Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Doru Sicoe         Publicat în: Ediţia nr. 797 din 07 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Doru SICOE - A FI SAU A NU FI DUMNEZEU? PEREGRINĂRILE LUI TUF – PRIMA EPOPEE SPAŢIALĂ A LUI GEORGE R.R. MARTIN
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Paradoxal, între SF şi Dumnezeu există o legătură indisolubilă. O lume în expansiune cosmică va mai credea într-un Dumnezeu sau va deveni mai conştientă de propria-i dumnezeire? Cum apare la o adică Dumnezeu; este el plăsmuirea noastră mai degrabă decât noi creaţia lui?... Iată chestiuni ce vor influenţa fără îndoială filozofia viitorului, în măsura în care nu cumva politicul şi religia vor face în continuare casă bună, pentru o mai lejeră guvernare a maselor, pe o planetă ori alta.  
 
George R.R. Martin s-a impus publicului român din prima. Era nuvela Regii nisipurilor, publicată la noi în 1982, în prima ediţie a unei noi publicaţii anuale: Almanah Anticipaţia 1983. Apăruse deci la numai 3 ani distanţă de publicarea ei în SUA, având aureola premiilor Hugo şi Nebula, ceea ce însemna că atât publicul, cât şi criticii au fost pe aceeaşi lungime de undă. Regii nisipurilor (1979) ar trebui inclusă în „lecturile obligatorii” ale programei noastre de învăţământ, într-atât de reuşită este. Am recitit-o recent şi am savurat-o cu aceeaşi lăcomie de odinioară, întărindu-mi convingerea asupra valorii ei perene, ce mi-a născut propunerea de mai sus. Pe scurt, tema de bază în Regii nisipurulor este joaca de-a Dumnezeul a unui muritor de rând, amintind oarecum şi de mitul antic al lui Icar, care s-a apropiat prea mult de căldura Soarelui şi a căzut din înalturi, cu aripile topite ... Era o tema pe care George R.R. Martin o mai analizase, dar nu cu succesul din această capodoperă.  
 
Nuvela respectivă apărea însă în timp ce Martin îşi exersa încă imaginaţia şi condeiul cu nişte povestiri născute de avântul spaţial american din anii 1960-70, în care e zugrăvită o lume de mâine dedicată tehnologiei şi ... ecologiei sau, mai bine spus, cam ce se înţelegea prin ecologie în anii '70. Inventarea de noi animale şi plante care să pară credibile, pe care o avem în povestirile respective, necesitase presupunem o bună documentare prealabilă în domeniul biologiei, iar confirmarea calitativă a acestei documentări o avem mai ales la Regii nisipurilor.  
 
Povestirile, şapte la număr, au fost repoziţionate apoi într-un volum, având ca personaj principal pe Tuf (Haviland Tuffer), rezultând o lucrare suficient de unitară pentru a merita titlul de roman. Dacă ele apăruseră la distanţă unele de altele, între anii 1976-1985, volumul le va reuni în 1986. El se numeşte Peregrinările lui Tuf şi, graţie Editurii Nemira, a fost tradus şi la noi, fiind publicat în 2010.  
 
Ordinea povestirilor ca roman nu coincide cu ordinea în care acestea au fost publicate iniţial. Cuprinsul volumului stă aşa: Prolog, 1.Steaua molimei, 2.Pâini şi peşti, 3.Păzitori, 4.Al doilea ajutor, 5.O fiară pentru Norn, 6.Numiţi-l Moise, 7.Mana din cer. Deci, autorul a adăugat o introducere de şapte pagini, pentru a facilita intrarea în primul capitol, apreciat de mulţi ca fiind cea mai reuşită povestire din serie, dar şi cea mai lungă.  
 
În ciuda deceniilor trecute de la publicarea povestirilor cu Tuf, lucrarea are încă suficientă actualitate, ea fiind prima epopee spaţială închipuită de ziaristul şi apoi scriitorul de mare succes George R.R. Martin. Este o lucrare „de tinereţe”, cum s-ar spune, Martin fiind pe atunci influenţat în stil de către marele maestru Jack Vance.  
 
Animale şi plante din toate timpurile şi de pe felurite planete, oameni cu duiumul, religii şi, ocazional, alte fiinţe inteligente  
 
Cam aşa s-ar putea rezuma popularea Universului lui Martin, din Peregrinările lui Tuf. Ele apar în firul epic ca rod al peregrinărilor – pelerinajul fiind la o adică o tradiţie puternică în multe dintre religiile Omenirii – pe care Tuf le face de fapt spre propria lui devenire.  
 
În afară de faptul că George R.R. Martin reuşeşte să creeze tot felul de plante şi animale deosebite, într-un spaţiu cosmic dominat de Umanitate – vechea temă din Fundaţia lui Isaac Asimov – el mai transpune în viitor şi trei dintre caracteristicile epocii sale contemporane americane: etica protestantă, ecologia cu implicaţiile ei genetice şi joaca de-a Dumnezeu. Fiind la bază jurnalist, Martin reuşeşte să îmbine toate ingredientele de mai sus într-un tot captivant, uşor de parcurs şi plăcut la „pipăit”. Astfel, eroii înfăţişaţi de Martin nu au cum să fie personaje de Dostoievski sau Balzac, ci oameni cu mintea deschisă şi întreprinzătoare, produs a ceea ce ideologii moderni numesc „etica protestantă” (creatoare a Occidentului avansat economic şi tehnologic), cu o permanentă referire la Dumnezeu, Biblie şi, inevitabil, la Păcat.  
 
Chiar dacă Haviland Tuf trăieşte la mii de ani depărtare în viitor şi nu pare a fi o persoană religioasă, el se dovedeşte a fi însă bine pregătit în ceea ce priveşte povestea biblică creştină, în ciuda faptului că nu are Internet şi Google, cunoştinţe care-l vor ajuta să demaşte un „fariseu” la un moment dat. Valorile date de „etica protestantă”, precum cuvântul dat şi respectat, democraţia respectării normelor, proprietatea privată („posesiunea”, cum îi zice Tuf), libertatea individuală şi iniţiativa economică sunt prezente în aceste peregrinări, amintind de ţara natală a autorului ale cărei valori erau transpuse acum la nivel cosmic.  
 
Apărut cu mult înainte de filmul de mare succes Jurassic Park (1993), romanul lui Martin creditează deja cu mare potenţial pe dinozaurul carnivor Tyrannosaurus Rex, pe atunci, în anii '70-'80, considerat încă a fi fost cel mai mare şi fioros carnivor terestru al erei dinozaurilor. Un T-Rex este recreat de nava spaţială Arca, în scop de autoapărare, ceea ce demonstrează popularitatea timpurie a ideii de refacere a florei şi faunei vremurilor pierdute, pe baza ADN-ului recuperat (în Jurassic Park ADN-ul de dinozaur va fi recuperat de la un ţânţar încremenit într-o picătură de chihlimbar).  
 
Ca ziarist aş spune că ziaristul George R.R. Martin era bine pus la punct cu toate discuţiile despre viitor ale vremii sale, ceea ce conferă o credibilitate sporită SF-ului său.  
 
Viaţa este foarte diversificată în Universul viitorului, iar omul poate face transfer de specii ici-colo după cum i-o cere interesul, cum se întâmplase în perioada colonizării Americilor, apoi a Australiei. Alte detalii, care puteau face parte din acest subcapitol, vi le dau însă puţin mai încolo, în descrierea peregrinărilor.  
 
Tuf şi Arca – personajele principale din toate capitolele  
 
Un personaj principal, chiar dacă de fundal, este o gigantică navă spaţială, intitulată nu întâmplător Arca. Ea este creaţia Imperiului Federal al Pământului, un fel de „cântec de lebădă” al omenirii imperiale şi a fost construită pentru război biologic, aspect ce implică, paradoxal, şi crearea de viaţă, posibilă datorită băncii de date ADN existentă la bord şi a bazinelor speciale de creştere accelerată şi clonare. Iar „creaţia este o parte a dumnezeirii” – va spune Maica Păianjen – un aspect pe care Tuf, eroul principal, l-a trăit cu plenitudine chiar din momentul intrării în Arcă. Mai precis, în timp ce ceilalţi cu care intrase erau interesaţi să se ucidă între ei, Tuf îşi readuce la viaţă, prin clonare, pisica dragă, ucisă de răutatea celei care descoperise anterior existenţa navei în folclorul hranganilor de pe H'ro Brana. Pentru Tuf, acel episod al recreării vieţii – ce aminteşte de învierea lui Lazăr de către Isus – capătă conotaţii mistice, el amintindu-l mai târziu ca un fel de argument moral în favoarea deţinerii de către el a navei şi a puterii aferente.  
 
Va fi vorba până la urmă de o „arcă” a unui nou Noe, acesta fiind chiar Tuf, care ajunge să recupereze această maşinărie, încă funcţională la o mie de ani de la terminarea Marelui Război. Cum se transformă însă acest Noe într-un adevărat Dumnezeu, e un proces care se desfăşoară cale de 550 de pagini, cât are ediţia română. Ce dileme morale poate avea şi de câtă „elasticitate” etică poate da dovadă o lume pacificată şi diversificată a viitorului – sunt aspecte pe care Martin le expune cu lejeritate, neuitând să facă şi o colecţie întreagă de descrieri ale detaliilor „ecologice” sau, mai bine zis, ale ecosistemelor nou create de Tuf, cu ajutorul Arcăi.  
 
Arca este o navă cosmică de 30 km lungime (cam mică totuşi pentru vremea aia, apreciez eu ... ), un fel de portavion american de azi, însă spre deosebire de acesta ea avea nevoie, pentru conducere şi întreţinere, doar de un corp permanent de circa 200 de oameni. Până la urmă Arca va putea fi controlată numai de Tuf, doar tehnologia avansase într-o mie de ani, în ciuda reculului provocat de Marele Război. Totuşi, Arca rămâne încă unică în privinţa mărimii sale şi, mai ales, datorită băncii de date genetice extraordinare pe care o deţine şi posibilităţii de clonare rapidă. În ciuda vechimii, ea este depozitara unor „secrete pierdute pentru restul omenirii” (cum e de pildă cronourzeala, care permite grăbirea dezvoltării creaturilor), un „artefact care funcţionează” încă dinainte de Prăbuşirea Imperiului - un bun prilej să ne amintim din nou de căderea Imperiului Roman şi a declinului civilizaţiei, timp de o mie de ani, care i-a urmat în Europa, temă folosită de Asimov în Fundaţia.  
 
Arca e în stare să se propulseze cu viteză supraluminică, o condiţie absolut necesară pentru ca Tuf să ajungă în felurite lumi şi să fie pus în diferite împrejurări. Deducem că expansiunea Omenirii în Galaxie s-a realizat graţie acestei viteze legendare, atinse de motoarele viitorului.  
 
Tuf pare mai degrabă un antierou în ceea ce-i priveşte semnalmentele. Este prea înalt faţă de restul oamenilor, având 2,5 m, apoi este chel şi are burtă, fiind cam „amplu”, deşi-i un vegetarian convins, mare consumator de ciuperci, această „carne” vegetală. Unul dintre motanii săi se va numi chiar Ciupercă - ucis la intrarea în Arcă şi clonat apoi. În cei 10 ani ai epopeii, burta lui Tuf continuă să crească, semn că Martin nu le avea, în anii '70, nici cu operaţiile estetice, nici cu alimentaţia raţională, nici cu sporturile „de întreţinere” – atât de populare, toate, azi.  
 
Tuf este, inevitabil, un singuratic, fără viaţă sexuală, a cărui necesar de tandreţe se revarsă pe pisicile sale. E trufaş pe alocuri, afacerist veros şi la limita eticii când are ocazia, justiţiar nemilos când altcineva în afară de el îndrăzneşte să se joace de-a Dumnezeul. Nu neaparat ca semn al egoismului său, Tuf ajunge şi colecţionar („un concept interesant”, cum spune el): va acumula în „portul” Arcăi o serie de „navete de asolizare”, aspect ce ne aminteşte de pasionaţii de maşini vechi, deosebite, cum e de pildă showman-ul Jay Leno. Pe de altă parte, Tuf este un om de cuvânt – situat „de partea regulilor”, cum spune Rica Downstar – afectuos şi grijuliu cu pisicile, studios şi întreprinzător când e vorba de „ecologie” sau, mai degrabă, de manipularea ei drastică în folosul omului.  
 
Arca îi devine casă, maşină şi armă lui Tuf, el învăţând s-o stăpânească de unul singur, înţelegându-i bine enormul potenţial dual, creator şi distructiv. Nava fusese concepută pentru a fi condusă în stilul Star Trek, în echipă, Tuf reuşind însă, cu service-ul cerut pe S'uthlam, să centralizeze comanda în mâinile unui singur om. Dacă, înainte, nu fusese un negustor de succes, reuşita recondiţionării navei şi „extragerii” de pe S'uthlam îi vor spori încrederea în sine, netezind drumul către ceea ce va fi misiunea sa, ce culminează cu „dumnezeirea” din final. Faptul că Arca „are posibilitatea de a face bine, în aceeaşi măsură în care poate face rău”, ne duce cu gândul la bogumilism – concept susţinut de o linie creştină slavă de dinaintea apariţiei Imperiului Româno-Bulgar – care considera că Dumnezeu şi Satana sunt una sau, mai bine zis, sunt cele două părţi ale întregului. Un Dao creştin dacă vreţi, în care yin şi yang primesc o altă faţă, mai spirituală. Probabil că lui Tuf i s-ar fi potrivit mai bine bogumilismul însă mă îndoiesc că americanul Martin ştia de acest concept pe atunci, mai ales că el şi contravine eticii protestante ... Poate greşesc, totuşi, căci iată dialogul dintre Maica Păianjen, ajunsă lider al S'uthlam şi Tuf, spre final:  
 
„– Ai lăsat deoparte blestemata de umanitate cu mult timp în urmă! răcni Tolly Mune. Dar nu eşti zeu, Tuf! Un demon poate. Un afurisit de megaloman, cu siguranţă. Poate un monstru. Da, o abjecţie amărâtă. Un monstru, nu un zeu!  
– Un monstru ... Într-adevăr, zise Tuf clipind. Am sperat că neîndoielnica dumneavoastră inteligenţă şi competenţă vă vor oferi o mai bună înţelegere”.  
 
Când i se propune să vândă Arca, având astfel ocazia de a ajunge cel mai bogat om al galaxiei, Tuf refuză. Acest refuz este însă ancorat în etică şi conştiinţă şi nu neapărat în orgoliul de a nu pierde statutul de Dumnezeu pe care Arca îl poate oferi. Mai precis, Tuf intuieşte că liderii politici ai planetei S'uthlam (o anagramă pentru Malthus), care-l presau cu vânzarea, întrevăzuseră în Arcă mai degrabă puterea ei de distrugere decât pe cea de creaţie, că respectivii nu vor cu adevărat să rectifice starea de lucruri alarmantă de pe planeta lor, ce va duce la suprapopulare accentuată, foamete şi război, ci îşi doresc să intre în posesia unei super arme cu care să-şi oblige vecinii să-i accepte de cuceritori, ce-şi vor impune apoi propriile valori religioase, practic exterminatoare pentru ceilalţi. Această atitudine este la o adică un simbol al trufiei nemăsurate a unei civilizaţii, nu al respectului pentru viaţa universală şi diversitate. Tuf realizează practic că el ar fi un Dumnezeu mai bun, mai drept, mai echitabil, garanţie fiind în acest sens chiar fondul său sufletesc, suficient de echilibrat, altruist, constructiv şi pragmatic când e cazul. El realizează de fapt că un Dumnezeu adevărat nu poate avea preţ; el nu e o marfă ca oricare marfă.  
 
La revelaţia lui Tuf contribuie în mod capital şi Maica Păianjen, care îşi va „trăda” colegii din conducerea S'uthlam, bazându-se pe un argument neaşteptat: „Nu ştiu dacă există un om incoruptibil, dar, dacă există vreunul, acela eşti tu, Tuf. Ultimul inocent afurisit. Erai dispus să pierzi totul pentru ea, zise femeia, arătând către Distrugere. Pentru o pisică. Pentru un parazit amărât ... ”. Maica Păianjen este cea care-l salvează în acel moment pe Tuf de lăcomia colegilor ei, înlesnindu-i fuga de pe S'uthlam, cu Arca reparată şi modernizată, împingându-l astfel către statutul de Dumnezeu.  
 
Dar numai Arca, produsul tehnologic de vârf al Umanităţii de odinioară, este cea care îl poate face pe Tuf Dumnezeu. Iată cum expresia Deus ex machina (un Dumnezeu dintr-o maşinărie) poate căpăta un alt sens ... „Cine-ţi dă dreptul să te joci de-a Dumnezeu cu planeta noastră, cu vieţile noastre?” îl va întreaba pe Tuf cu mânie Maica Păianjen, spre final. „Arca” – răspunde Tuf cu nonşalanţă, dar şi cu credinţa în justeţea misiunii lui. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Tuf este produsul oamenilor înşişi, ei construind Arca, dar şi a slăbiciunii de care dau dovadă oamenii în gestionarea societăţilor lor (cazul S'uthlam). Până la urmă, Dumnezeu apare ca o pasare a responsabilităţii dinspre colectiv către individual ...  
 
Scula  
 
Dacă ar fi să redenumesc prologul şi primele două capitole, aş face-o cu titlul de mai sus. Ele sunt de fapt o relevare a navei Arca. În Prolog Martin prezintă efectele malefice a ceea ce se numeşte „steaua molimei”, care apare pe cerul planetei H'ro Brana odată la trei generaţii. Atunci fiinţele de pe această planetă sunt atacate de fel şi fel de molime, neidentificabile şi imposibil de tratat, care decimează speciile, limitându-le evoluţia. După cum vom afla, atacul biologic al Arcăi - steaua molimei este o răzbunare cumplită asupra hranganilor, o specie inteligentă care era „marele duşman” al oamenilor de pe Străvechiul Pământ. Chiar dacă duşmanii dispăruseră, suferinţa generată de războiul biologic neîntrerupt al Arcăi a fost preluată de foştii lor sclavi. Seamănă oarecum cu situaţia pieilor-roşii din cele două Americi, care n-au făcut prea bine faţă bolilor aduse de albi ...  
 
***  
 
Mărturia video a uneia dintre victimele de pe H'ro Brana, un mic întreprinzător, om, ajunge la doi specialişti care înţeleg ce importantă descoperire „arheologică” au sub nas. Prin urmare, antropologa Celise Waan şi istoricul militar Jefri Lion concep un plan de a merge la Arcă şi de a pune mâna pe ea. Fac apel la bodygarzii Kay Nevis şi Rica Downstar, la ciborgul sau cibertehul Anittas (jumătate om, jumătate maşină) şi, atent ales, la cărăuşul Haviland Tuf, un comis-voiajor şters, posesor al navei cosmice Cornul abundenţei cu bunuri excelente la preţuri minime.  
 
Nava „de germinare” a Corpului Inginerilor Ecologi de odinioară, pe numele ei oarecum ironic Arca – având în vedere că-i o navă militară, de distrugere – fascinează mintea fiecăruia, apărând astfel tot felul de scenarii proprii de îmbogăţire, dublate de dorinţa eliminării celorlalţi de la împărţeală. Arca este un fel de Cutie a Pandorei pentru pestriţul echipaj ce doreşte s-o confişte, nava neavând intenţia să-şi cedeze punţile fără lupta pentru care fusese programată împotriva invadatorilor. Fracţionaţi în două „bisericuţe”, clienţii lui Tuf intră în Arcă deja pregătiţi să se elimine reciproc. Prima victimă este motanul Ciupercă, apoi Anittas, ambii expuşi forţat la atmosfera contaminată a imensei nave. Până la urmă cu toţii, exceptându-i pe Tuf şi „mercenara” Rica Downstar, cad victime creaturilor monstruoase slobozite din bazinele de clonare ale navei. Călare pe T-Rex, pe care-l controlează telepatic, Rica îl fugăreşte pe Tuf. Mai degrabă din noroc, decât din calcul criminal, Tuf scapă de urmăritorii săi, care sunt lichidaţi de tunul cu plasmă, montat pe un hol de către fostul militar Jefri Lion contra lui Kaj Nevis. Acesta din urmă se dovedise un demn reprezentant al Răului, iar în costumul de luptă unquian, dat de Tuf, păruse invincibil. Lui Tuf nu-i mai rămâne decât să-şi pună pe cap un chipiu verde, cu cozoroc, din garderoba defunctului echipaj şi să se declare, în oglindă, „inginer ecolog” ... Totul a durat 130 de pagini, fiind nu numai cel mai lung, dar şi cel mai plin de suspans capitol! Să mai precizez doar că Tuf avusese parte, în prealabil, de o primă întâlnire cu T-Rex ce aminteşte bine de scena cu aprigii raptori ce invadaseră cantina, din Jurassic Park ...  
 
***  
 
Următoarea fază ar fi repararea şi upgradarea navei, de fapt un prilej pentru Martin ca să zugrăvească un Pământ al viitorului, bazat pe cuceririle spaţiale americane din ziua lui. Deci Tuf ajunge pe S'uthlam, o planetă foarte avansată tehnologic, suprapopulată, o republică în care ştiinţa şi religia fac corp comun pentru ceea ce s-ar numi „modul de viaţă s'uthlamez”, care implică mult sex şi înmulţire implicită. Fiind totuşi o conducere responsabilă – nu una de provenienţă românească! – liderii S'uthlam calculaseră deja că vor avea probleme în viitor din cauza suprapopulării planetei şi a dispariţiei rezervelor de hrană, motiv pentru care sunt în căutare disperată de soluţii. Preţiosul spaţiu de viaţă este bine „îngrămădit”, fiind de pildă interzisă creşterea „animalelor de casă”, considerate a fi nişte „paraziţi”, consumatori de resurse şi spaţiu. Turnurile de înălţimi kilometrice sunt una dintre soluţiile crizei de spaţiu, la fel ca şi imensele amenajări subterane.  
 
Judecând după problema populaţiei, Martin avusese probabil ca model China, pe care însă o combină cu avansata Japonie, în care etica şi tehnologia fac corp comun cu lucrul bine făcut, aducător de renume universal. Limitarea hranei face din s'uthlamezi oameni mai mici de statură, între care Tuf este un uriaş inconfundabil. Parcă-l vedem pe americanul Martin la plimbare printr-o piaţă asiatică ... Transportul de pe suprafaţa planetei pe orbită se face cu un uriaş lift, închipuit încă de Ţiolkovski şi prezent, mai recent, la Kim Stanley Robinson, în trilogia sa despre Marte, apărută în româneşte la Nemira. Cu liftul se reduc costurile majore (cu combustibilul) ale desprinderii de pe planetă. Cel puţin aşa este în cazul motoarelor rachetă de acum ...  
 
Pe orbita planetei există apoi a amplă reţea bazată pe tuburi (cu rol de transport), pe asteroizi şi docuri, aducând cu o pânză de păianjen imensă, dar fiind de fapt un port spaţial. În această „pânză” se prind „muşte” – nave străine adică, la fel fiind denumiţi şi ocupanţii acestora. Centrul acestei pânze este staţia orbitală „Casa Păianjenului”, „un asteroid gol pe dinăuntru, cu diametrul de vreo 16 kilometri, cu parcuri, magazine, dormitoare, magazii şi laboratoare” - unde-şi are sediul şi comandanta acestui port spaţial. Ea este o persoană importantă în conducerea planetei, pe nume Tolly Mune, Maica Păianjen sau Văduva de Oţel, în subordinea căreia lucrează cohorte de „păienjenei”, muncitorii portului orbital.  
 
Tolly Mune este celălalt personaj principal al romanului, ea apărând în trei capitole: Pâini şi peşti, Al doilea ajutor şi Mana din cer. Prin înălţimea sa de doi metri, care-o face o gigantă a lumii sale, deducem că Martin se gândise la o parteneră pentru Tuf. Intriga erotică dezvoltată între cei doi va exista însă doar ca legendă, în Al doilea ajutor. Deducem că Martin n-a îndrăznit să se aventureze pe un teren insuficient stăpânit, preferând statutul de pustnic abstinent pentru Tuf. Prin urmare, Tolly Mune este o adeptă a imponderabilităţii (spre deosebire de Tuf), deloc frumoasă şi fără trăsături fizice îmbietoare la acuplare. Are aproape 90 de ani standard (pământeni, deducem). E o persoană voluntară, responsabilă cu destinul lumii sale, cu imaginea ei internaţională (apropo de etică şi confiscarea navei lui Tuf), iar feminitatea ei iese în evidenţă doar în chestiuni sentimentale, cum ar fi preţuirea dragostei pentru pisici a lui Tuf.  
 
Pentru ca Arca să fie reparată, e nevoie de un doc special, construibil imediat, dar foarte scump. Marea problemă a lui Tuf este cea a plăţii imensei sume estimate pentru reparaţii. Analizând potenţialul incredibilei nave, conducerea S'uthlam decide însă să pună mâna neaparat pe ea. Se doreşte metoda legală, cea a schimbării proprietăţii prin vânzare, aceasta dând mai bine pe plan internaţional. Se are totuşi în vedere şi confiscarea navei sau chiar asasinarea lui Tuf. Maica Păianjen îşi ia în primire rolul de negociator insistent, pentru a-l convinge pe Tuf să vândă. El nu va ceda, reuşind să convingă cu soluţiile sale „ecologice” la problemele S'uthlamului, pe cel puţin o facţiune a conducerii planetei. Acesteia i se alătură şi Tolly Mune, care îl va face scăpat pe Tuf în ultimul moment, cu nava sa aproape gata, şi cu înţelegerea stabilită anterior şi reasumată ca plata să fie făcută de Tuf în 10 ani.  
 
Soluţiile lui Tuf, constând în felurite plante şi animale noi, atent selectate şi calculate pentru rezolvarea problemelor de hrană ale S'uthlam, sunt, pe scurt, „pâini şi peşti” pentru populaţia înfometată, aluzie la povestea biblică a lui Isus şi înmulţirea hranei de către el. Ele sunt livrate rapid către beneficiar, înainte ca Tuf s-o şteargă şi vor avea mai apoi un efect benefic pentru salvarea politică a Maicii Păianjen şi pentru ascensiunea ei viitoare. În Al doilea ajutor (interpretabil ca „a doua venire” ... ) şi Mana din cer, dedicate reîntoarcerilor pe S'uthlam pentru plata datoriei, tematica rămâne în mare parte neschimbată, eficienţa guvernanţilor planetei fiind anulată de religia ce proslăvea înmulţirea şi interzicea avortul ... De asemenea, Arca stă în continuare sub spectrul confiscării, fiind la fel de râvnită de noua conducere a S'uthlam. Tuf îşi continuă însă „ingineria ecologică”, acceptând în final rolul de Dumnezeu, adică livrând soluţii care contraveneau religiei dominante, soluţii care vor duce la declinul naşterilor, printr-o sterilizare masivă prin intermediul unei plante cu fructe „extrem de nutritive”, numită simbolic „mana”...  
 
Stăpânul  
 
Capitolele care urmează ar putea sta sub denumirea de mai sus. De acum înainte, Tuf face legea, acţionând ca un stăpân care-şi impune voinţa, parcurgând etapele existenţiale ale transformării sale în Dumnezeu pentru ceilalţi. Îşi va asuma acest rol preţios, el fiindu-i în final recunoscut. În următoarele călătorii interstelare, Tuf trece prin tot felul de lumi exotice, în care se implică atât din dorinţa de câştig, cât şi din conştiinţă – o dualitate specifică Reformei europene medievale şi eticii protestante care i-a urmat. În Păzitori, Tuf se implică într-un aprig război care ducea la exterminarea rasei umane colonizatoare, de pe planeta Namor. Diversitatea formelor de viaţă imaginate de Martin, precum şi ingineria genetică aferentă, ating acum paroxismul. El urmează, mai mult forţat, calea dură cerută de conducerea planetei, Namor fiind „bombardat” de Arca lui Tuf cu noi şi tot mai mari şi fioroase animale menite distrugerii, într-un război biologic crâncen, din care oamenii n-au sorţi de izbândă. Nu de alta, dar supermonştrii care apar în tabăra adversă elimină „frankensteinii” lui Tuf.  
 
Calea raţională, dorită de Tuf – e adevărat, mai cronofagă – se poate îndeplini până la urmă, identificându-se de fapt ca principal adversar al oamenilor o altă rasă inteligentă: visătorii. Numiţi iniţial „oale-de-mâl”, oamenii îi considerau pe aceşti băştinaşi acvatici ai planetei o simplă delicatesă culinară. În fapt ei alcătuiesc o inteligenţă colectivă, ce ne aduce aminte de borgii din Star Trek, dar despre care nimeni nu ştia nimic. Tuf facilitează contactul între cele două specii inteligente, lăsând ca „translatori” în urma sa nişte pisici telepate, special pregătite pentru înlesnirea comunicării între cele două inteligenţe atât de diferite. Nu uită însă să-i oblige pe colonişti să-i plătească toate costurile, atât pentru calea dură şi ineficientă, cât şi pentru cea raţională, care a înlesnit dialogul între civilizaţii şi a rezolvat o problemă de viaţă şi de moarte.  
 
Acest capitol să fi fost o premoniţie a lui Martin asupra războiului SUA contra Afganistan şi Irak, două civilizaţii atât de diferite de prima?...  
 
***  
 
Luptele cu animale reprezintă, pe planeta Lyronica, centrul vieţii „culturale” – implicând aici atât divertismentul, cât şi gloria „firmelor” implicate. Tuf ajunge, la solicitarea disperată a lui Herold Norn (el fiind „maestru principal pentru animale al casei mele”), să pună în valoare animale noi, care să iasă victorioase din confruntările-spectacol cu animalele băştinaşe. Postându-se apoi la limita eticii, aşteptând liniştit pe orbita noii planete, Tuf va face aceleaşi servicii şi celorlalte 11 mari „case” de pe Lyronica, furnizând fel şi fel de animale periculoase, care vor distruge echilibrul ecologic al planetei. Faptul însă că cele 11 case îl recunosc de furnizor de animale extraordinare, îi gâdilă orgoliul lui Tuf, care gustă cum s-ar spune păcatul trufiei. Aventura imorală se încheie într-un tipic capitalist american, cea mai puternică dintre respectivele case cumpărând, cu o sumă foarte mare, dreptul ca Tuf să nu mai vândă nimic pentru concurenţă ...  
 
Probabil că această povestire – O fiară pentru Norn – s-a dorit o ironie pe adresa luptelor cu animale (câini, cocoşi, tauri, etc.) din contemporaneitatea scriitorului, însă ea, prin lipsa unei soluţii, rămâne doar o emblemă a imoralităţii capitaliste a lui Tuf. El este un speculant ordinar al unor tradiţii retrograde, din care face bani pentru a-şi plăti datoria către S'uthlam, provocând şi un dezastru ecologic pe Lyronica, ca un fel de pedeapsă pentru „sportul” sângeros practicat aici.  
 
***  
 
În penultimul capitol – Numiţi-l Moise – Tuf îşi arogă dreptul de Dumnezeu gelos şi justiţiar. Aflând că i se foloseşte renumele în favoarea unui anume Moise – „un demagog religios care conduce Sfânta Restaurare Altruistă” cum zice Jaime Kreen; un „taliban” izolaţionist, şantajist şi retrograd, cum am aprecia noi, azi – ce acaparase puterea pe planeta Caritate, Tuf se gândeşte să pună lucrurile la punct şi să-i dea respectivului o lecţie. Nu de alta, dar caritani precum Jaime Kreen consideră că Moise şi-a înfăptuit proiectul meschin cu ajutorul lui Tuf. Faptul că disidentul şi refugiatul Jaime încearcă un atentat împotriva lui Tuf, pe K'theddion, vine ca un argument al seriozităţii problemei. Cu un escroc care „a luat numele Domnului în deşert”, cum ar spune evlavioşii, Tuf are de gând să intre acum în rolul de Dumnezeu asumat.  
 
Pe de altă parte, molimele biblice din vremea lui Moise, aflat în Egiptul faraonilor, constituiau un subiect prea ofertant pentru Martin care, prin Tuf şi Arcă poate acum să le recreeze ştiinţific ... Pe scurt, în urma descinderii lui Tuf pe Caritate, din postura de profet (unul mincinos, desigur), Moise va ajunge să fie ridiculizat în faţa comunităţii şi readus la postura de „om umil”, cum observă Jaime Kreen.  
 
Moise, chiar înfrânt, îl contestă pe Tuf cu încăpăţânare:  
„– Eşti doar un om! şopti el.  
– Om, repetă Haviland Tuf indiferent, mângâindu-l pe Dax cu mâna-i enormă, albă. M-am născut om şi am trăit ani îndelungaţi, Moise. Dar apoi am găsit Arca şi am încetat să fiu om. Puterile de care dispun sunt mai mari decât ale multor zei pe care i-au adorat oamenii. Nu există om pe care-l întâlnesc căruia să nu pot să-i iau viaţa. Nu există planetă pe care să n-o pot distruge complet sau reface, după bunul plac. Eu sunt Domnul Dumnezeu sau egal cu vreunul pe care l-aţi întâlnit vreodată. Aveţi mare noroc că eu sunt binevoitor şi milostiv, Şi, de asemenea, deseori plictisit. Voi sunteţi doar nişte pioni pentru mine, nimic mai mult – piese şi jucători, în acelaşi timp - într-un joc cu care mi-am pierdut vremea câteva săptămâni”.  
 
Episodul de pe Caritate îl va face până la urmă pe Tuf să nu mai stea în cumpănă, ci să aleagă între statutul de Om şi cel de Dumnezeu. În ultimul capitol, pe S'uthlam, chiar recunoaşte către Maica Păianjen: „( ... ) a trebuit să las deoparte umanitatea din mine şi să acţionez ca un zeu”. Perspectivele sunt clare: „Dumnezeirea e o profesiune mai atrăgătoare chiar decât ecologia, spuse Tuf. Dar trebuie să recunosc însă că-i o muncă foarte riscantă dacă accept povara”.  
 
Care ecologie?...  
 
Peregrinările lui Tuf oferă o „ecologie” subordonată total rasei umane, nu legilor fireşti ale naturii – aşa cum cunoaştem noi azi ecologia! Practic, Omul e în stare să schimbe întregul mediu al unei planete doar pentru a-i fi lui bine, nu şi celorlalte forme de viaţă. Asta nu poate dovedi până la urmă decât ce la început de drum era în anii '70 mişcarea ecologistă, când Martin şi-a creat personajul şi epopeea. Autorul nu apucase să prindă enormul succes al unor canale TV gen Discovery - Animal Planet, National Geographic - Nat Geo Wild, Nature - History, care au remodelat opinia publică mondială în direcţia iubirii Naturii şi respectului datorat de noi, fiinţele inteligente, diversităţii vieţii originare – fundamentele esenţiale ale ecologiei contemporane şi-ale mişcării „verzilor”.  
 
Dincolo de entuziasmul iniţial al geneticii şi clonării, cohorte întregi ale Omenirii susţin azi, prin votul lor, pe cei care s-au pus sub stindardul ecologiei-partid. Unii dintre ei fac chiar o religie din ecologie! Sunt aspecte care nu fuseseră avute în vedere de „etica protestantă”, al cărui obiect era numai Omul, spre deosebire de budism bunăoară. George R.R. Martin ar putea susţine totuşi, acum, că ficţiuni literare gen Peregrinările lui Tuf au fost adevărate cărămizi puse întru sensibilizarea ecologistă a Omenirii anilor '70-'80.  
 
Tuf apare ca mare iubitor de pisici, la o adică, pentru care are un suflet aparte, născut mai degrabă din singurătate decât din bucuria de a savura creaţiile naturii. Pentru că dragostea şi respectul afişate în cazul pisicilor sale nu sunt de regăsit în felul în care Tuf manipulează celelalte fiinţe! Pisica, să nu uităm, apare ca element umanizator al călătoriilor interstelare şi într-un film SF de mare succes, Alien (1979). Sigourney Weaver e gata să-şi rişte viaţa numai pentru a-şi recupera animăluţul din calea ferocelui alien, înainte de ejectarea în Spaţiu a capsulei de salvare a imensei nave condamnate. Cum scena seamănă mult cu cea a returnării spectaculoase, de către Maica Păianjen, a pisicii Distrugere, putem afirma că Martin foloseşte idei-fundament în SF-ul american, cum e cazul şi cu T-Rex.  
 
Spaţiu şi Religie  
 
Colonizarea Spaţiului în viziunea lui George R.R. Martin are loc, de multe ori, din motive religioase, semănând cu cea a Americii de către sectele Reformei protestante europene. Puritanii sunt printre cei mai cunoscuţi. Planeta Caritate este un astfel de exemplu, ea fiind colonizată de Sfinţii Altruişti, care căutau un loc mai bun pentru Biserica Sfântului Altruism. Ei înfiinţează „arcologii”, un fel de chibuţuri în care tehnologia este un duşman, iar viaţa simplă, apropiată de natură, cu suferinţă şi jertfă de sine, asigură izbăvirea – asta amintindu-ne de sectanţii Amish din SUA.  
 
Religia şi îndemnul biblic creştin „creşteţi şi înmulţiţi-vă” este centrul vieţii social-politice pe S'uthlam. Şi această planetă a fost colonizată de o sectă - Biserica Evoluţiei Vieţii - prigonită pe planeta de baştină, Tara. Deşi tehnocraţii care guvernează S'uthlam au găsit până acum soluţii de hrănire a unei planete suprapopulate, ei nu pot diminua religia – un fel de regină-matcă obligatoriu de hrănit şi apărat.  
 
Deoarece S'uthlam riscă să nu mai aibă „spaţiu vital” – cum spunea Hitler – colonizările celorlalte planete disponibile fiind demult încheiate, S'uthlam riscă să devină un pericol militar pentru vecini, pe seama cărora şi-ar putea lepăda excesul de populaţie. Ne gândim la China contemporană, cu excesul ei de 1,3 miliarde de oameni, ce au o „religie” majoritară numită Comunism. Pe S'uthlam, Biserica Evoluţiei Vieţii are ca adepţi peste 80% din populaţie, iar această biserică dominantă refuză orice modernizare a preceptelor sale din vechime.  
 
Pe ambele planete Tuf va face pe Dumnezeul, direcţiile stabilite de el fiind de fapt soluţii constructive, care lovesc însă în religiile băştinaşe într-o manieră devastatoare. Prin soluţia radicală de pe S'uthlam, Tuf are toate şansele să devină noul Dumnezeu al unei populaţii planetare „resetate”, care ar trebui să-şi umple golul spiritual comunitar, creat de eşecul învăţăturilor vechii Biserici. După Dumnezeul asumat, din Numiţi-l Moise, avem de-a face acum cu un Dumnezeu revelat. Chiar Maica Păianjen este cea care, adresându-se în final comandantului Wald Ober, afirmă: „Tuf e un geniu. Uneori cred că ar putea să fie un zeu”. Se pare deci că religia nu poate fi eliminată din cadrul Umanităţii, dar ea ar putea fi upgradată la realităţile concrete ale fiecărei planete. Aceasta deducem că este părerea lui George R.R. Martin.  
 
După pelerinaj ...  
 
Peregrinările lui Tuf este o carte reprezentativă pentru devenirea ca scriitor de SF a lui George R.R. Martin, nu şi pentru maturitatea sa literară. În cele şapte povestiri, ajunse acum capitole, Martin îşi imaginează viitorul speciei umane şi încrederea în expansiunea ei cosmică. Epopeea sa spaţială s-a născut, cum spuneam, din extraordinarul avânt tehnologic american al anilor '60-'70, soldat cu cucerirea Lunii de către om şi cu apariţia unor noi viziuni despre lumea viitorului. Pe atunci viitorul năvălea peste noi mai tumultuos ca altădată ...  
 
Multe dintre incertitudinile vieţuirii omului în Spaţiu au dispărut în acea perioadă, lăsând imaginaţia să zburde liberă pe seama gestionării acestei „ultime frontiere”. Despre Calea Omului în Spaţiu s-ar putea naşte chiar o nouă religie, în care credem că ecologia ar avea cu totul alt rol decât cel descris de Martin. Până atunci însă nu ne rămâne decât să cugetăm asupra viitorului religiei şi evoluţiei spirituale a Umanităţii, George R.R. Martin doar jucându-se aici cu acest subiect, neintrând prea tare în profunzimea lui.  
 
Întrebarea pe care autorul pare s-o pună publicului cititor ar fi: „Dacă aţi putea-o face pe Dumnezeul la un moment dat, aţi refuza?”. Oare a accepta ar fi o trufie personală sau o necesitate obiectivă? Răspunsul preferat de Martin pare a fi: „Faceţi-o, numai să fie cu scop constructiv!”. La o adică în fiecare dintre noi zace un Dumnezeu. I s-a întâmplat şi lui Alexandru Macedon. De la un simplu rege de periferie, tânăr, chipeş, îndrăzneţ, atletic (cam diferit de Tuf ... ) şi aflat în posesia unei falange redutabile (Arca ... ), s-a trezit declarat zeu în Egipt, o ţară cu civilizaţie superioară, puternic religioasă (S'uthlam ... )! El a răspândit apoi cultura greacă, pe care o asimilase de tânăr cu Aristotel (ea fiind considerată astăzi fundamentul civilizaţiei moderne!), peste tot în întinsul său imperiu tricontinental, din Egipt până în Afganistan, din Babilon până în nordul Indiei, realizând, cum spun specialiştii de azi, prima globalizare economică şi culturală.  
 
Doru SICOE  
Oradea  
ianuarie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Doru SICOE - A FI SAU A NU FI DUMNEZEU? PEREGRINĂRILE LUI TUF – PRIMA EPOPEE SPAŢIALĂ A LUI GEORGE R.R. MARTIN / Doru Sicoe : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 797, Anul III, 07 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Doru Sicoe : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Doru Sicoe
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!