Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 315 din 11 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Detectivul particular
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Claudia urcă în fugă scările, locuia la etajul întâi al unui bloc cu patru etaje, îşi aruncă pardesiul în cuier cum făcea de obicei direct din prag şi, tot ca de obicei, aceste se încăpăţânează şi cade. 
  
- Astăzi te descalific, spune cu voce tare. Nu mai eşti în formă. Pentru o greşeală ca asta, un jucător de la Harlem Globetrotters şi-ar fi impus un antrenament suplimentar de câte două ore, timp de zece zile. 
  
Lasă sacoşele în hol, trece pe la baie, se schimbă rapid, intră în bucătărie, se spală pe mâini şi goleşte sacoşele cu legume care nu erau prea arătoase. 
  
Se întoarce cu gândul la pardesiu şi-şi acordă cu nonşalanţă circumstanţe atenuante. Generozitatea este cartea de vizită a învingătorului. 
  
Un baschetbalist de la Harlem nu munceşte opt ore pe zi cum muncesc eu, topind policlorura de vinil, inspirând ani şi ani de zile aerul ei nociv şi turnând-o în nişte forme aproape primitive ca s-o transforme în piepteni, sandale, papuci, articole de plajă, ghivece, piepteni şi tot ce-ţi trece sau nu-ţi mai trece prin gând. 
  
Drept pentru care se întoarce şi ridică înţelegătoare pardesiul recalcitrant agăţându-l ca de fiecae dată, de acelaşi cârlig al cuierului. 
  
Pendula bate de cinci. 
  
Mă simt totuşi obosită. După masă fac un duş şi pe urmă măcar o oră de somn. Nu mai are fetiţa douăzeci de ani, vârstă la care nici nu simţea efortul. Uite-acuş' fac treizeci şi opt. Ani care, trăiţi sau nu, oricum nu se mai întorc... 
  
Soneria. 
  
Cine-o fi? Un ţârâit prelung urmat de alte două scurte. Insistente. Priveşte prin vizor. Un bărbat elegant trecut de cincizeci de ani, costum bleumarin de lucru, cravată, cămaşă albă, guler scrobit, servietă diplomat, totuşi ţinută lejeră, neîncorsetată. 
  
Zâmbea destins ştiindu-se observat dar aşteptând răbdător. 
  
- Ce doriţi? 
  
- Doamna Bontea, vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să stăm puţin de vorbă. Ştiu că de-abia aţi venit de la serviciu şi probabil vă deranjez de la masă. Aceasta este legitimaţia mea şi o carte de vizită pentru dumneavoastră. E important. 
  
Un astfel de om nu sună la uşă cu intenţii ascunse. 
  
- Poftiţi înăuntru. Eram într-adevăr la bucătărie. Arată jenată spre şorţ pe care şi-l scoate un-doi, îl înghesuie în buzunarul conciliant al pardesiului şi-l invită în sufragerie. Îi oferă un scaun, mută vaza cu flori, prea mare pentru o masă de dimensiuni modeste şi care i-ar fi împiedecat să se privească în faţă. 
  
- Despre ce ziceaţi că este vorba? 
  
Oaspetele pe care încă nu ştia cum îl cheamă, îşi pusese servieta pe covor, se aşezase comod în scaun şi printr-un gest reflex îşi şi scosese un pachet de ţigări şi o brichetă albă de metal, strălucitoare, aşteptând cu decenţă încuviinţarea de a fuma. 
  
Atmosfera destinsă părea a fi preludiul unei discuţii agreabile despre oricare subiect din lume, fără să se prevadă izbucnirea vreunei furtuni. 
  
Ah, dar cartea de vizită unde rămăsese oare? Legitimaţia o privise numai atât cât să-l recunoască după fotografie fără să fi apucat să citească ceva. Şi literele astea de pe cartea de vizită, de ce oare au început să-i joace dinaintea ochilor că nu mai înţelege nimic? 
  
Anton Zira. Ce nume mai e şi ăsta Zira? Şi dedesubt cu litere mici: detectiv particular. 
  
În momentul acela s-a rupt ceva în fiiinţa ei. Şi dintr-odată înţelege totul. Cineva vrea să dezgroape din nou morţii. Şi de ce străluceşte aşa de tare bricheta lui? Dacă mi-ar oferi şi mie o ţigare? Dar eu nu am de ce să mă tem. Nu am de ce! Nu mă voi teme! 
  
- Vă ascult. 
  
O privea cu seninătate. Însă drept în ochi. Trebuie că tipul e deschis şi înţelegător. Altminteri s-ar fi putut chiar împrieteni. Ooh, ce-mi trece şi mie prin cap. Sau asta e doar o mască. O cursă de vulpoi bătrân. 
  
De când luase loc nu făcuse altceva decât să o cântărească din ochi întrebându-se ce manieră de deschidere a ostilităţilor să adopte. 
  
- Cel mai greu e să spargem gheaţa, spune el în cele din urmă. Mă numesc Anton Zira dar cunoscuţii-mi spun Vederar: port porecla asta din copilărie dar n-aş putea spune de unde mi se trage. Viaţa m-a făcut detectiv particular pentru că nu eu mi-am ales profesia. Ea m-a ales pe mine. Dar aici e o altă poveste. Fiind vorba de o simplă formalitate, contez pe dumneavoastră că mă veţi ajuta. 
  
Privire deschisă, ton binevoitor, ca un drumeţ însetat care cere un pahar cu apă. Cuvintele însă sună convenţional. 
  
- Va să zică am mai intrat o dată în Europa: poliţie coruptă, şerifi mafioţi, trăiască detectivii particulari. 
  
Şarja desigur, iar el ştia asta. 
  
- Puteţi să fumaţi dacă vreţi. 
  
- Dumneavoastră? 
  
- Nu, mulţumesc. Poate mai târziu. 
  
Ce culoare au ochii lui? Mângâie cu degetle fine bricheta şi împinge uşor ţigările înainte. Ambalaj verde, ţigări mentolate. Parcă ar fi cucoană. El de ce oftează? 
  
- Viaţa ne pune uneori în situaţii delicate sau chiar limită. 
  
O priveşte continuu. Tot cu bunăvoinţă. 
  
Ce-o fi citind el acum pe faţa mea? Şi ce-a vrut să spună cu: Viaţa ne pune unerori în situaţii delicate sau chiar limită? 
  
- Puneţi-vă cărţile pe masă, domnule Zira. 
  
Vrea să se joace cu mine ca şoarecele cu pisica. Numai că pentru el şi-a rezervat rolul pisicii. 
  
- Doamna Bontea, aţi pus degetul pe rană. Este vorba de moartea soţului dumneavoastră. Am fost angajat să aduc la lumină împrejurările nefericite în care aţi rămas văduvă. 
  
Vorbea alegându-şi cu grijă cuvintele şi menajându-i în permanenţă susceptibilitatea. 
  
Din nou tăcere. În cameră pluteşte un aer de furtună. 
  
- Dar bine toate lucururile astea au fost clarificate o dată de cine trebuie. Anchetă oficială pe care n-au făcut-o nici prietenii, nici rudele mele. Procurori, anchetatori, criminalişti, medici legişti, laboranţi, toţi oameni versaţi şi detecorul de minciuni pe deasupra. Documente, concluzii fără nici un semn de întrebare. Şi tot nu e destul?Soţul meu a venit acasă beat criţă, a băut ce mai era de băut şi fără să-şi dea seama a dus la gură o sticlă cu parathion. Nu mai puteam de şobolani. Moarte instantanee. Pe sticlă s-au descoperit amprentele sale, eu eram la serviciu, lucru dovedit fără nici un dubiu. Zi în care n-am lipsit nici măcar un minut, nici nu m-am învoit. Şi apoi a trecut atât de mult timp de atunci că nu mai văd nici un rost. 
  
Nu spune nimic. Nu pare nici măcar încurcat. Doar zâmbetul său binevoitor devenind uşor ironic. Numai pentru moment că faţa i se înseninează din nou. Mai mult ca sigur că şi el a verificat toate lucrurile aecstea şi tot a venit să o ia de la cap. 
  
Bontea Mircea, soţul ei avea 42 de ani în momentul decesului survenit în urmă cu patru ani. Absolvent de bacalaureat, maistru la o uzină metalurgică îşi pierde locul de muncă, nu are pile, curacterizările nu sunt deloc favorabile şi nu se mai poate angaja decât şofer pe camion. Drumuri lungi, delegaţiile care nu mai contenesc, cheltuieli din ce în ce mai mari, scandalurile se ţin lanţ până când intervine tragedia. 
  
- Cine v-a angajat? Familia lui? Gelu? 
  
Gelu e fratele lui Mircea. Tatăl lor murise şi nici mama nu o ducea prea bine cu sănătatea. 
  
- Da. 
  
- Şi ce vrea Gelu de la mine? Crede că l-am omorât eu? 
  
- Da. 
  
Zâmbetul lui era acelaşi. Ciudat este că nici măcar acum nu o înfrunta. 
  
Un zâmbet aparent înţelegător şi plin de bunăvoinţă dar care putea să însemne orice, atât era de ambiguu. 
  
Cu ton coborât şi amabil, i se adusese practic la cunoştinţă acuzaţia de omor premeditat. 
  
Acuzaţia asta monstruoasă care o obseda şi de care cezuse că a scăpat o dată pentru totdeauna, acuzaţie care în timpul anchetei prin care trecuse fusese mai mult insinuată din priviri şi subînţelesuri, fusese acum rostită pe şleau. 
  
E drept că detectivul îi îndulcise nuanţa prezentând-o ca fiind numai bănuiala lui Gelu nu şi a lui dar ăsta era numai un joc, o cursă la care trebuie să fie foarte atentă pe viitor. 
  
- Situaţia mea e cea mai delicată şi sunt convins că mă înţelegeţi: nici unul dintre noi n-are interes să-i facă zile fripte celuilalt. 
  
Ce m-o fi făcut pe mine să accept cazul ăsta, care este unul cu totul şi cu totul deosebit? Când o femeie ţine, intenţionat sau nu, băutura soţului în acelaşi loc cu verdele de Paris care nu iartă, crima este aproape perfectă. Şi pe această femeie nu poţi s-o trimiţi în faţa tribunalului pentru intenţia – nedovedită – de a-şi ucide soţul. 
  
Iar Claudia nu clacase nici în timpul anchetei, nici după. 
  
Nu mă aşteaptă clipe uşoare. O singură dată în viaţă se mai întâlnise cu ceva semănător ca grad de dificultate. Pe atunci era procuror criminalist şi lucra în cadrele armatei. Ancheta circumstanţele morţii unu tânăr locotenent dintr-o unitate de infanterie, Radu Vulturescu. Tânărul părea născut pentru cariera de militar. Hainele i se mulau pe corp, mai bine ca un costum de comandă. Inclusiv cele de antrenament pe poligon. Salut regulamentar, pas de front, firea lui de militar înnăscut respira prin toţi porii. 
  
În misiunile periculoase se făcea una cu pământul şi ajungea fără să se facă simţit până sub nasul celei mai apropiate santinele „inamice”. Era comandantul postului de gardă. 
  
Câţi soldaţi nu surprinsese el moţăind în timpul serviciului! Se apropia ca un şarpe pe burtă şi le scotea încărcătorul de la automat. Închipuiţi-vă că trebuie apăsată o clemă care elibera încărcătorul iar mişcarea oricât de mică ar fi fost, se transmitea soldatului care moţăia în picioare dar cu mâinile pe automat. 
  
Şi toţi aceştia erau ridiculizaţi şi pedepsiţi a doua zi la revist de front. Un joc cu moartea. Dar sportiv şi în limitele regulamentelor. Până într-o noapte când s-au auzit mai multe rafale lungi şi tânărul locotenent a căzut ciuruit, fără suflare. 
  
La anchetă, santinela a raportat că a somat o siluetă care nu s-a oprit şi a deschis focul. Regulamentar. 
  
Dovedeşte anchetatorule că santinela a tras după ce l-a recunoscut pe locotenent! 
  
Iar locotenentul când era somat, se oprea întotdeauna, spunea parola şi era lăsat să se apropie. 
  
Sigur că locotenentul fusese atras într-o cursă criminală şi ucis cu bună ştiinţă. Prea trăsese cu sete, ca la nuntă: aproape tot încărcătorul. În plin. 
  
O crimă perfidă, fără probe şi fără posibilitatea de incriminare a celui vinovat. 
  
Am presupus că magazionerul de la muniţii i-a eliberat santinelei două încărcătoare, că unul fusese sustras de locotenent la inspecţia nocturnă şi santinela a deschis focul cu cel de al doilea, dar n-a fost aşa. 
  
Pe încărcătorul santinelei nu se aflau amprentele lui Vulturescu. Şi nici nu era în firea locotenentului să facă astfel de gafe. Am presupus că santinela împrumutase încărcătorul colegului dela celălalt post de pază şi în zarva aceea s-a repezit şi l-a recuperat înainte de venirea subofiţerilor de la corpul de gardă. Altă soluţie nu mai exista. 
  
Dovedeşte anchetatorule că aşa s-au petrecut lucrurile, pentru că pe el nu se aflau nici amprentele subofiţerului, nici ale santinelei care deschisese focul şi timpul trecea. Cum să închizi un astfel de dosar? 
  
Am convocat corpul ofiţeresc, am prezentat concluziile: santinela a dschis focul în condiţiile prevăzute de regulament, urmată de hotărârea de a închide ancheta. În consecinţă, soldatul care a tras, a fost recompensat cu o permisie de zece zile şi, mă doare inima să o spun, tânărul locotenent prezentat ca responsabil pentru propria lui moarte. Mulţi m-au considerat incapabil dar nimeni nu mi-a reproşat nimic în faţă. Am continuat ancheta clandestin şi neoficial ca să spun aşa. Criminalul a clacat psihologic şi când s-a crezut la adăpost s-a fălit unui prieten de-al lui de la ţară. 
  
Când s-a întors la unitate, i-am prezentat înregistrarea convorbirii şi a rămas fără grai. 
  
Orice criminal ajunge să comită o eroare, oricât de „curat” ar fi lucrat. Până acum însă, Claudia continua să joace tare. 
  
- Şi dumneavoastră ce doriţi în fond de la mine? 
  
Roşeaţăîn obraji. Iritare. Poate ar fi fost cazul să-i ofere o cafea sau ceva de băut. Acum e prea târziu. Prea târziu? Niciodată nu e prea târziu, atâta timp cât nu se poate dovedi nimic. Şi Claudia înţelege că ar putea prelua conducerea jocului. O supoziţie egal o supoziţie şi nimic mai mult. Ţinuse o dată. 
  
- Vă mulţumesc că m-aţi înţeles şi mi-aţi uşurat sarcina. 
  
Aceeaşi privire deschisă. Ăsta trebuie să fi fost actor înainte. 
  
- Am fost plătit pentru o muncă, dar trebuie să scutur praful de pe nişte fapte care au început să fie uitate şi numai când o să am o părere, mai bine zis o convingere fermă, mă voi apuca să-mi fac raportul. Şi dacă veţi voi, puteţi să-l vedeţi înainte să-l depun. 
  
O nouă cursă? Ce îi propune de fapt? 
  
- Desigur că puteţi să adoptaţi o atitudine ostilă faţă de mine dar sunteţi o femeie inteligentă şi nu este deloc în interesul dumneavoastră să o faceţi. 
  
Va să zică aşa stau lucrurile. Nu o să se joace el cu mine, ci eu o să mă joc cu el. Şi nu aşa cum vrea el, ci aşa cum vreau eu. 
  
Oh, să mă scuzaţi că am uitat focurile aprinse la bucătărie. O zbugheşte şi întârzie zdravăn. În fond poate să-l dea şi pe uşă afară. Numai că ea nu o va face. Îi va zâmbi mereu. Îi va zâmbi mereu şi-l va plimba până când o să-i pară şi lui rău că s-a înhămat la ce s-a înhămat. 
  
Un minut, două, cinci. 
  
- Vă rog să serviţi o cafea. Dacă vă place mai dulce, zahărul e separat. 
  
Amabiltatate garnisită cu maliţie feminină. 
  
Numai că el ştie să aştepte de parcă nici nu şi-a dat seama cât şi de ce a fost lăsat singur. Ştie şi să asculte. Nici măcar nu notează nimic cum ar face probabil altul. 
  
- Puteţi să vă aprindeţi o ţigară. 
  
Dacă nu fumaţi şi dumneavoastră, renunţ. 
  
Fumător înrăit. Are degetele galbene de nicotină. Probă de voinţă dar şi de bune maniere că nu apriunde ţigara în prezenţa unei femei nefumătoare. Şi de ce neapărat ţigări cu mentă? Înseamnă că face eforturi să se lase de fumat. Un fumător cu state vechi ca el, are neapărată nevoie de tutun din ce în ce mai tare. Legea drogurilor. 
  
Acum şi-ar dori şi ea o ţigară dar mai bine nu. Cafeaua o bea fără zahăr şi o laudă. 
  
Nu s-a supărat nicodată când ea a sărit de la una la alta. Unul ca ăsta ar fi în stare să rămână impasibil ca un sfinx şi douăzeci şi patru de ore dacă trebuie. 
  
Ascultă la fel de imobil ca şi înainte. 
  
S-a măritat de tânără. Nu împlinise douăzeci şi patru iar el douăzeci şi opt. El divorţase de câţiva ani. Neînţelegeri, nepotrivire, n-ar putea să precizeze, fosta soţie plecată undeva în provincie cu copilul. Ei nu au avut copii. După pierderea serviciului, Mircea nu s-a mai putut dezlipi de băutură. Când nu avea ce bea, făcea crize iar acum banii nu mai ajungeau. La chenzină îi mai cumpăra ea o sticlă, două. Începuseră bătăile, ştiu şi vecinii, poate să verifice. 
  
A trecut vulpoiul şi pe la ei că nu se poate. 
  
N-a alergat niciodată după certificate medicale ca să probeze maltratările. Nu l-a înşelat, n-a interesat-o dacă el mai curtează şi alte femei. 
  
Parathionul? Da, ea-l procurase pentru şobolani că umblă peste tot. N-a apucat să-l folosească. Cum avea de gând să procedeze? Resturi de mâncare pe câte o farfurioară de plastic, aşezate prin colţuri pe care apoi avea să le arunce. 
  
Îi intraseră şobolani în apartament? Nu. Adică n-ar putea să precizeze dar mai erau şi gândacii care deveniseră imuni la alte otrăvuri. A dus-o greu. Apartamentul îl primise înainte să-l cunoască pe Mircea. De ce l-ar fi omorât? Putea să divorţeze. 
  
- Nu v-aţi visat niciodată soţul? 
  
Claudia rămâne fără gardă timp de câteva secunde. L-ar fi omorât din priviri dacă ar fi putut. 
  
În ce fel de sticlă se afla parathionul? De un litru. Ce culoare? Ce importanţă are? Transparentă? Înseamnă că ştie. Nu, colorată, verde. Cu sau fără etichetă de avertizare? Fără, dar îi arătase sticla atrăgându-i atenţia. 
  
- Mă ajută să intru în atmosferă, încerc să văd totul cu ochii minţii, să recompun pe cât posibil personalitatea soţului dumneavoastră. Totul e important. Unde ţineaţi parathionul? În cămară? Şi vinul tot acolo? 
  
- Vinul îl ţineam în frigider dar pe urmă îl mai ascundeam pe unde puteam de teama bătăilor. 
  
- Înseamnă că băutura a stat şi alături de parathion? 
  
- Mda... 
  
Şi anchetatorul celălalt ştia să-şi facă treaba, nu era nici el un terchea, berchea. 
  
Nu a existat nici un alt bărbat la mijloc, nu s-a remăritat. De pe urma soţului n-a rămas nici un fel de avere. La ce i-ar fi folosit moartea lui? Cui prodest? 
  
Femeia din faţa lui era acum sinceră. Sinceră şi obosită. Dar nu renunţase la luptă. 
  
- Puteţi să vă faceţi raportul în voie. Şi... cui aveţi de gând să-l prezentaţi? 
  
Semn liniştitor cu ambele mâini. Mai e până atunci. 
  
Şi ce v-a atras în chestiunea aceasta? 
  
- Doamna Bontea, în natură nu se petrece nimic întâmplător. Se petrec numai lucruri pe care noi nu reuşim să le înţelegem dar nu sunt întâmplătoare. Pe mine poate să mă lovească o maşină pe stradă dar nici asta nu este o întâmplare. Omenirii i-au trebuit aproape o mie cinci sute de ani să stabilească a doua zecimală a lui π. Nu facem decât să asistăm la un şir de efecte ale căror cauze le ignorăm. Asta e. 
  
- Ce legătură are moartea soţului meu cu π-ul dumitale? 
  
- Aparent, niciuna. Dar nu uitaţi că toate insulele şi chiar continentele sunt unite între ele fără ca noi să vedem asta. Cosmosul şi coborând mai jos, planeta şi apoi noi, oamenii am fost făcuţi după o lege a armoniei divine. Merg noaptea pe stradă, sunt maniac şi omor primul om pe care-l întâlnesc. Nu-l cunosc, nu am avut nimic de împărţit, nu m-a văzut nimeni. Atentatul împotriva vieţii, este un atentat la această armonie universală. Sângele victimei va continua să mă acuze strigând împoptriva mea până la restabilirea acestei armonii. Pe cel omorât nu-l mai poate învia nimeni dar eu trebuie să suport consecinţelor faptelor mele. Nu am cum să mă sustrag în nici un fel. În nici un fel! Răspundera va continua să-mi apese umerii până când voi fi prins să dau socoteală. Şi de asta nu voi putea scăpa cu nici un chip! Sau dacă vreţi o altă formulare, Dumnezeu este cu noi! 
  
Ăsta nu se lasă până nu mă înfundă. 
  
Nu înţelege. De fapt înţelege pentru că el a rostit un adevăr înfricoşător: nimeni şi nimic nu poate sta în calea devărului! 
  
De ce nu ripostează? 
  
Dumneavoastră v-aţi ocupat înainte de spiritism? 
  
- Am susţinut întotdeauna că ironia este apanajul oamenilor inteligenţi şi dacă aş fi un pedant care nu suportă să fie contrazis, aş putea să vă reamintesc că argumentul Claudiei... şchiopătează. Butada vine de la împăratul roman Drussus Cludius... 
  
- Ahenobarbus. 
  
Exact. Claudicare în latină înseamnă a şchiopăta. 
  
Deci argumentul Claudiei... şchiopătează. 
  
- Ce e Gelule, ai pus detectivi particulari pe urmele mele? Nici pe Miorcea nu poţi să-l mai învii, dar nici pe mine n-ai cum să mă scoţi vinovată. 
  
Sughiţ şi plâns înnăbuşit. 
  
- Nu ştiu dacă l-ai omorât tu sau nu, dar dacă nu eşti de vină, de ce te alarmezi? 
  
Nu l-am omorât eu pe Mircea, nuuu... 
  
- Puia, nu te supăra că te deranjez la ora asta aş de târzie. Deschide că e urgent. 
  
În faţa uşii Claudia tremurând şi cu figura răvăşită. 
  
- Ce e cu tine, Claudia, poftim înăuntru, ia un calmant. Ce s-a întâmplat? 
  
Nu mai are nici o putere. 
  
- Cumnatul meu Gelu, i-a căşunat pe mine că eu l-aş fi omorât pe Mircea dându-i parathion în loc de vin. 
  
Puia înghite în sec.. 
  
- A angajat un detectiv, vrea să ă vadă după gratii cu orice preţ. 
  
Priviri stânjenitoare pe verdele covorului. 
  
- Dacă te caută cumva unu' Zira, noi suntem prietene, ştii că eu nu am nici un amestec în moartea lui. Ai să mă ajuţi, nu? Trebuie să fii atentă la ce te întreabă şi mai ales la ce îi răspunzi. Da, îmi promiţi? 
  
- Ştii, Claudia, detectivul de care vorbeşti, ţi-a luat-o înainte. 
  
- Cum, a şi vorbit cu tine? Când? Ce te-a întrebat, ce i-ai răspuns? Zi-mi, nu mă lăsa să fierb în suc propriu. 
  
- Acum şapte zile. 
  
- Ce-a vrut de la tine, că nici nu te cunoaşte? Ce i-ai spus? 
  
Privirile lor nu se întâlnesc niciodată. 
  
- Hai să vorbim deschis că e mai bine pentru amândouă. Am şi eu un frate şi dacă ar avea parte de o moarte suspectă, i-aş binecuvânta pe toţi care m-ar ajuta să aflu adevărul. Iar tu în locul meu, sunt sigură că ai proceda la fel. Nu e nimic rău în asta. 
  
- Dar tu, ce i-ai spus, care e părerea ta? 
  
- Te asigur că n-am adăugat nimic de la mine şi mai ales că nu am nimic contra ta. 
  
- Şi el cu ce părere a plecat de la tine? Cum v-aţi despărţit? 
  
Din cauza nodului care i s-a pus în gât, i-a pierit glasul. 
  
O cercetează numai din ochi. Claudia avea chipul disperării. 
  
Se aştepta să leşine dar a rămas nemişcată ca o statuie. Şi de nerecunoscut. Îmbătrânise. 
  
Odată ajuns acasă, Anton Zira ascultă de mai multe ori banda, urmărind inflexiunile 
  
vocii, valurile succesive de frig şi de căldură care au străbătut-o. 
  
Şi acum o lăsăm o perioadă de timp pradă întrebărilor, poate remuşcărilor. 
  
Începuse să ancheteze fără idei preconcepute, ceea ce i-a lăsat un câmp mai larg de vederi şi interpretare. Ca să nu compromită apriori rezultatul cercetărilor. 
  
Nici acum nu putea să spună cu certitudine dacă era sau nu vinovată. O deducţie cât de subtilă ar fi, tot deducţie rămâne. Nu are greutatea de nezdruncinat a probei. Dacă ea lucrase cu premeditare, crima era perfectă şi nu se aştepta să se demaşte uşor. 
  
Mereu e vorba de sticle colorate de un litru, reflexul e format, vigilenţa adormită prin obişnuinţă, gustul îi e alterat dar asta nu mai contează la o moarte fulgerătoare. 
  
Dacă aş ăputea dovedi că parathionul a fost adus în casă după o hotărâre criminală, asta ar însemna ceva. Şi orice altă informaţie favorabilă obţinută de la Puia, poate fi anihilată de Claudia la proces invocând orice susceptibilitate mai mult sau mai puţin fondată. 
  
Vinovăţia nu a depăşit stadiul de prezumpţie. Singurul ei punct slab e sentimentul de vinovăţie pe care îl încearcă şi pe care contez să-şi facă efectul. În caz afimativ, pentru că altminteri... 
  
A mai cercetat o dată amănuntele legate de procurarea parathionului: 60 de zile înainte de data fatidică. 
  
Nu a mai putut să doarmă şi a început să lipsească de la serviciu. Medicale, învoiri, fără plată şi apoi nemotivat. 
  
Acum îi era tot una. 
  
Mi-a dat să înţeleg că mă poate ajuta. Eşti o proastă, n-a spus asta. Doar că nu e în interesul tău să fii recalcitrantă. Recunoaşte ce-ţi cere de la început şi o să-ţi spună şi sărut mâna. Că e de acord să e întâlnim înainte de a-şi aşterne concluziile pe nenorocitul ăla de raport din cauza căruia nu mai poţi să dormi. Poate-mi face curte, mai ştii? Sau vrea bani. Depinde numai de el ce-o să scrie în raport iar raportul nu este încă întocmit... 
  
Mă doare capul, noaptea a devenit un coşmar. De atunci l-am visat pe Mircea de câteva ori ţinând în mâini sticla cu parathion pe care mi-o întindea să beau şi eu. 
  
M-am trezit ţipând îngrozită. Şi eu care credeam că am scăpat. Cum spunea el că un principiu căruia nu i se poate opune nimeni lucrează pentru restabilirea adevărului? De unde ştie el toate lucrurile astea? 
  
Şi câte zile u trecut de când ne-am văzut, aruncându-mă în calvarul ăsta? Fii sinceră şi recunoaşte că el nu ţi-a provocat nici un calvar. Restabilirea adevărului trebuie să fie chiar o legitate? Efectul, mai legat decât ziua de noapte. 
  
Acelaşi costum, aceeaşi cravată. Şi nelipsita servietă pe care nu o deschisese niciodată. 
  
- Să servim câte o cafea. 
  
Doamne, cât a slăbit! 
  
Ce gust o fi având cafeaua cu parathion? Ţi-e frică, detectivule? 
  
Şi apoi rupe tăcerea. 
  
- Am înţeles că pot conta pe sprijinul dumneavoastră dar aşa cavalereşte, cum o veţi face? Şi cu ce contraserviciu rămân datoare? 
  
Ce uşor se poate totuşi mărturisi chiar şi o crimă după patru ani de zile! 
  
Vă spun cu toată sinceritatea că puteţi să beneficiaţi de circumstanţe atenuante: prezentaţi-vă singură. Remuşcările, singurul dumneavoastră atuu. Nu-l pierdeţi. 
  
- Doar atât? 
  
Da. Promit că eu nu voi mai întocmi nici un raport. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Detectivul particular / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 315, Anul I, 11 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!