Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   



DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
CAPITOLUL 4  
 
4 ani mai devreme  
 
Simţea nevoia să ia o gură de aer, fumul devenise dens să-l tai cu cuţitul, el nu fuma, apoi, aflase programul din ziua următoare şi ceilalţi începuseră parcă o competiţie „Cine bea mai multe sticle cu bere sau pahare cu rachiu”. Nu era bun la un astfel de concurs!  
 
Ieşi fără să atragă atenţia cuiva şi se îndreptă spre parcul care îl zărise la sosire.  
 
În capătul aleii o veveriţă îi tăie calea. Părea că doreşte să-i ureze bun venit pe tărâmul ei, un tărâm feeric cu parfum de brad, prospeţime şi răcoare savuroasă binevenită după ce plămânii lui se umpluseră de fumul din sala de mese. Veveriţa dispăruse la fel de repede şi neaşteptat ca şi cum apăruse. Mai târziu, va afla că numărul veveriţelor este tot atât de mare ca şi al copacilor şi toate răspund la acelaşi nume: Mariana!  
 
Şerban pătrunse pe aleea luminată doar de luna strălucitoare şi stelele ce clipeau pe cerul de toamnă. Era destul de târziu, aleea era pustie, doar ici şi colo pe câte o bancă se zăreau umbrele unor îndrăgostiţi ce uitaseră noţiunea timpului cuprinşi în lungi îmbrăţişări.  
 
Aerul tare de munte şi copacii înalţi îi dădeau impresia că intrase într-o pădure veritabilă, într-o pădure de basm.  
 
A trecut pe lângă Chioşcul fanfarei şi deşi nu era nimeni prin împrejmuiri, aştepta parcă, din clipă în clipă, să audă sunetul muzicii iar piaţeta să se anime cu femei ce îşi poartă graţios pălăriile împodobite de voaluri şi mănuşile lungi din dantelă fină, cu bărbaţi care îşi învârt mândrii bastoanele cu cap de fildeş.  
 
Paşii l-au purtat singuri spre nordul parcului, acolo unde era Izvorul de apă plată. O mogâldeaţă stătea cocoţată, într-un colţ, pe zidul de piatră.  
 
S-a apropiat ca tot omul care nu ştie ce va găsi acolo, fără să realizeze prezenţa ei. Când să adune în căuşul palmei apa şi să o ducă la buze, o voce, venită de-adevăratelea dintr-un tărâm de poveste, îl opri.  
 
- Cine bea apă de aici, nu va mai putea pleca. Ar fi bine să te gândeşti de două ori înainte să bei.  
 
Mâna se deschise iar apa se risipi în stropi mici, sclipitori, asemeni unor licurici ce dansau sub cerul înstelat.  
 
- Cine eşti? întrebă surprins, nu atât de prezenţa cuiva acolo, ci mai ales, de timbrul vocii.  
 
- Dorina! veni răspunsul scurt.  
 
- Dorina?!  
 
- Da, Dorina, ca şi păstoriţa din poveste.  
 
- Ce poveste, ce păstoriţă?  
 
- Dar de unde ai picat aici, omule, de nu ştii unde te afli? Văd eu că ai făcut cale lungă, că doar de aceea abia îţi tragi picioarele după tine. Ţi-or fi obosite de drumul lung străbătut.  
 
Mogâldeaţa sări sprintenă de pe zid şi se apropie de el. Abia atunci o văzu de-a binelea Şerban.  
 
Era aproape de înălţimea lui, sveltă, cu părul negru strâns într-o coadă groasă, împletită, ce îi ajungea până la brâu. Câţiva zulufi îi acopereau fruntea şi ieşeau neastâmpăraţi din împletitură, semn că fuseseră cu greu prinşi acolo. Purta o fustă neagră, dreaptă ce-i acoperea genunchii şi un jerseu de lână maro, strâns la mijloc într-un cordon lat, de piele.  
 
Îşi afundă pumnii în buzunarele jerseului, îl privi lung, din cap până în picioare, cu nişte ochi ce păreau două stele, căutând singură răspunsul la întrebările ei.  
 
- O să vorbesc eu cu ielele ce păzesc izvorul să nu te lege de aceste meleaguri, aşa că poţi bea liniştit, e doar apă plată, dar îţi va potoli setea.  
 
- Ei, dacă îmi promiţi asta, aşa am să fac, deşi... nu sunt sigur că aş vrea să plec din tărâmul ăsta de vis.  
 
- Ei, nu e tărâm de vis, e doar parcul din Vatra Dornei.  
 
- Şi pe aici toate fetele frumoase se cheamă Dorina?  
 
-Unele... eu! Dar, nu sunt o fată frumoasă, adugă repede. E întuneric, nu poţi vedea lucrurile cum sunt de-adevăratelea.  
 
- Şi ce caută o fată, frumoasă sau ne frumoasă, singură în miezul nopţii, într-un asemenea loc?  
 
- Poate te aşteaptă pe tine, călătorule.  
 
Şerban râse.  
 
- Nu sunt un călător... Am venit aici cu alte gânduri, nicidecum să întâlnesc o fată.  
 
- Şi ce gânduri te aduc aici?  
 
- Să câştig o cupă.  
 
- A... eşti unul din aceia deştepţii, care ştiu cum să mute calul ca să răpească regina?  
 
- Cam aşa ceva. Ştii de concurs?  
 
- Ba bine că nu. Am muncit azi toată ziua la club să aranjăm sala pentru concurs.  
 
- Eşti printre organizatori?  
 
- Nuuuu! Eu sunt la tineret, dar noi suntem buni când e de muncă... De fapt sunt în brigada artistică a clubului muncitoresc. Am avut azi repetiţii, apoi am dat acolo o mână de ajutor pe acolo...  
 
- Eşti UTM-istă?  
 
- Păi, se poate altfel? Da, tu, de ce îţi tragi piciorul? schimbă brusc subiectul.  
 
- Războiul, zise el, mi-a lăsat un semn, să nu îl uit.  
 
- Aha, o auzi zicând încetişor şi parcă îi pierise dintr-o dată cheful de vorbă.  
 
Un timp s-a auzit doar vântul ce se juca printre ramuri şi ronţăitul vreunei veveriţe ce nu-şi terminase cina.  
 
- Ei, noapte bună, cred că e timpul de culcare. Mâine te aşteaptă o zi grea, sparse femeia tăcerea cu un glas abia şoptit şi se îndreptă spre locul de unde apăruse.  
 
- Stai, unde te duci? Nu mă lăsa singur aici!  
 
- Nu ai venit să mă cauţi pe mine, nu are rost să stau. Succes la concurs! o mai auzi înainte să se piardă în întuneric.  
 
Campionatul naţional de şah se ţinea în noul club muncitoresc, aflat la nici două sute de metrii de hotelul unde fuseseră cazaţi. Turnurile clădirii se vedeau răsărind printre pâlcurile de brazi încă de la hotel şi Şerban, care nu mai fusese niciodată până atunci în această localitate, era curios să afle pe ce clădire importantă puseseră stăpânire conducerea Partidului Muncitoresc şi cum au reuşit să îşi împrăştie tablourile cu membrii conducerii de partid, printre obiectele de artă din clădire.  
 
Steagul roşu, cu secera şi ciocanul flanca panoul aflat în partea de sus a intrării principale pe care era scris cu litere de-o şchioapă, aşa să sară din depărtare în ochii tuturor, TRĂIASCĂ PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN, TRĂIASCĂ REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ.  
 
A urcat cele câteva trepte alături de colegii lui în tăcere, încercând să cuprindă cu privirile cât mai multe din clădirea a cărui arhitectură îl copleşea.  
 
În capătul scărilor, în faţa uşilor deschise se adunaseră o mulţime de bărbaţi, îmbrăcaţi în costume gri închis cu cravate înguste, sau cu simple pulovere peste cămăşile cărora li se vedeau doar gulerele înguste. Printre ei câteva fete în costume populare din zone diferite ale ţării, cochetau vesele şi împărţeau fire de garoafe roşii noilor sosiţi, iar prezenţa lor acolo înveselea atmosfera protocolară impusă de feţele serioase şi rigide ale bărbaţilor.  
 
Una dintre ele, stătea retrasă în capătul scărilor privind peste capetele celor care începuseră să urce valuri, valuri, treptele, ca şi cum ar căuta pe cineva anume.  
 
Şerban tresării. Coada aceea neagră, groasă şi lungă, prinsă cu o floare roşie de mac i se păru cunoscută.  
 
Purta o cămaşe moldovenească cu mâneci în dungi verticale, brodate, cu guler rotund, încreţit, strâns într-un şiret din fire răsucite negre şi roşii. Pe piept cămaşa era decorată cu motive geometrice în negru şi roşu. Catrinţa ţesută din fire de bumbac, la fel, în dungi verticale, era prinsă la mijloc cu o cingă roşie înfăşurată de mai multe ori şi îi marca talia de viespe scoţându-i în relief şoldurile feciorelnice. Avea în mâini un caiet mare pe care îl strângea, cu grijă, la piept.  
 
Privirile li se intersectară iar fata zâmbi uşurată. Cel pe care îl aştepta se apropia, în sfârşit. Coborî unul din trepte ieşindu-i în întâmpinare.  
 
- Bună dimineaţa, călătorule! i se adresă cu un ton firesc, ca şi cum se cunoşteau de când lumea iar întâlnirea acolo era de mult stabilită.  
 
- Bună dimineaţa, Dorina, îi răspunse Şerban familiar sub privirile mirate ale celor doi colegi, care nu aveau habar ca el să cunoască pe cineva pe aici şi cărora nici nu le povestise de întâlnirea din noaptea trecută. De fapt nici nu ar fi avut la cine şi dacă ar fi dorit. La întoarcerea lui, cei doi dormeau duşi, se auzeau doar sforăiturile pe două voci şi se simţea doar mirosul înţepător de ciorapi lăsaţi neglijent lângă unul din paturi. Şerban scăpă mai întâi de ciorapi ascunzându-i într-o pungă şi scoţând-o pe balcon, apoi se întinse în patul lui în speranţa că va reuşi să adoarmă.  
 
- Nu ai venit nici prea devreme, dar nici prea târziu. Dacă vrei să dai o raită prin această minunată clădire, ai în faţa ta un ghid bun. Ba, aş putea să îţi deschid câteva uşi, care în mod normal nu se deschid pentru toţi.  
 
- Sigur, mi-ar plăcea! Ce a fost aici? Ce ziceţi, dăm o raită, li se adresă celor doi cu care sosise, dar aceştia îşi revăzuseră deja partenerii de pahar şi poveşti din seara trecută şi nu-i mai dădură atenţie, lăsându-l singur cu frumoasă care îi întâmpinase.  
 
- Dacă îmi spui numele tău, o să pot să îţi zic la ce masă începi şi cine îţi va fii partenerul, îi şopti la ureche.  
 
Nu că masa sau partenerul ar fii fost un secret, dar faptul că nu îi cunoştea numele nu dorea să-l ştie toată lumea.  
 
- Şerban. Şerban Turdean, şopti la rândul lui.  
 
Fata deschise caietul ce-l strângea la piept şi îi căută numele.  
 
- Ei şi acum mă poţi urma, domnule Şerban Turdean de la Fabrica de sticlă din Turda... Ţi-ai luat numele de la locul de unde eşti? Crezi că vei fi un mare învingător la şah şi cei de acolo îţi vor face o statuie în piaţa centrală? glumi ea şi o luă înaintea lui, strecurându-se prin mulţimea care parcă se temea să intre în clădire şi se oprise acolo, în faţa uşilor deschise.  
 
- Ei, călătorule, hai să ne întoarcem în timp, că tot îţi place să îţi bagi nasul în locuri necunoscute... Ei bine, imaginează-ţi că l-am însoţit pe primarul Vasile Deac - care fie vorba între noi îi plăcea al naibii de tare jocurile de noroc şi pentru că nu avea posibilităţi să meargă în marile cazinouri ale Europei şi-a zis să-şi facă unul acasă, că doar de-aia e primar - în sala de audienţe al împăratului Franz Joseph al Austriei (1875-1902). E de la sine înţeles că nu era doar împăratul Austriei ci şi al ăstora din Vatra Dornei, aşa că Vasile - primarul, îl convinge să clădească un cazinou aici, pentru că şi pe atunci localitatea era plină de turişti veniţi la băi. Împăratul, împătimit jucător şi el, a vorbit cu arhitectul Peter Paul Brang care s-a apucat de măsurat, socotit şi desenat şi i-a prezentat planul acestei mari case. Primarul a defrişat pădurea de aici, că doar era proprietate comunală şi împreună cu împăratul a făcut o chetă publică. A pus bani în puşculiţa asta însuţi Franz Joseph, au mai luat împrumuturi de la o bancă vieneză şi... gataaa. Era 1896, călătorule!  
 
Doi ani au durat lucrările, dar la 10 iulie 1899 frumuseţea asta a putut fii inaugurată în mod oficial.  
 
Cazinoul a fost construit în stil eclectic, cu unele note ale Renaşterii germane şi din punct de vedere arhitectonic, ea seamănă cu Cazinoul din Baden... Ştii unde vine ăsta? Eu o să merg sigur într-o zi acolo, dacă te porţi bine, te las să mă însoţeşti...Uite, aceste trei policandre de cristal de Murano, pe care le vezi aici, la început au fost cu lumânări, hmmm, acum au becuri... Mi-ar fi plăcut să fii rămas cu lumânări, ţie nu, călătorule? îi şopti fata la ureche.  
 
- Probabil le-a fost frică că pot lua foc tablourile astea.  
 
- Sîsst, ţi s-a urât cu libertatea , vrei să te audă cineva şi să te trezeşti după gratii? îl avertiză ea uitându-se speriată în jur să vadă dacă cineva este în apropierea lor. Oricum, dacă te întreabă cineva, să spui că ţi-am prezentat aceste minunate tablouri. Uite, acolo, în centru este tovarăşul secretar general, Gheorghe Gheorghiu Dej...  
 
Şerban râse.  
 
- De unde ştii tu toate astea? întrebă el surprins atât de mulţimea informaţiilor ce le primea cât şi de modul în care fata, asta, căruia îi cunoştea doar numele, i le spunea.  
 
- Ei şi tu, domnule, cum de unde le ştiu? Tu nu îl cunoşti pe tovarăsul...  
 
- Lasă, pe ăştia toţi de aici îi cunosc, mă referam la împăratul de care mi-ai vorbit adineauri, de...  
 
- Ţi-am spus că mă cheamă Dorina. Câte o dată cred că eu sunt Dorina – păstoriţa, că de aceea cunosc toată frunza şi toată iarba de aici. Dar am fost şi la şcoală domnule, să ţii minte asta.  
 
- Ce-i cu păstoriţa asta? Şi cine eşti tu cu adevărat?  
 
Nu mai avu timp să-i răspundă, cineva îi chemă în sala unde urma să se desfăşoare concursul, iar unul dintre colegi se ivi lângă Şerban.  
 
- Ei, succes, călătorule. Vezi că eu înmânez premiul cel mare aşa că străduieşte-te să fii cel care îl primeşte... Dacă vrei să cunoşti povestea păstoriţei, vino în astă seară din nou la izvor, cine ştie poate mă îndur de tine şi ţi-o voi spune, că tare neinformat văd că eşti, mai apucă să surprindă un crâmpei de vorbă, atât de încet rostit încât nici nu era convins dacă îl auzise cu adevărat sau mintea lui o luase razna.  
 
Nu se înseră de-a binelea când se îndreptă spre izvor. Acolo găsi doar nişte turişti umplându-şi sticlele cu apă şi câţiva copii jucându-se. Îşi spuse că sosise prea repede şi hotărâ să aştepte. Încet, încet animaţia din jurul lui se risipi, doar câte o veveriţă se mai apropia din când în când în căutarea bucăţelelor de biscuiţi rămase în urma copiilor.  
 
Aproape că îşi pierduse speranţa că frumoasă fată va mai apărea când văzu o umbră apropiindu-se.  
 
- Hei, da văd că te-ai grăbit, zise ea aşezându-se alături pe bancă. Felicitări, am auzit că ai învins astăzi.  
 
- Da de unde ştii, că nu te-am mai văzut prin preajmă.  
 
- Ei, am şi eu antenele mele. Nu puteam să pierd timpul pe acolo, mă aşteptau copiii.  
 
- Ai copiii?  
 
- Douăzeci şi opt.  
 
- Câţi? întrebă el mirat, apoi dumerindu-se, eşti profesoară?  
 
- Ei, mi-ar fi plăcut mie... profesoară de istorie... sunt doar educatoare, dar e bine şi aşa.  
 
- Aha, acesta este motivul pentru care călătoreşti prin timp.... Mi-ai promis că îmi spui povestea păstoriţei.  
 
- Păi, chiar nu o ştii?... Dragoş vodă a venit la vânătoare pe aceste locuri. În drumul lui s-a îndrăgostit de o frumuseţe de fată, Dorina pe numele ei. Era frumoasă ca o zână. Cu gândul la ea şi-a continuat vânătoarea. La un moment dat, Dragoş a zărit o căprioară. A urmărit-o, şi a urmărit-o, dar căprioara, iute de picior, scăpa mereu de săgeţile vânătorului. Într-un târziu, căprioara a obosit şi s-a oprit să-şi tragă sufletul la adăpostul unui brad înalt, cu trunchi gros. Dragoş a întins arcul şi a tras. Din spatele bradului s-a auzit un ţipăt, iar voievodul a văzut căprioara făcând un salt şi s-a pierdut în pădurea deasă. Lângă trunchiul bradului semeţ, Dragoş şi-a găsit iubita la care visa zi şi noapte, străpunsă de săgeata sa. Durerea i-a fost nemărginită şi a îngropat el însuşi trupul frumoasei la poalele bradului dând locului şi râului ce trecea pe acolo numele fetei. Sufleul ei tânăr sălăşluieşte şi azi în apele izvoarelor din zonă, dându-le elixirul tinereţii.  
 
- Şi tu te numeşti de-adevărat Dorina?  
 
- De ce te-aş minţi?  
 
Următoarele trei seri, Şerban le-a petrecut în compania Dorinei bucurându-se din plin de farmecul locului, aceasta ştiind o poveste despre fiecare colţişor.  
 
Nu şi-a explicat niciodată cum ajunsese în mica cămăruţă a fetei. O avea în spatele curţii unei case mari, naţionalizate în care locuiau mai multe familii. Îşi amintea doar poarta mare de lemn, care a scârţăit tare atunci când au deschis-o, iar fata i-a şoptit:  
 
- Grăbeşte-te! Altfel risc ca baba ce locuieşte aici să te vadă iar mâine îmi va pune o mie şi o sută de întrebări.  
 
Îşi mai amintea şi camera mică, curată, mobilată doar cu un pat, un mic dulap şi o masă rotundă. O mulţime de cărţi formau o piramidă sub mica fereastră acoperită de o draperie care cândva fusese o faţă de masă albă cu flori roşii, ţesută în casă. O mică sobă rotundă se afla într-un colţ al camerei, iar lângă masă, pe unicul scaun existent atârna jerseul maro în care o văzuse prima oară, lângă Izvorul cu apă plată. Un desen în creion, ce reprezenta scena în care Dragoş Vodă trăgea cu arcul, era prins în patru pioneze deasupra patului acoperit cu o cergă moldovenească.  
 
Îi povestise multe despre locuri şi oameni, dar despre ea, mai nimic. Aflase doar că era educatoare la o grădiniţă din oraş şi că o crescuse bunica din partea mamei, de la care avea toate lucrurile din casă. Părinţii i se prăpădiseră de timpuriu, iar în urmă cu câteva luni o părăsise şi bunica. Era de ceva vreme în UTM iar cei de acolo o ajutaseră să obţină cămăruţa în care stătea, scutind-o astfel să facă naveta din satul unde locuise cu bătrâna.  
 
Încă nu împlinise treizeci de ani, iar singurul lucru pe care şi-l dorea era să călătorească în lumea largă.  
 
- Tu ai familie, călătorule? a întrebat ea în timp ce el îşi îmbrăca hainele cu puţină vinovăţie, neştiind ce trebuie să îi spună după orele petrecute împreună, în mica încăpere.  
 
- O soţie, răspunse el abia şoptit, simţindu-şi vinovăţia până în vârful părului. Şi dacă încăperea ar fi fost mai mult luminată, nu doar de lumina lunii incredibil de mare ce răzbătea prin draperia prinsă în fereastră, i-ar fii putut observa roşeaţa obrajilor.  
 
- Şi de ce nu porţi verighetă? mai întrebă ea.  
 
Şerban îşi ridică mâna uitându-se cu mirare la inelar. Verigheta nu era acolo iar el nu ştia unde şi când o scosese. Se uită aşa, cu uimire, preţ de câteva minute bune, niciodată nu i se întâmplase să nu poarte, dintr-un motiv anume, verigheta îngustă care îi confirma căsătoria..  
 
Încercă să spună ceva, dar un nod i se pusese în gât şi vorbele nu puteau să îi iasă din gură.  
 
- Linişteşte-te! Cu sau fără verighetă tot aş fi petrecut aceste zile cu tine, chicoti ea veselă, ca şi cum totul era un lucru stabilit dinainte şi nu ar fi putut nici unul dintre ei să schimbe ceva.  
 
- Nu-ţi pot promite nimic, i se adresă el într-un târziu.  
 
- Ştiu! Tocmai de aceea nu te-am lăsat să bei apă din izvor... Totuşi, ceva trebuie să promiţi. Mâine vreau ca tu să fii învingătorul. Nu vreau să dau buchetul de flori şi medalia altuia.  
 
Nu a fost învingător, s-a clasat abia pe locul al doilea, dar nici Dorina nu a apărut la premieră. Nu a ştiut nici măcar dacă a renunţat ea în ultimă clipă să facă onorurile sau nu fusese niciodată stabilit aşa ceva.  
 
Tot ce i se întâmplase în aceste şase zile fusese atât de neobişnuit încât părea un vis. Absenţa Dorinei nu făcea decât să fie confirmarea.  
 
Şi totuşi, uneori îşi amintea de fata cu coada împletită care îi ajungea până la brâu. Uneori o vedea,acolo, în pragul micii camerei, îmbrăcată într-un halat de frotir verde închis, în care părea atât de mică. Doar părul îi curgea valuri, valuri pe umeri, asemeni unui râu prin pădurea deasă de brazi.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
DESTIN ( titlu provizoriu, volum în lucru) / Helene Pflitsch : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1152, Anul IV, 25 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Helene Pflitsch : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Helene Pflitsch
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!