Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Dilema lui Ariel
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

DILEMA LUI ARIEL




Încă de la sfârşitul lunii trecute, vara se instalase cu secetă şi căldură mare. Vădana se subţiase în aşa măsură, încât nicăieri în toată albia ei apa nu le venea oamenilor mai sus de genunchi. Profitând de nivelul scăzut al pârâului, copiii se întreceau în a prinde pe sub pietre peşte cu mâna. Praful ridicat de basculantele ce coborau sau urcau către Zolt nu mai apuca să se risipească de pe cerul satului. Popa Dobrescu nu mai prididea să ude cu furtunul drumul din faţa bisericii şi a casei parohiale. Fiindcă a lu Mulă, cantorul, nu putea fi ţinut toată ziua cu furtunul în mână, popa îl încredinţa şi copiilor din vecini care făceau mare haz stropindu-se între dânşii.
Ariel se dezbrăcase la început până la brâu, apoi îşi dăduse jos şi blugii, pe care îi putea stoarce de transpiraţie, şi rămăsese în slip. Pământul uscat din jurul ciotului era tare ca betonul şi abia la vreo jumătate de metru în adâncime devenise mai uşor de săpat. Dar acolo îşi făcuseră apariţia şi primele rădăcini, pe care Ariel trebuia să le taie mânuind toporul. Erau rădăcini mai groase decât gambele picioarelor sale.
Apoi se petrecuse ceva neobişnuit. Brusc circulaţia femeilor spre şi dinspre birt, căruia i se spunea, prin tradiţie, cumpărătivă, unde, în afară de băutură, mai puteau fi găsite şi de-ale gurii, s-a intensificat. Ele treceau trăgând cu ochiul la efebul dezbrăcat, frumos ca o statuie, cu muşchii jucându-i sub piele, care se lupta să dezgroape ciotul imens din faţa casei lui Senti. Ba unele aranjau să se şi întâlnească din întâmplare chiar în dreptul lui şi, ca tot trecătorul, să angajeze cu acest prilej o mică discuţie.
Da a cui îi copilu ăsta mândru? se făceau auzite vorbele lor.
Păi, a lu Senti, a cui să fie?
Păi, Senti n-are copii, decât o fată măritată la Hinedoara…
Ariel ştia deja că sătenii îi numeau pe băieţi copii, iar fetelor le spuneau fete. Aşa că exprimarea cum că, de pildă, cutare avea un copil şi o fată, sau un copil şi două fete nu mai era pentru el de neînţeles. Dar verişoara lui nu mai trăia la Hunedoara de mult, ci se mutase cu bărbatu-său, maistru laminorist, la Galaţi. De aceea, n-o mai întâlnise decât de vreo două ori în ultimii ani.
Sesizând preocuparea unora dintre enoriaşele sale pentru mersul lucrărilor la ciot, popa ieşise şi i se adresase lui Ariel povăţuitor, cu vorbă blândă:
Auzi, fiule, nu-i bine ce faci, că lucrezi dezbrăcat în soare, adică. Ferească bunul Dumnezeu să faci o insolaţie, că atunci o să ai de pătimit, ascultă-mă ce-ţi spun!
Popa avusese dreptate, şi, după două zile de lucru numai, Ariel se înroşise pe umeri ca un rac, dar mătuşă-sa îl tratase cu albuş de ou şi până în dimineaţa celei de a treia zile arsura i se trăsese ca luată cu mâna. Aşa că Ariel îşi reluase lucrul tot dezbrăcat, ca şi până atunci.
Tot în a treia zi de la demararea lucrărilor la ciot, Ariel mai primise un vizitator. De fapt, o vizitatoare. Era Verginica, nepoata popii. Ea venise ţinând în mână un flacon maroniu, pe care Ariel putuse citi: El sol, cremă protectoare ultra-hidratantă.
M-a trimis bunicul să-ţi aduc asta, îi spusese ea volubilă. Trebuie să te dai cu cremă, pentru că, altfel, radiaţia ultravioletă îţi va face rău. Se zice că ar fi şi nişte găuri prin stratul de ozon…
Ariel nu credea că în casa popii s-ar fi putut găsi aşa ceva, cremă hidratantă, pentru simplul motiv că popa şi preoteasa sa n-aveau nevoie de creme de protecţie antisolară. Numai dacă popa o fi dorind să-şi protejeze de soare chelia, îşi spusese în minte, zâmbind. Mai degrabă, îşi dăduse cu presupusul, crema era a tinerei femei, care, după câte se vorbea, făcea plajă cu sânii goi, tolănită într-un şezlong printre brusturii înalţi din fundul grădinii casei parohiale.
Dacă doreşti, te dau eu cu cremă, îi propusese Verginica şi, expeditivă din fire, desfăcuse capacul albastru al flaconului, întinzându-şi în palmă materia semifluidă, albicioasă, presată să iasă ca un vierme din flaconul de plastic. Apoi ea prinsese să-şi plimbe palma pe spatele şi pe pectoralii bine reliefaţi ai băiatului.
Te gâdili? îl întrebase ea veselă.
Ariel nu se gâdila, dar simţea că slipul îi devenea încetul cu încetul mai strâmt.
Ce-ar fi să vii la noi la televizor diseară, îi propusese Verginica după ce, cu vădit regret, îşi terminase treaba. Fiindcă văd că Senti-baci n-are.
Aş veni, îi spusese cu un aer încurcat Ariel, dar eu mă duc de câteva zile cu vreo doi vechi prieteni la Ganci, toţi chibiţi, să vedem seara meciurile la televizor. Că-i campionat european… Şi nu ştiu dacă se cade să…
Nicio problemă, îţi pun şi eu meci dacă vrei!
Bine, dar ce zice părintele? Poate că dumnealui are alte preferinţe.
Părintele nu se prea uită, că dé, are teoriile lui, dar şi dacă se uită adoarme curând în faţa ecranului buştean. Şi el şi preoteasa adorm pe canapea, unul cu capul pe umărul celuilalt, cu pisoii în braţe, ca doi copii. De fapt, eu îmi văd emisiunile preferate la televizorul portabil pe care-l ţin în camera mea. Ce zici?...
Ariel nu spusese nimic. Căci mai avea un motiv să fie reţinut. Şi acest motiv era Mirinda. Când se întorsese în acest an în casa unchiului său la ţară, Ariel dăduse cu ochii peste gard, în curtea lui Ganci, de o mândreţe de fată, suplă ca o săritoare la înălţime, care se întindea să atârne nişte rufe tocmai spălate pe o sfoară. Era atât de graţioasă în gestul ei de a înşfăca sfoara prinsă cam sus, încât, fără să vrea, Ariel se oprise locului. Cine să fie, cine să fie? Curând se dumirise însă. Păi, era tocmai Mirinda, fetişcana cu care, numai cu un an în urmă încă, juca fotbal, împreună cu alţii de vârsta lor, pe un tăpşan aflat dincolo de pârâu, la poalele dealului. Şi se certase cu ea fiindcă fata dăduse cu mingea în nişte tufe de porumbe negre şi nu voia să o scoată de acolo, pe motiv că, dacă nu punea el, Ariel, piciorul în calea ei, mingea s-ar fi dus în direcţia potrivită.
Ciudat era că nici Mirinda, când îi întâlnise privirea, nu părea să-l fi recunoscut din prima clipă. Şi au rămas aşa, nedumeriţi, unul în faţa altuia, până când fata, revenindu-şi prima, îi spusese râzând: Bă, Ariele, tu eşti? Bată-te vina, că nu era să te cunosc! Şi râsese cu o voce cunoscută şi nu prea, de parcă glasul ei ar fi prins nişte inflexiuni noi în răstimpul anului de când n-o mai văzuse.
Ce faci Mirindo, o întrebase, mai joci fotbal?
Nu mai joc, îi spusese ea, acuma seara mă uit la fotbal, că-i campionat. Tu unde te uiţi? Dacă vrei, poţi să vii la mine, că ne-am băgat plasmă, mai vin şi Ghiţă a lu Hăimănu, Costi, poate ajunge şi Fane a lu Boboc, dacă îşi termină treaba, că toţi s-or angajat, cum or făcut şaisprezece ani, care pe unde-o apucat.
Tradiţia în sat era ca tinerii să-şi găsească de lucru pe undeva numaidecât ce împlineau vârsta potrivită pentru angajare, în timp ce fetele erau pregătite pentru măritiş, de obicei cu flăcăi care terminaseră serviciul militar şi voiau să-şi întemeieze o familie. Excepţiile se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Cu agricultura se ocupau mai mult femeile şi cei de vârsta a treia, dacă nu cumva erau prea dărânaţi, vorba lor, de bătrâneţe.
Răspunsese bucuros invitaţiei de a viziona meciurile în grup, împreună cu foştii prieteni de joacă, din care doi făceau naveta la Făget, la fostul SMT, devenit autoservice după privatizare,iar unul la Zolt, unde fusese băgat, cum zicea chiar el, numărător la cariera de nisip, contabilizând încărcăturile transportate de acolo, fiindcă, se mai lăudase, avea un văr mai mare şef al întregului şantier din localitatea învecinată.
Ariel crezuse că nimeni nu observase scena revederii lui cu Mirinda şi nu auzise schimbul lor de cuvinte peste ulucile gardului. Se înşela însă, fiindcă moşu Senti tocmai ieşise în pragul casei şi, cum, în pofida vârstei, îşi păstrase vederea şi auzul destul de bune, văzuse şi auzise totul.
Astfel că în seara zilei aceleia, la cină, îl întrebase aşa într-o doară, vorbind rar în graiul de prin partea locului:
Ai auzit cumva, mă Ariele, că pe asta a lu Ganci, vecina noastră, Mirinda parcă îi spun, or căpărât-o ăia a lu Dudaşu, de locuiesc ei în casa lor cât o căsarmă din capu satului de către Zolt?
Ariel nu pricepuse întrebarea unchiului său şi rămăsese cu lingura de cositor în aer. Căci mătuşa tocmai le servise o mămăligă cu lapte proaspăt fiert.
Cum adică? întrebase el nedumerit.
Păi aşa, ca pe la noi. Or arvunit-o, cum s-ar zice.
Aha, începuse să priceapă Ariel. Şi cine zici că e peţitorul?
Păi, Iosuvică, de-i el şef la spălătorie.
Care spălătorie?
Cum care? se minunase moş Senti de neştiinţa nepotului său. Spălătoria de nisip, de la Zolt.
Aha, îşi plecase iarăşi nasul în farfurie Ariel. Nu-l cunosc.
De fapt, auzise el de Iosuvică a lu Dudaşu şi chiar îl văzuse, fiindcă acesta obişnuia să treacă în goana mare cu o motocicletă pe drumul satului, semănând panică între orătănii şi câini. Se zicea că făcuse armata şi că Dudăşonii cotizaseră ca să obţină postul de la spălătorie pentru fiul lor.
Cum nu-l cunoşti? insistase moş Senti. Nu l-ai văzut cum trece când şi când pe uliţă cu motocicleta lui, Kakamaki?
Poate vrei să spui Kawasaki, pufnise în râs Ariel, astfel că moşul tăcuse descumpănit.
Spun şi eu ca tăt natu, mai adăugase totuşi, ştergându-şi cu dosul palmei picăturile de lapte din mustaţă. De fapt, scopul intervenţiei sale fusese atins. Îşi avertizase nepotul să nu se bage acolo unde nu-i fierbea oala.
Dar nepotul nici nu avusese această intenţie, până când, la meciul din seara următoare, Mirinda se aşezase lângă el şi, profitând de semiîntunericul din odaie, îşi strecurase mâna pe sub bluza lui de fâş, cuprinzându-l de mijloc. Când se aprinsese iarăşi lumina era foarte rumenă la faţă, dar toţi credeau că se îmbujorase din cauza bucuriei că izbândise echipa ei favorită.
Aşa că, în noaptea care a urmat acelei seri, Ariel a trebuit să-şi poarte gândul nu doar la spatele dezvelit al Verginicăi, ci şi la căldura mâinii şi la strânsoarea Mirindei.

(fragment din nuvela Ciotul)


 
Referinţă Bibliografică:
Dilema lui Ariel / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 223, Anul I, 11 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!