Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Ion Ionescu Bucovu         Publicat în: Ediţia nr. 947 din 04 august 2013        Toate Articolele Autorului

DIN IUBIRILE LUI MARIN PREDA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

DIN IUBIRILE LUI MARIN PREDA  

 

„Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort şi până la sfârşitul vieţii mele”  

( Aurora Cornu)  

...Iar de-aş răspunde, oarbă, la chemare,  

M-ai mistui-n văpaia trecătoare…  

Aştept, iubite,flacăra albastră  

Ciudata flacără care nu moare…  

(Aurora Cornu-Flacăra albastră)  

 

 

Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viaţă” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca şi opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că şi-a trăit o bună parte din existenţa lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să ştim pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil şi nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morţii sau ce însemna pentru el prietenia.  

Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârşit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenţia cititorului nu numai asupra operei ci şi asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la ţară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliştea-Gumeşti, fiu de ţăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Aşa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până şi-a făcut o carieră.  

Să ne amintim câteva secvenţa din viaţa lui. În 1937, evitând Şcoala Normală din Turnu-Măgurele, unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la Şcoala Normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni şi petrece vacanţa de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.  

În toamna lui 1939 este transferat la Şcoala Normală din Cristur-Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română şi chiar matematici. În şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viaţă transilvană vor fi evocaţi în „Viaţa ca o pradă” şi în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti.  

În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi în „Viaţa ca o pradă”.  

La sfârşitul anului şcolar 1940-1941 (cu ajutorul directorului şcolii), susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţilor materiale se hotărăşte să renunţe la şcoală.  

În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici să-şi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti... N-aveam unde dormi, era lapoviţă prin tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua şi toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.  

În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obţine viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.  

În aprilie 1942 debutează cu schiţa Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 şi 1772 din 15 şi 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schiţele şi povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.  

În septembrie părăseşte postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcţionar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la „Evenimentul zilei”.  

În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schiţa Rotila. Ia parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenţi o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeţii. Ea este construită pornind de la tehnica „muştei pe perete“ (o naraţiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.  

Între 1943-1945 este luat în armată, experienţă descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viaţa ca o pradă şi Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viaţa românească”.  

Şi acum să revenim la subiect.  

La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viaţa ţărănească, se întâlneşte cu o domnişoară de 20 de ani, o fată tot de la ţară, frumoasă, talentată şi inteligentă, colegă la Şcoala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiş, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoştinţă. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase şi ea în arta scrisului. Fata venea tot de la ţară, din Prahova. Avea ambiţii mari pe care şi le-a pus în practică mai târziu.  

Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică şi morocanoasă.  

Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta staţiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soţie.  

S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.  

A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.  

Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.  

Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărşiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...  

“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”  

În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.  

Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.  

Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.  

“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...  

“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”  

Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.  

Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.  

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescenţă, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele : nevasta mea are chef de despărţire...nevastă-mea s-a instalat şi mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă şi îşi urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 aşa cel puţin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)  

“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”  

Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescenţă, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiţii atât de rele : nevasta mea are chef de despărţire...nevastă-mea s-a instalat şi mai bine în inima mea rănită şi mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă şi îşi urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( aşa cel puţin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)  

Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.  

În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.  

"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste...  

Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreşit să mă vindec de dragostea pentru ea, şi numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aş conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimţi încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.  

De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.  

Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numeşte amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înţeleg foarte bine. La aceeaşi vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit şi am plecat din Bucureşti (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povesteşte lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.  

Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.  

Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.  

Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.  

De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "  

Radu Aldulescu ne povesteşte: „Dorinţa de a călători, de a vedea lumea, a făcut-o pe Aurora Cornu să se rupă definitiv de România, unde nu era posibil aşa ceva. În 1965 a ajuns chiar în centrul lumii, în Parisul care la acea primă întîlnire i s-a părut chiar aşa cum şi-l imaginase: un oraş romantic, al boemei şi artiştilor, care te îndeamnă să-l descoperi răbdător, pas cu pas. Ca un semn al sorţii, mentorul ei în descoperirea Parisului în acei ani a fost Ely Lothar, fiul nelegitim al lui Arghezi. Lothar i-a înlesnit intrarea în boema pariziană, ajutînd-o să-şi împlinească dorinţa de a cunoaşte pe cei mai mari scriitori ai lumii. În cartierul St. Germain mai ales, îşi aminteşte Aurora, puteai să stai în cafenele alături de toate geniile timpului, cu condiţia să nu fii bogat, ci doar boem ca ei. Aşa cum ea avea să-i ajute pe alţii, şi ea a fost ajutată la vremea aceea. Soţia lui Pierre Emmanuel, bunăoară, i-a plătit chiria cîţiva ani buni. Doamna Vioasnoff, o aristocrată rusoaică albă, prin felul cum a tratat-o, i-a creat senzaţia că-i acasă, cînd ea era pe drumuri. Între timp a scris cronici de poezie pentru Europa Liberă şi a primit rolul principal în filmul Genunchiul Clarei, al celebrului regizor Erich Rohmer. A realizat ea însăşi un film - Bilocaţie, care spune povestea unui om trăind în acelaşi timp în două oraşe diferite. Pe Rohmer l-a cunoscut prin prietenul ei Jean Pîrvulescu, un român cu o biografie fabuloasă, fugit din România anilor 50, traversînd Dunărea înot, ezoterist, ocultist, iniţiator al unei mişcări filozofice avînd şi azi adepţi ce-l urmează ca pe un maestru, autor a 10-15 cărţi apărute în Franţa... Am avut şansa să-l cunosc pe Jean Pîrvulescu în primăvara acestui an, în apartamentul Aurorei din Paris, ca un bonus al şansei de a fi ajuns la Paris tot datorită Aurorei şi doamnei ambasador Roxana Iftimie, care mi-a organizat o serată literară cu public la Ambasada României din Paris. Încă o şansă decurgînd din anterioarele a fost aceea de a fi prezentat la serată de Aurora Cornu şi de domnul Nicolae Manolescu...”  

Aurora, referitor la romanul „Moromeţii”, i se destăinuie lui Radu Cosaşu :„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.  

M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.  

Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )  

„Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: "Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.”- povesteşte Aurora Cornu. În acest roman, Marin Preda a descris cele mai frumoase scene de dragoste cu cele trei femei de care a fost îndrăgostit Petrini. Scene incredibile în care scenele de amor alternează cu scene de certuri, pline de ură, din care am înţeles, când l-am citit, că iubirea nu e veşnică, intervine biologicul din noi şi iubirea se degradează.  

Altădată voi reveni cu amănunte despre aceste scene tulburătoare de dragoste.  

 

ION IONESCU- BUCOVU  

 

 

Referinţă Bibliografică:
DIN IUBIRILE LUI MARIN PREDA / Ion Ionescu Bucovu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 947, Anul III, 04 august 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ion Ionescu Bucovu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Ionescu Bucovu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!