într-un anumit sens era justificat să te miri că un om stăpâneşte natura, dar pe de altă parte ei nu au putut să vadă pe Dumnezeu în persoana Fiului Său, realizând lucruri minunate. Dacă ar fi avut această cunoştinţă, atunci în loc de mirare, ar fi avut o cu totul altă reacţie. Manifestarea divinităţii nu poate avea decât o singură reacţie, atunci când ea este recunoscută ca atare, şi ea se numeşte adorare. 
  
Termenul de „adorare” pare a fi destul de învechit. Cine îl mai utilizează, decât poate doar ca pe o metaforă? Ce înseamnă să exprimi adoraţie faţă de Dumnezeu? 
Termenul pare într-adevăr învechit, dar aceasta nu îi scade în vreun fel semnificaţia sa profundă. Dacă vom citi în Apocalips, vom vedea că la orice manifestare a divinităţii „Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”, fiinţele din jur, iar după aceea toţi cei din univers, se pleacă în adoraţie înaintea Creatorului. A manifesta adoraţie faţă de Dumnezeu înseamnă să recunoşti meritele Sale, puterea Sa, slava Sa, măreţia Sa, lucrarea Sa. Înseamnă să exprimi recunoştinţă, mulţumire, laudă şi mai presus de toate înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”, fiind capabil să îţi dai viaţa de o mie de ori pentru slava Celui Prea Înalt. 
  
Această descriere pare a fi un act de închinare, corect? Adică putem zice că a adora pe Dumnezeu presupune să I te închini? 
Închinarea presupune adoraţie şi într-un fel cei doi termeni, deşi cu înţeles distinct, se întrepătrund. Când vorbim despre închinare, şi doar despre atât, ne este greu să distingem motivaţia acesteia. Multe persoane se închină lui Dumnezeu de frică, iar altele de nevoie, ca să nu mai punem la socoteală pe cei ce se închină din interes. Dar dacă închinarea are la bază adorarea lui Dumnezeu, atunci ea este sinceră, autentică, sfântă, primită înaintea Sa. 
  
Se poate spune că adorarea lui Dumnezeu este expresia iubirii pe care noi o avem faţă de El, ca răspuns al iubirii pe care El o manifestă faţă de noi? 
Cu siguranţă că a adora pe Dumnezeu înseamnă ca tot ce este în tine să se plece în deplină supunere, iubire, speranţă, şi dacă trebuie, sacrificiu înaintea Celui ce Singur este vrednic de aceasta. Revenind la versetele citite, reacţia oamenilor nu trebuia să fie de mirare, ci de închinare bazată pe adorarea Celui ce a părăsit tronul din ceruri, a luat trup de om şi a venit pe pământ pentru a deveni Mântuitorul nostru. 
  
Suntem şi noi în acelaşi pericol, de a nu recunoaşte pe Dumnezeu lucrând în mijlocul nostru? 
Dacă Domnul nu ar ţine prin Cuvântul Său natura care ne înconjoară, cu toate abuzurile pe care noi le comitem zilnic, atunci de mult omenirea ar fi fost ştearsă de pe faţa pământului. Legile lui Dumnezeu continuă să acţioneze şi să ţină în frâu reacţia justificată a forţelor naturii împotriva omului, care prin tot ceea ce face caută să distrugă mediul înconjurător, sfidând de fapt pe Cel care a creat universul. Pâinea pe care o avem zilnic pe masă, maşinăriile care zboară în întinderea cerurilor sau care circulă pe tot întinsul pământului, sunt dovada că există Cineva care veghează să nu ducem lipsă, deşi Îi suntem atât de nerecunoscători. Cât de multe binecuvântări am avea în plus, dacă L-am recunoaşte pe Creator, L-am adora şi ne-am închina înaintea Lui! 
2.     Dovada stăpânirii neputinţelor omeneşti 
 
  
Să mergem mai departe pentru a urmări alte dovezi ale divinităţii lui Isus Hristos, lucru care să ne confirme credinţa pe care o avem în El: 
Matei 4: 23 Isus străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei, şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. 24 I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. 25 După El au mers multe noroade din Galilea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudea şi de dincolo de Iordan. 
  
Cum putem să înţelegem lucrarea de vindecare pe care o făcea Isus din Nazaret? De ce putem să vorbim despre o manifestare a divinităţii Sale? 
Pentru mulţi evrei, lucrarea pe care o făcea Isus din Nazaret era doar a unui vindecător, dotat cu anumite capacităţi mai deosebite, pentru a aduce vindecare celor afectaţi de felurite boli. Astfel, ei nu puteau discerne caracterul supranatural a ceea ce făcea Domnul Isus şi de aceea ei nu puteau să vadă pe Dumnezeu întrupat în natură omenească. Iar marile mulţimi de oameni care Îl urmau, nu doreau altceva decât vindecare şi mai puţin să înţeleagă faptul că înaintea lor era chiar Mesia. 
  
Cu alte cuvinte, oamenii căutau doar să beneficieze de darurile mai deosebite ale unui om, socotit un fel de medic, şi nicidecum ca un trimis al Domnului? 
Caracterul spiritual al lucrării Sale era în mare parte puţin înţeles la acea dată, fiindcă oamenii, în lipsa confirmării date de învăţătorii religioşi ai timpului, nu puteau discerne realităţile cutremurătoare la care luau parte. Deşi putem spune că aceste minuni de vindecare erau dovezi clare ale divinităţii şi misiunii lui Hristos, totuşi la acea dată ele nu erau privite ca atare. Mai degrabă ulterior, rememorând cele relatate, comunitatea celor credincioşi avea să înţeleagă pe deplin ce se întâmplase. 
  
Putem vorbi despre un fel de „orbire spirituală” care îi afecta pe cei ce erau contemporani cu Domnul Isus, ca posibilă explicaţie pentru ce s-a întâmplat atunci? 
Pe de o parte avem de-a face cu o neputinţă de a vedea pe Dumnezeu în persoana lui Isus Hristos, cauzată în mare parte de teologia ce ignora Sfintele Scripturi a învăţătorilor Legii. Pe de altă parte, oamenii nu erau dispuşi să accepte partea spirituală, fiindcă aceasta îi obliga să îşi recunoască propriile păcate şi astfel îi determina să îşi schimbe viaţa pe care o trăiau, de neascultare de Dumnezeu. 
  
De ce partea spirituală era atât de greu de acceptat? În fond, dovada vindecării de suferinţele fizice mărturisea despre caracterul sfânt şi benefic al învăţăturilor lui Hristos, corect? 
Partea spirituală este cel mai greu de acceptat, fiindcă necesită o profundă reformă a vieţii, o schimbare temeinică a priorităţilor pe care le avem. De regulă dorim să fim eliberaţi de suferinţele fizice, dar când este vorba de partea interioară, spirituală, ne dăm înapoi, fiindcă dorim să păstrăm ceea ce ne place, ce ne convine. Ori din păcate, ce ne place are de-a face cu satisfacerea poftelor şi practicarea unor obiceiuri vătămătoare. Cred că acest lucru este universal valabil, fiindcă avem cu toţii aceeaşi natură, şi de aceea, lucru care se poate urmări din istoria creştinismului, biserica a avut atât de multe probleme în a urma pe Domnul Hristos. Dar aici este un pericol foarte mare, de a rămâne doar cu nişte binecuvântări temporale şi de a pierde lucrul cel mai de valoare: viaţa veşnică. 
  
Să citim mai departe un al paragraf ce ne vorbeşte despre dovezile minunate ale divinităţii lui Isus Hristos:  
Matei 11: 2 Ioan a auzit din temniţă despre lucrările lui Hristos, 3 şi a trimis să-L întrebe prin ucenicii săi: Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul? 4 Drept răspuns, Isus le-a zis: Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: 5 Orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. 6 Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire. 
  
Care era problema în care se poticnea Ioan? De ce avea probleme în a vedea pe Mesia în persoana lui Isus din Nazaret? 
Chiar şi Ioan Botezătorul era sub influenţa teologiei fariseilor, aşteptând un Mesia care avea să lupte pentru eliberarea lui Israel. Din nefericire, Ioan nu putea să înţeleagă multe dintre învăţăturile cu un caracter profund spiritual, pe care le transmitea Domnul Isus. De aceea, în răspunsul care i-a fost dat, s-a făcut trimitere la un text din Vechiul Testament, în care se vorbea despre lucrarea pe care avea să o facă Mesia, în genul vindecărilor, învierii morţilor şi mai ales predicării Evangheliei. Acest ultim aspect era cel mai important dintre toate, fiindcă arunca lumină şi asupra primelor două. 
  
Putem spune că Ioan se poticnise, tocmai fiindcă nu dăduse atenţie Evangheliei pe care o predica Isus Hristos? 
Dacă ar fi dat atenţie nu ar mai fi pus o astfel de întrebare, care dovedea de fapt ignoranţă în cunoaşterea învăţăturilor pe care le predica Isus din Nazaret. De fapt, în textul citat nu se vorbeşte în nici un fel despre o eliberare a lui Israel de sub dominaţia Romei, ci mai degrabă despre o reformă spirituală profundă, la care era chemat poporul lui Dumnezeu. Problema evreilor, şi de fapt problema noastră, este că avem nevoie să fim eliberaţi din sclavia păcatului, de acele obiceiuri vătămătoare ce ne ţin robi păcatului. Mai mult chiar, avem nevoie de lucrarea de vindecare interioară pe care numai Domnul Isus o poate oferi, fiindcă doar El este Mântuitorul lumii. 
  
De ce oare Ioan Botezătorul nu a reuşit să înţeleagă aceste lucruri? În fond era un om al lui Dumnezeu, iar în cele din urmă a murit ca martir din cauza neprihănirii. 
Nu avem detalii istorice precise, dar între lucrarea lui Ioan Botezătorul şi cea a lui Isus din Nazaret au existat diferenţe majore, precum şi o evoluţie distinctă. Evanghelia predicată de Ioan Botezătorul reflecta doar parţial Evanghelia predicată de Isus. În mod esenţial, Ioan Botezătorul atrăgea atenţia asupra Celui ce urma să vină după el, în timp ce Domnul Isus atrăgea atenţia cu privire la Sine şi la misiunea Sa. Se pare însă că Ioan Botezătorul, deşi face prima afirmaţie cu privire la Isus ca „Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii”, ulterior a pierdut din semnificaţia celor rostite. 
  
Există riscul pentru noi de a face afirmaţii valabile, pe care să nu le putem înţelege ulterior? Sau mai bine zis, ale căror semnificaţii să ne rămână ascunse? 
Tendinţa noastră ca oameni este de a uita ce am spus ieri, sau chiar acum câteva clipe, fiindcă alte lucruri ne solicită atenţia în clipa de faţă. Sunt multe lucruri de valoare care au fost spuse de-a lungul timpului de diferite persoane în anumite ocazii, dar a spune şi a face reprezintă două lucruri complet diferite. Putem vorbi despre frumuseţea lucrurilor spirituale, despre ce stă scris în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca imediat ce am terminat ce avem de spus, să ne comportăm într-un mod cu totul diferit, de parcă s-ar fi produs o schimbare majoră într-o clipă. Pentru a fi consecvent cu ceea ce spui, trebuie să existe o întipărire în suflet a ce ai afirmat. 
  
Cu alte cuvinte, putem să exprimăm afirmaţii ce au un caracter logic, bazat pe o anumită judecată, şi în acelaşi timp viaţa noastră să fie complet diferită de cele spuse? 
De la natură suntem înzestraţi cu capacitatea de a ne disimula gândurile în spatele cuvintelor. Vorbim pentru a plăcea celor din jur şi gândim pentru a ne plăcea nouă înşine. De aceea, există o diferenţă majoră între ceea ce se pare că suntem şi ceea ce suntem cu adevărat. Doar atunci când Duhul Sfânt ia în stăpânire inima noastră, şi aceasta era învăţătura de bază a ceea ce predica Domnul Isus, se produce o unire a celor două „eu-ri”, în sensul în care omul interior este preschimbat pentru a străluci cu putere în ce putem numi „omul exterior”. De aceea, învăţătura lui Hristos era superioară, fiindcă nu se ocupa de reforma unei naţiuni, ci mai degrabă de reforma fiecărui om din această lume, fie el iudeu sau nu. 
  

  

  
Să mergem mai departe pentru a citi despre cea mai puternică dovadă pe care Domnul Isus a oferit-o cu privire la divinitatea şi misiunea Sa: 
Fapte 3: 18 Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. 19 Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, 20 şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, 21 pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime. 
  
Aşadar, care este cea mai de seamă dovadă pe care ne-a lăsat-o Domnul Isus cu privire la Cine este El şi pentru ce a venit pe pământ? 
Cea mai de seamă dovadă cu privire la Cine este Isus din Nazaret este cea dovedită prin învierea Sa şi înălţarea la ceruri. Acest lucru a fost adeverit înaintea multor oameni, astfel încât să nu existe vreo îndoială. Prin învierea Domnului Isus s-a putut vedea că într-adevăr El a fost cine a mărturisit că este: Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om pentru a deveni Mântuitorul nostru. Această dovadă străluceşte asemenea unui soare în mijlocul zilei, şi pentru a face o legătură cu prima secţiune a studiului, descoperirea acestei realităţi este de natură a ne conduce la adorare, iubire şi devotament complet faţă de El. 
  
Ce se înţelege prin expresia „pocăiţi-vă”, aşa cum am citit din Faptele Apostolilor, capitolul 3? La ce se poate referi? 
Apostolul Petru a adresat aceste cuvinte celor care l-au respins pe Isus din Nazaret ca Mesia, adică evreilor ce locuiau atunci la Ierusalim, dar mesajul spus cu acea ocazie se întinde peste veacuri. Reacţia corectă la descoperirea divinităţii lui Isus, şi am putea extinde la orice manifestare a divinităţii, se concretizează în conceptul de pocăinţă. În limba greacă termenul utilizat este de „metanoia”, sau schimbarea modului de a gândi, a motivaţiilor ce te animă. În acel caz, evreii trebuiau să-şi schimbe din temelii modul de a se raporta la Isus din Nazaret şi să Îl primească, pe baza dovezilor furnizate, ca Mesia. 
  
Cum se leagă pocăinţa de adorarea Creatorului? Decurg cumva una din cealaltă? 
Pocăinţa presupune să ne întoarcem de la adorarea faţă de lucrurile acestei lumi, la adorarea de Dumnezeu. Această schimbare interioară se conectează cu partea a doua a studiului nostru, adică prin primirea învăţăturilor dătătoarea de viaţă ale lui Isus Hristos. Dacă vom primi mărturia pe care o avem în Sfintele Scripturi cu privire la Isus Hristos, atunci acestea ne vor conduce la pocăinţă, adică la schimbare interioară, având la bază naşterea din nou. 
  
Putem să spunem că oamenii din timpul lui Isus Hristos, nu L-au primit ca Mesia, ci doar ca pe un învăţător şi vindecător, fiindcă aceasta presupunea ca ei să se schimbe? Sau, pentru a folosi termenul utilizat de Petru, „să se pocăiască”? 
Deşi termenul de „pocăinţă” are o conotaţie oarecum învechită în limba română, având şi anumite nuanţe uşor peiorative în anumite cercuri, el nu este cu nimic mai puţin expresiv cu privire la conţinut. Elementul cheie este „căinţă”, adică părerea de rău pentru păcat, pentru un stil de viaţă afişat împotriva lui Dumnezeu. Cu siguranţă că iudeii din timpul lui Isus din Nazaret trebuiau să experimenteze această părere de rău pentru pentru faptul că nu L-au crezut pe Cel ce a venit cu scopul de a le oferi mântuirea. 
  
Suntem şi noi în situaţia de a nu-L crede pe Isus Hristos, în ciuda dovezilor copleşitoare pe care ni le oferă? 
În acest timp, când studiul Sfintelor Scripturi este o activitate care nu mai prezintă interes, nici măcar colateral, când toată viaţa este dedicată acumulării de bogăţii materiale, ceea ce este până la urmă o formă de idolatrie, când adoraţia oamenilor este orientată către lucrurile ce se trec din această lume, personal cred că nu suntem departe de acei evrei despre care am discutat. Atunci când nu studiem mărturia pe care o dau Scripturile, nu avem cum să ne dezvoltăm din punct de vedere spiritual şi nici să ne pregătim pentru viaţa viitoare, despre care Domnul Hristos a mărturisit. 
  
Ce am putea face pentru a primi dovezile pe care Domnul Isus ni le-a lăsat pentru mântuirea noastră? 
Pentru a primi dovezile divinităţii şi misiunii lui Isus Hristos este esenţial să studiem Sfintele Scripturi. Citind paginile sfinte noi venim în contact cu Cel care a inspirat întocmirea Bibliei, şi treptat mintea noastră va fi impresionată cu adevărurile eterne. Privind cu atenţie detaliile vor începe să prindă contur, şi astfel ele vor începe să ne influenţeze, în sensul în care vom dobândi convingerea că aceste lucruri sunt adevărate. O dată ce ajungem la acest nivel, vom începe să fim impresionaţi de conţinutul învăţăturilor pe care ni le comunică Dumnezeu prin intermediul Sfintelor Scripturi. 
  
Şi mai departe, ce se întâmplă atunci când suntem impresionaţi de forţa argumentelor lui Dumnezeu? 
Dacă vom fi impresionaţi de forţa argumentelor lui Dumnezeu, atunci interiorul nostru va fi modelat şi din inima noastră va începe să se reverse adoraţie faţă de Creatorul nostru, părere de rău faţă de păcat şi progresiv dorinţa noastră va fi de a-L urma pe Domnul nostru şi de a fi cu El pentru totdeauna. Să nu ne fie teamă de o astfel de experienţă, ci să ne deschidem cu toată inima şi cu tot sufletul. 
  
Dacă vom dovedi o astfel de deschidere, atunci ce făgăduinţă ne este dată de către Dumnezeu prin Sfintele Scripturi? 
De îndată ce manifestăm deschidere faţă de descoperirea divină, vom experimenta schimbarea din „slavă în slavă” privind la Domnul Hristos. Predarea noastră va deveni deplină şi întreaga viaţă va căpăta o cu totul altă semnificaţie. Slava lui Dumnezeu va ajunge astfel principala noastră preocupare, iar lucrurile spirituale vor avea un impact mai mare decât lucrurile acestei lumi. 
  
Mai este valabil acest lucru şi în zilele noastre? Mai putem vorbi despre sfinţenie, pocăinţă, neprihănire şi adorare? 
Forţa acestor concepte nu a scăzut de-a lungul veacurilor, dar depinde doar de noi să le apreciem şi să ni le însuşim, trăind pentru Dumnezeu, chiar de acum. De ce să lăsăm să treacă timpul cercetării noastre, doar fiindcă am fost neglijenţi în a acorda atenţie Sfintelor Scripturi? Mântuirea este uşor de obţinut; depinde exclusiv de noi, de ce alegem să urmăm. 
  

Rugăciune: 

1.      A fi recunoscător lui Dumnezeu şi a adora Persoana Sa. 
2.      A primi învăţăturile dătătoare de viaţă ale lui Isus Hristos. 
3.      A privi la Hristos, Cel înviat şi înălţat la ceruri, mijlocind pentru noi, şi deopotrivă la a doua Sa venire. 
Referinţă Bibliografică:
Dovezile divinitatii si misiunii lui Hristos / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 185, Anul I, 04 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!