Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 405 din 09 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Din nou întrebări
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman cap.14 
  
După amniază l-am chemat pe Nicu Secariu, tatăl Georgetei să-mi facă şi mie un raft pentru cărţi că este dulgher de meserie şi se pricepe la toate. Se apucă imediat de lucru, stau lângă el să-i ţin de urât, dă-mi te rog fierăstrăul, ţine-mi te rog scândura asta să o tai, nu ştiu unde am pus cuiele, aş avea nevoie de ruletă şi, aşa mai departe. 
  
Ca elev, i-a plăcut desenul, visa să ajungă pictor, desena din memorie piramide, sfincşi, statuile din Insula Paştelui, iceberguri cu prim planuri de toată frumuseţea, dar şi cu o anume tehnică a penumbrelor şi a revărsării lumninii, furată de la Canaletto, ale cărui tablouri dintr-un album îl încântaseră. 
  
- Aveam dom'le un profesor de desen care mă iubea mult şi care mă chema la meditaţii. Îl chema Manivelă. Asta era o poreclă bineînţeles. Sta în spatele meu şi spunea că trag exact liniile care îi plăceau lui să le vadă acolo, la locul lor. Era singurul care pe atunci avea un automobil, un Ford Granada, vechi de când lumea, elevii din clasele mari i-l porniseră o dată în curtea şcolii pentru că nu mai avea chei la uşi, şi ca să nu le mai dea ocazie, umbla cu manivela prin tot liceul. Din cauza asta îl ştia toată lumea de Manivelă. 
  
Şi la meditaţii aducea din tablourile sale mai mici, organizase şi expoziţii personale, se pricepea, ce mai. Parcă-l văd ca acum, servea masa la cantină, se ştergea politicos la gură şi apoi râgâia copios că de ruşine mă uitam numai în jos să nu mă bufnească răsul. 
  
Să nu râzi, tinere, zicea, că râgâitul n-o fi el academic, dar ajută la digestie. Şi cine nu are o digestie bună, nu are o sănătate bună, asta era vorba lui. 
  
Apoi punea mâna pe nodul de la cravată şi trăgea de el până la o jumătate de metru, purta cravată cu zgârci şi îl invidiam: ce mai praştie ne-am fi făcut noi din aşa ceva! 
  
Povesteşte şi lucrează. Încleiază, bate cuie, fixează suporţii. Apoi dă cu baiţ şi uniformizează nuanţele. 
  
- Laşi să se usuce, după care dai cu ceară de parchet. Sau mă chemi tot pe mine. Cu ceară de parchet sau cu altceva gras. Principalul să se formeze o peliculă de acoperire, că altminteri se ia baiţul. Pe urmă nu mai ai decât de şters cu o bucată de stofă, dar nu sintetică şi să vezi ce culoare moale, mătăsoasă, caldă vei avea pe toată suprafaţa. 
  
Plătesc, torn două păhărele de rachiu dar nu bea. În schimb are numai cuvinte de laudă pentru dulceaţa de coarne de care nu mai mâncase niciodată. 
  
- Poate s-ar fi ales ceva de capul meu dacă mă ţineam de desen. Dar aşa... Sau poate că n-a fost să fie, ce mai. Am crescut, m-am dus în armată, m-am rupt, acum mâna nu mă mai ascultă, familia avea nevoie de sprijin la toate, că tata îmbătrânise... 
  
Când am venit din armată, la un an sau doi m-am însurat şi gata, a trecut timpul. A zburat puiul cu aţa. Şi după ce m-am însurat, ştii cum mi-am petrecut eu primele două revelioane? Pariez că nu ghiceşti. 
  
- Doar nu te-ai dus în insulele Canare. Lumea nu avea bani ca acuma. De fapt cea mai mare parte a lumii. 
  
- Aş, de unde! Dar hai să-ţi spun, să nu te mai fierb . 
  
- Amândoi tineri şi de curând căsătoriţi. Undeva unde nu era nevoie de prea mulţi bani. 
  
- Nu mai încerca degeaba, că tot nu ghiceşti. În cimitir dom'le! Ce zici? 
  
- Cu stafii?! 
  
- Nu dom'le. E o treabă mult mai simplă decât pare la prima vedere. De revelion toată lumea aprinde artificii, aruncă tiribombe, rachete şi altele asemenea. Dar şi protul satului trage clopotul la miezul nopţii să anunţe venirea noului an. Şi, să nu se ducă singur, m-a rugat pe mine să-l însoţesc. Asta e.Mai târziu m-au prins şi pe mine greutăţile de gât, au venit copiii, aveam zile când nu mai dormeam noaptea din cauza ratelor făcute la casă, la mobilă, probleme la serviciu. Nu mai când îmi aduc aminte... Mă rugam de fiecare dată să mi se limpezească şi mie apele, simţeam că mă lasă puterile la un moment dat. Adică încercam să mă culc cu speranţa şi să mă scol cu credinţa cum se spune.  
  
- Acelaşi proverb l-am întâlnit şi la sârbi: Să te culci cu Nada şi să te scoli cu Vera. Ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Dar cu limba rusă cum te-ai împăcat? 
  
- Aproape deloc. Era greu de învăţat şi pace bună. Ştiinţa – năukă, poporul – nărod, munca o trudă! Aoleuuu, ce m-a urechiat pe mine directorul când a auzit că butada asta a fost pusă pe seama mea. Că toţi copiii o preluaseră şi la strâmtoare tot pe mine m-au arătat cu degetul. 
  
- De la Secariu, de la Secariu o ştim dom' director. 
  
Apoi mă întreabă dacă mai ştiu ceva de Valer, băiatul lui Sima, cel de care zicea lumea că nu e zdravăn la cap. 
  
- Nu, nu mai ştiu nimic. 
  
- A trecut printr-o groază de spitale. Doctorii nu mai acceptă să li se spună că în ziua de astăzi mai există oameni îndrăciţi. Să nu se mai amestece nimeni în meseria lor. L-au trimis la balamuc în mai multe rânduri şi acum nu mai ştiu pe unde-o fi. 
  
Mă surprind uneori că mănânc mai mult decât trebuie şi încep să mă îngrijorez. Nu am numărat niciodată caloriile meniului şi nu am cunoscut teroarea unui chilogram în plus sau în minus la greutate corporală. Am mâncat întotedauna ce mi-a plăcut sau ce am avut în farfurie, metabolismul fiind răspunzător de proporţiile asimilării. Un om care a acceptat să se supună unui exerciţiu de hipnoză, a fost ţinut în stare vegetativă timp de o lună de zile, fără mâncare şi fără apă. Era numai întrebat din timp în timp, fără să fie trezit complet: ce doreşti să mănânci astăzi? Acesta este felul întâi, acesta este felul doi şi prăjitura. Ca în basmul lui Andersen cu hainele împăratului. Şi după o lună, la termninarea experimentului să se constate la controlul medical că nu pierduse nimic în greutate şi era la fel de sănătos ca la început. 
  
Mă rog, asta nu e o reţetă sau o soluţie de eradicare a foametei pe planetă, dar ne arată cât de multe şi necunoscute resurse de supravieţuire a pus Dumnezeu în fiecare dintre noi. Am reflectat în linişte şi am ajuns la concluzia că undeva pe subconştient, datorită lipsurilor de care a suferit de-a lungul existenţei sale, omul a dobândit, fără să-şi dea seama, o spaimă care s-a acutizat cu timpul: dacă nu voi avea destulă mâncare să mă satur? Teamă peste care s-a suprapus egoismul nostru nativ, mânându-ne să strângem mult mai multe bunuri decât necesarul, ceea ce orice hârciog care se respectă, dispreţuişte suveran. 
  
Şi această spaimă ancestrală, s-a transmis parcă din generaţie în generaţie, ca o genă subversivă care ne însoţeşte fără voia noastră şi astăzi. 
  
Bine de ştiut, măcar de acum înainte. 
  
De câtva timp lumea vorbeşte din ce în ce mai mult că prăbuşirea turnurilor WTC , ar fi una cu cântec. Că ar fi fost pusă la cale din umbră de exact cine nu te aştepţi. Că în acestea, în ziua fatală de 11 septembrie, nici un funcţionar evreu nu se afla la lucru în firmele care îşi aveau sediul acolo. Că impactul unui singur avion, nu ar fi avut forţa necesară să demoleze mastodontul acela uriaş din metal şi beton, ci numai s-ar fi înfipt cumva în el şi atât. Nişte adevăruri împletite artistic cu mai multe fantezii şi gata. Iar un senator a declarat în Parlament că America este atât de tare, că îşi face singură rău, ca să pedepsească pe alţii (!) Nici nu ştii ce să mai crezi. 
  
Dar ce mă interesează toate astea pe mine, tocmai astăzi când mi-a căzut o lucrare dentară şi văd toate lucrurile duble?! 
  
Dragă domnule Sebastian, 
  
Am primit mesajul pentru care rămân recunoscătoare. A sosit într-un moment mai puţin fast al vieţii mele mărunte, împărţită între soneria deşteptătorului, condică şi grija de a nu mă întoarce acasă cu sacoşa goală.Teroarea cămării stă permanent ca o sabie a lui Damocles deasupra capului meu. Ne-am dorit o libertate la care, iată, am ajuns dar trăim mai rău ca înainte. Noi de fapt am câştigat sau am pierdut?  
  
Progresăm regresând? 
  
Cu ce o fi de vină generaţia mea, să plătească aceste oale sparte, când eu eram încă la grupa mică de la grădiniţă atunci? Încerc să înţeleg lumea în care am deschis ochii şi, iată că în fiecare zi este arătat cu degetul alt rechin care a (mai) făcut avere peste noapte. 
  
Se umple magistratura cu astfel de dosare, vin învinuiţii la proces cu cătuşe la mâini pe uşa din faţă şi li se dă drumul pe uşa din dos. Procesele trenează şi tot ei ne râd în nas. Dorim într-adevăr să să se facă dreptate sau e doar un show menit să distragă atenţia şi să liniştească spiritul străzii? 
  
Mă mir că în biata asta de ţărişoară, binecuvântată altădată de Dumnnezeu, a mai rămas ceva de furat, că nimeni nu mai are chef de muncă. 
  
Cei de sus se înfruptă din toate, că ei au pâinea şi cuţitul, sunt „aleşii boborului”, nu? Cei de jos se ţin numai de greve, cine i-o fi îndemnând să ceară majorări aproape de la simplu la dublu de salarii, că de muncă nu-i mai arde nimănui. 
  
Astăzi pot să călătoresc în străinătate, e adevărat dar dacă s-ar întâmpla să-mi pierd slujba din cine ştie ce motiv, aş deveni muritoare de foame. 
  
Lumea nu are ce mânca şi ni se umple ţara de cazinouri şi parfumuri franţuzeşti.  
  
Bravo neică, halal să-ţi fie! 
  
Toţi producătorii ridică preţurile să se alinieze la cele comunitare, dar eu câştig de cinci ori, de şapte ori mai puţin ca în Comunitate. 
  
Sper să nu se mai reia teoria altor generaţii de sacrificiu, pentru acumulări în care nu mai crede nimeni şi salturi care nu mai au loc. 
  
Fac bine sau nu fac bine tinerii care reuşesc să breveteze ceva de răsunet şi aleargă să-şi vândă invenţia în străinătate? 
  
Un văr de-al meu, stă numai cu capul vârât între planşete, tomuri şi documentaţie pentru ceva care, zice el, ne va schimba şi optica asupra viitorului, dar şi modul de viaţă. Nu e prea vorbăreţ, eu nu mă pricep la chestiile tehnice dar din ce am înţeles până acum, este vorba de un dispozitiv care va permite fiecărui şofer să aibă pe tabloul de bord imaginea panoramică a şoselei din urma lui, să nu mai piardă timp uitându-se când la oglinda din stânga, când la cea din dreapta sau la cea de sus pentru siguranţă. Zice că e gata şi invenţia a juns deja pe mâini bune. Mai mult nu a vrut să-mi spună nici mie. Şi fiindcă tot nu se ridică de la masa de lucru, iar noi femeile suntem curioase din fire, am aflat că acum lucrează la un fel de obiectiv superangular de un gen deosebit pentru camerele de luat vederi dar valabil şi pentru televiziune. Ceva care ar permite obţinerea unei imagini panoramice, comparabile cu cea a ochiului omenesc şi care are o deschidere de aproape o sută optezeci de grade. Mai departe m-am speriat că vrea să pună la punct inventarierea instantanee a tuturor automobilelor sau chiar a tuturor locuitorilor planetei, unde se află ei în fiecare moment din zi sau din noapte. Sau a oricăror obiecte răspândite pe pământ. 
  
La ce bun? Să ştie cei de sus, unde se află cei de jos atunci când au nevoie de ei?! 
  
O fi bine, n-o fi bine?! 
  
Zice că dorinţa lui este să devină cunoscut, să-şi facă un nume ca să poată lucra apoi într-o corporaţie ca Microsoftul de pildă. 
  
Unul ca el are de ce să se bată pentru viitor, nu? 
  
Nu ştiu dacă am mai spus-o sau nu, oraşul devine din ce în ce mai solicitant, mai obositor şi ajung să-l invidiez pe domnul Sebastian pentru echilibrul la care a ajuns, pentru liniştea de care are cum parte. 
  
Mi-au venit mai multe idei pentru o ipotetică privatizare, un birou mic şi flexibil, compus din câteva colege capabile, toate tinere care ştiu meserie, în stare să ne înhămăm la orice muncă dar, din lipsă de fonduri, a trebuit să renunţăm. 
  
M-am întrebat într-o zi, când a trebuit să asist fără voia mea la un proces de divorţ, cum ajung doi oameni care s-au iubit şi au întemeiat o căsnicie, la un trai pe care şi-l fac unul altuia, temeinic şi cu toată convingerea, de nesuportat, dar nu am fost în stare să aflu răspunsul. 
  
Poate lipsa unor sentimente de afecţiune mai profunde, rutina sau grijile de fiecare zi, lipsa unor preocupări mai înalte decât îndestularea pântecelui, aduc uneori în prim plan o meschinărie de care te ruşinezi luând cunoştinţă. Să fi văzut cum se străduiau avocaţii să scoată la iveală cele mai murdare intimităţi, în faţa completului şi a unei săli pline de figuranţii altor piese, scrise parcă după acelaşi scenariu. 
  
Mai adaug un tablou la care ţin, o terasă de unde s-au ridicat şi au plecat doi oameni la ora apusului şi au rămas doar scaunele apropiate, orientate spre mare. Două scaune şi aura ocupanţilor lor, aşa cum am văzut-o eu în momentul pictării. Mi-am spus şi eu că Leonardo Da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa, nu aşa cum era ea, ci aşa cum a văzut-o el. Cum a văzut-o el cu ochii minţii. 
  
Bunicul vărului meu pe care de-abia ţin minte să-l fi văzut când eram mică, a fost o dată foarte bolnav, medicii nu reuşeau să-i pună un diagnostic ca lumea şi el ajunsese să se stingă cu zile. Era din ce în ce mai palid, slăbea şi nu mai avea putere deloc, aşa încât familia se obişnuise cu gândul morţii lui. 
  
Locuia undeva la ţară, în Bărăgan, şi, dintr-odată a început să-i meargă mai bine, a prins culoare în obraji, a prins putere şi în circa două luni se pusese din nou pe picioare. Şi toată lumea era curioasă cu ce fel de medicamente s-a tratat şi de unde le-a procurat. Vremuri grele, foamete, bani puţini, lumea se afla după război. 
  
Iar el a spus că o babă pe care nu o cunoştea, l-a oprit pe stradă şi l-a întrebat dacă vrea să se facă bine. Cum să nu vrei să te faci bine când te afli în pragul morţii, ca el?! 
  
Ca să n-o mai lungesc, a zis că a mâncat iarbă de la păşune, din cea mai verde, verde închis pe care o pasc vitele mai cu plăcere, iarbă suculentă iar apă a băut dintr-un izvor aflat pe izlazul comunal. 
  
Toată lumea s-a mirat, eu mă mir şi acum când îmi amintesc, deşi au trecut de atunci atâţia ani şi mă gândesc că medicina a ajuns pe de o parte destul de avansată, cu cercetări şi rezultate bine cunoscute, apreciate şi în ţară şi în străinătate, iar pe de altă parte, parcă s-a rupt din matca ei, s-a înstrăinat într-un fel de principiile naturale, moştenite odată cu viaţa şi, care îl menţineau pe om sănătos. 
  
Îmbrăcăminte din fibre sintetice, lenjeria la fel, covoarele asemenea şi ne mai întrebăm de ce se îmbolnăvesc aşa de des oamenii. 
  
Lăsaţi-i pe ăia mulţi să poarte nădragi de plastic, exagerez un pic, izmene cauciucate dacă e cazul, bani să iasă. Bani din ce în ce mai mulţi.  
  
Astăzi pe câmp azotul se toarnă cu sacii la oricare dintre culturi în timp ce înainte, moşii noştri cumpărau bălegar cu care îngrăşau pământul. Copiii creşteau înainte desculţi în praful drumului, dacă se întâmpla să se zgârie undeva, puneau ţărână, trăiau evident mai greu, părinţii lor se zbăteau toată viaţa cu sărăcia, mămăligă, o ceapă, puţină brânză sau ceva lapte dacă găseau şi toată ziua la muncă. Fie pe câmp, fie prin ogradă ajutându-i pe cei mari. Viaţa era mai grea, ştiinţa de carte mai puţină dar sigur, oamenii erau mult mai sănătoşi ca astăzi. 
  
Evident că soluţia nu ar consta la reîntoarcerea către economia patriarhală, dar nici să neglijăm sănătatea care este cea mai mare comoară a omului după viaţă, pentru satisfacţia unui câştig efemer şi care nu este nici măcar onest. 
  
Am cam bătut câmpii cu de toate dar am lăsat special la urmă partea care îl priveşte pe domnul Sebastian pe care l-am şi visat. Mi s-a întâmplat de multe ori să adorm, uitând radioul deschis. Şi când dormim, cred că sufletul iese din corp şi merge, nu aş putea să spun unde, pentru că la trezire am trăit brusc şi limpede senzaţia de intrare în propriul meu corp, m-am trezit, am luat cunoştinţă de toate cele din jurul meu, devin lucidă şi abia la întârziere de o secundă sau două, aud radioul care era deschis şi care mergea destul de tare. De mai multe ori, nu o singură dată. Şi sunt sigură că nu mă înşel. 
  
Deci domnul Sebastian mergea la bibliotecă şi avea în faţă un raft cu două cărţi. A întins mâna, a luat una din ele pe care apoi a pus-o la loc, după care a luat-o pe cealaltă şi a plecat. 
  
Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva şi ce anume. 
  
Închei cu convingerea că amândoi suntem încărcaţi cu energie sentimentală de acelaşi fel şi asta nu face rău nimănui, sau mai bine zis, face bine amândurora. 
  
Domnu' Sebastian, dumneata ai acasă un paşaport. Te rog scanează pagina cu fotografia şi trimite-mi-o prin mail, adăugând şi data naşterii, dacă este posibil şi ora, fie chiar cu aproximaţie. Nu mă întreba de ce. Noi femeile suntem câteodată mai curioase sau ciudate dacă vrei. Aştept cu nerăbdare răspunsul. Toate cele bune. Căpriana  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Din nou întrebări / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 405, Anul II, 09 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!